ICCJ. Decizia nr. 4349/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4349/2011
Dosar nr. 8497/101/2009
Şedinţa publică din 24 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 30 noiembrie 2009 la Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, reclamantul O.C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de el, de părinţi şi de bunici, ca urmare a faptului că în perioada 18 iunie 1951 – 1 ianuarie 1956 au fost deportaţi în Bărăgan, în Comuna Rosetti, Raionul Călăraşi.
La termenul din 12 februarie 2010, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că solicită daune morale şi în calitate de moştenitor al părinţilor săi, al bunicilor paterni şi al bunicii materne, P.A., iar la 12 martie 2010 a precizat că suma totală solicitată este de 400.000 Euro.
Prin sentinţa civilă nr. 191 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Mehedinţi s-a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 25.000 Euro sau echivalentul în lei la momentul plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost dislocat în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în comuna Olaru, Judeţul Ialomiţa, începând cu data de 18 iunie 1951 până în ianuarie 1956, iar din hotărârile emise în baza Decretului-lege nr. 118/1990 rezultă că şi părinţii săi, O.C. şi O.M., au avut domiciliu obligatoriu în această localitate în perioada respectivă.
S-a constatat că înscrisurile depuse la dosar se coroborează cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, fiind astfel dovedită cererea reclamantului privind acordarea de despăgubiri morale în nume personal, dar şi ca moştenitor al autorilor săi, însă pentru bunicii paterni şi bunica maternă acţiunea nu este dovedită.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
Reclamantul a pretins un cuantum al despăgubirilor de câte 200.000 Euro pentru el şi mama sa şi de 50.000 Euro pentru tatăl său decedat. De asemenea, a învederat că mama sa este în viaţă, dar este bolnavă.
În motivarea apelului său, Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că daunele morale se pot acorda numai persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, nu şi pentru cele faţă de care s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic. S-a menţionat că pentru această ultimă categorie de persoane s-au acordat despăgubiri în temeiul OUG nr. 214/1999 şi Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantul fiind despăgubit pecuniar.
În subsidiar, s-a arătat că daunele morale pretinse sunt exagerate faţă de situaţia de fapt şi s-a solicitat ca reclamantul să facă dovada calităţii procesuale active, cu certificat de moştenitor şi acte de filiaţie, având în vedere că aceste despăgubiri se pot acorda o singură dată.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 212 din 28 iunie 2010, a respins ambele apeluri ca nefondate.
Prin considerentele deciziei menţionate, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de daune morale, în calitate de moştenitor al tatălui său şi în nume personal, cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică şi teleologică a prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind atât persoanele condamnate politic, cât şi pe cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada de referinţă.
S-a considerat, în acest context, că suma de 25.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, este corect stabilită pentru cele două persoane în numele cărora a fost promovată acţiunea întrucât dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale şi obligarea la un trai în condiţii materiale precare, de muncă forţată, a produs suferinţe pe plan moral, social şi profesional, lezând demnitatea şi onoarea, libertatea individuală şi drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege, având drept consecinţă un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Soluţia instanţei de apel s-a raportat şi la cuantumul plătit ca indemnizaţie prin Decretul-lege nr. 118/1990, tatăl reclamantului primind în 1990 o indemnizaţie lunară de 916 lei, iar reclamantul de 907 lei, despăgubirile stabilite fiind considerate ca având un caracter de complinire, fără a reprezenta un preţ al suferinţelor părţilor.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susţinut că instanţa de apel trebuia să verifice dacă drepturile obţinute de reclamant prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus.
În subsidiar, s-a solicitat să se constate că întinderea daunelor morale este exagerată faţă de situaţia de fapt şi ţinând seama de principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs a vizat lipsa rolului activ al instanţelor de fond şi apel în vederea evitării situaţiei în care ar fi putut fi promovate mai multe acţiuni având ca obiect valorificarea aceloraşi drepturi faţă de un autor comun.
În acest context, s-a invocat nedovedirea calităţii procesuale unice, raportat la dispoziţiile art. 723 C. proc. civ.
S-a arătat că pretenţiile recunoscute unui descendent sau soţ supravieţuitor trebuie să reprezinte o cotă parte din dreptul indiviz, sumele stabilite prin OUG nr. 62/2010 referindu-se la totalitatea descendenţilor, iar nu la fiecare în parte.
Intimatul reclamant O.V. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate prin motivele invocate de pârâtul recurent, Curtea va constata că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Aşa cum corect s-a reţinut de către instanţa de apel, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 au un caracter de complinire în raport cu Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, fără a înlătura drepturile deja stabilite prin actele normative anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor condamnărilor penale cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, precum şi acordarea de despăgubiri morale.
Acest scop a fost, de altfel, statuat şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a reţinut că scopul acordării de daune morale îl constituie nu atât repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ceea ce ar fi imposibil, ci de a produce o satisfacţie de ordin moral prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, în acord cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Ca atare, despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/1998 au acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, fără a fi excluse de acestea, ci având un caracter de complinire.
Chestiunea neverificării modului de acoperire a prejudiciului moral prin drepturile obţinute de reclamant ca efect al aplicării Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999 constituie o critică de netemeinicie şi nu de nelegalitate, care nu se circumscrie motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin urmare, primul motiv de recurs nu poate fi primit.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondată.
La pronunţarea soluţiei recurate, instanţa de apel a avut în vedere criterii obiective, respectiv durata măsurii abuzive şi consecinţele produse asupra persoanei reclamantului, apreciindu-se că întinderea compensaţiei acordate nu trebuie să constituie un preţ al durerii, ci trebuie să reprezinte o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.
În acest context, Curtea va reţine că la cuantificarea daunelor morale au fost avute în vedere indemnizaţiile primite de autorul O.C. (de 916 lei) şi de reclamant (de 906 lei), considerându-se că acestea nu sunt de natură să asigure o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii.
Se va constata că suma stabilită cu titlu de daune morale de către prima instanţă, menţinută de instanţa de apel, reflectă menţinerea echilibrului în raport cu prejudiciul suferit prin deportare şi consecinţele ulterioare ale acestei măsuri administrative, cu caracter politic, faţă de atingerile aduse drepturilor fundamentale în plan fizic, psihic, afectiv şi al vieţii socio-profesionale, fără să conducă la o îmbogăţire fără justă cauză a intimatului reclamant.
Critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs, legată de existenţa posibilităţii promovării mai multor acţiuni având obiect similar se referă la o situaţie ipotetică fără legătură cu cauza, în condiţiile în care nu s-a dovedit că aceleaşi drepturi ar fi fost valorificate pe cale separată de un moştenitor al aceluiaşi autor, iar dispoziţiile legale nu impun o asemenea dovadă.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi analizată, fiind invocată formal, fără ca din motivele de recurs că rezulte argumente care să se circumscrie acesteia.
Pentru toate aceste considerente, se va constata că recursul pârâtului este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Mehedinţi împotriva deciziei nr. 212 din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia a I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4441/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4342/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
