ICCJ. Decizia nr. 4483/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4483/2011
Dosar nr. 4279/3/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05 februarie 2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul F.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că imobilul din Bucureşti, sector 2, a trecut fără titlu valabil în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 223/1977 şi pârâtul să fie obligat să-i lase imobilul în deplină proprietate şi posesie.
În drept a invocat dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., Legea nr. 10/2001 şi Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 72 din 26 ianuarie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea. A constatat că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea Statului, a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului acest imobil şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite.
Reclamantul a depus la Primăria Municipiului Bucureşti notificarea din 13 iulie 2001, comunicată prin Biroul Executorilor Judecătoreşti E.&P., aceasta, timp de 8 ani, refuzând nejustificat să răspundă.
S-a reţinut că reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Imobilul dobândit de reclamant conform contractului de împrumut şi contractului de construire de la dosar fond a fost recepţionat în baza procesului-verbal din data de 12 februarie 1975. Potrivit sentinţei civile nr. 6668 din 26 septembrie 1980 a Judecătoriei sectorului 2, Bucureşti, acest imobil i-a revenit în deplină proprietate, prin sentinţa amintită luându-se act de tranzacţia încheiată între reclamant şi fosta sa soţie, P.G., urmare desfacerii căsătoriei.
S-a mai constatat că imobilul în litigiu a fost preluat fără plată de stat, în mod abuziv prin Decretul nr. 223/1974, act normativ contrar Constituţiei din 1965 , Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi dispoziţiilor art. 481 C. civ., care garantau dreptul de proprietate şi reglementau exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu acordarea unei despăgubiri.
Instanţa a mai reţinut că imobilul este deţinut de P.E.F. în baza contractului de închiriere din 28 martie 2002, a cărui valabilitate a fost prelungită în baza OUG nr. 8/2004 şi că restituirea în natură este posibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În criticile formulate se invocă excepţia lipsei de interes în formularea primului capăt de acţiune privitor la nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului în litigiu, atâta vreme cât prin Legea specială nr. 10/2001 s-a statuat că toate imobilele preluate de Stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv.
O altă critică se referă la faptul că termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii formulate este un termen de recomandare, curge de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, depăşirea lui poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
Prin Decizia nr. 503 A din 29 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că hotărârea instanţei de fond a constatat că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi a analizat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, reţinând că modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea Statului a fost abuzivă, împrejurare faţă de care greşit se susţine de pârâtă lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte celelalte critici, s-a reţinut că în cazul în care unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, de a răspunde, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea notificatorului.
În acest sens, a mai reţinut instanţa, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia dată în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2007, care a stabilit că în cazul în care unitatea deţinătoare refuză nejustificat să soluţioneze notificarea, instanţa este competentă să dispună ea, direct, asupra restituirii imobilului sau acordării măsurilor reparatorii.
Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub un prim aspect se invocă nulitatea deciziei civile recurate, arătându-se că deşi şedinţa de judecată s-a desfăşurat la data de 29 septembrie 2010, în practică, este trecută o altă dată (08 septembrie 2010).
Recurentul critică hotărârea arătând că reclamantul nu a respectat dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 respectiv art. 22 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nu a depus actele doveditoare privind dreptul de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită.
Pentru depunerea actelor doveditoare este stabilit un termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv prin trei acte normative, motiv pentru care actele ce trebuie avute în vedere sunt cele depuse la comisie şi nu cele depuse ulterior în timpul procesului.
Instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că hotărârea instanţei de fond deşi analizează cererea de chemare în judecată ca fiind o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dispozitivul este propriu unei acţiuni în revendicare, or, sub acest aspect s-ar pune problema admisibilităţii unei acţiuni în revendicare. Faţă de această situaţie, instanţa de apel ar fi trebuit să admită apelul, să schimbe sentinţa în sensul de a obliga pârâtul să soluţioneze notificarea după ce contestatorul va depune toate înscrisurile de care înţelege să se folosească în dovedirea notificării.
Reclamantul trebuie să depună dovezi cu privire la faptul dacă a încasat sau nu despăgubiri.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Cât priveşte criticile de nulitate a hotărârii ca efect al împrejurării că în hotărâre este inserată o altă dată decât data pronunţării, se constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Inserarea unei alte date decât cea a pronunţării se constituie în realitate a fi o eroare materială, care a fost rectificată direct în antetul hotărârii, ci nu o cauză de nulitate a hotărârii pronunţate.
Criticile privind nedepunerea de către reclamant a actelor doveditoare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 (devenit 23 după republicare), în termenul de 18 luni (prelungit ulterior), acte care trebuie avute în vedere pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii (şi nu cele depuse în timpul procesului), împrejurare care justifică, în opinia pârâtului, nesoluţionarea notificării, nu pot fi primite.
Notificarea nu este soluţionată nici la data judecării dosarului de recurs.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii de a face este de 60 de zile şi are caracter imperativ, neputându-se prelungi la infinit cu motivarea că notificatorul a depus o documentaţie insuficientă.
Acest termen are două date de referinţă, potrivit dispoziţiilor art. 25 pct. 1 din HG nr. 250/2007: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Potrivit art. 25 pct. 1 parag. 4 din acelaşi act normativ termenul se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptăţite, în scris, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia prezentată este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Or, în speţă, recurentul nu a făcut o dovadă în sensul prevăzut de parag. 4 al art. amintit.
Aşa fiind, susţinerile recurentului contravin nu numai redactării imperative a textului art. 25 din Legea nr. 10/2001, ci şi naturii reparatorii a întregului act normativ.
Aşa cum s-a statuat în Decizia nr. 20 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, din data de 19 martie 2007 ,în cazul când unitatea deţinătoare sau învestită cu soluţionarea notificării nu se pronunţă cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia „se impune (...) ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei".
Criticile vizând conţinutul dispozitivului hotărârii instanţei de fond, ce nu a fost avut în vedere de instanţa de apel, nu vor fi analizate întrucât au fost invocate omisso medio, direct în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva sentinţei primei instanţe.
Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părţile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar şi faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.
Pentru considerentele ce preced, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 503 A din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4485/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4481/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
