ICCJ. Decizia nr. 4485/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4485/2011
Dosar nr.30546/3/2008
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 137 A din 01 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii L.V., L.E., L.M. şi L.P. împotriva sentinţei civile nr. 1301 din 06 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că, după apariţia Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent nu mai poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi.
Din adresa nr. 721 din 28 februarie 2008 emisă de SC T.A. SA rezultă că fiecare imobil a fost evaluat, iar despăgubirile stabilite au fost ridicate în data de 27 decembrie 1988 de către L.I. şi L.A., respectiv în 16 decembrie 1988 de către L.V., L.E., L.M. şi L.P. Exproprierea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare deoarece reclamanţii au primit ca măsură reparatorie despăgubiri.
Reclamanţii nu au justificat existenţa unui bun actual în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să le consfinţească dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desfiinţarea acestuia sau imposibilitatea punerii în executare.
Prima instanţă a stabilit că terenul este supus reglementărilor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 întrucât preluarea terenului a fost declarată ca fiind o preluare abuzivă, însă s-a apreciat că pretenţiile reclamanţilor puteau fi formulate pe calea legilor speciale, cu respectarea termenelor generale ori speciale de prescripţie.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanţii au declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C proc. civ., criticile vizând următoarele aspecte:
În cauză nu se aplică Legea nr. 10/2001, ci acţiunea în revendicare este promovată potrivit dreptului comun deoarece recurenţii se consideră în continuare proprietari, având un bun actual.
Recurenţii nu au primit despăgubiri pentru acest bun, ceea ce s-a încasat a fost pentru materialele de construcţii, urmare a demolării casei.
Respingând acţiunea în revendicare instanţa a încălcat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1.
Opinia instanţei de fond că nu s-a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost criticată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mod similar la data publicării Legii nr. 112/1995 când a statuat că nimeni nu poate fi obligat să parcurgă procedura administrativă deoarece s-ar încălca art. 6 din Convenţie, respectiv dreptul la un proces echitabil.
În cauză nu se aplică dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii pentru că nu se încalcă dreptul de proprietate al unei terţe persoane dobânditoare de la Statul Român.
Statul nu are un titlu valabil asupra terenului în litigiu ceea ce înseamnă că acesta nu a ieşit niciodată din patrimoniul apelanţilor.
Actul exproprierii este lipsit de efecte juridice, scopul exproprierii, respectiv utilitatea publică nu a fost atins, terenurile fiind libere, fără utilităţi supra şi subterane, conform expertizei efectuate în cauză.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată „doar" potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluţionată şi cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa, şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
În speţă este necontestat faptul că reclamanţii nu au formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 deşi imobilul revendicat a fost preluat de stat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 79 din 16 martie 1988.
Prin urmare, devin aplicabile considerentele pentru care a fost adoptată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, Decizia nr. 33/2008, respectiv faptul că persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Aceasta deoarece s-ar ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalis derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legea specială nr. 10/2001 se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Cât priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceeaşi decizie dată asupra recursului în interesul legii s-a arătat că potrivit acestui text, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor."
În jurisprudenţa Curţii s-a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă.
În procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
În acest sens este relevantă Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincow şi Pine contra Republicii Cehe, în care s-a arătat: „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat şi în Cauza Raicu contra României).
Reclamanţii au susţinut că prin admiterea acţiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate şi nici securităţii circuitului civil deoarece terenul nu a fost vândut de către stat.
Faţă de cele arătate anterior cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii instituite de legea specială internă, acest argument nu poate fi primit. Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
Aşadar, terenul în litigiu poate fi folosit de pârât pentru soluţionarea notificărilor depuse de cei care au apelat la sistemul Legii nr. 10/2001, neputându-se susţine că nu este afectat dreptul unei alte persoane prin restituirea terenului către reclamanţi.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanţele de fond au făcut aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legii materiale incidente, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii L.V., L.E., L.M. şi L.P. împotriva deciziei nr. 137 A din 01 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4487/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4483/2011. Civil → |
|---|
