ICCJ. Decizia nr. 4566/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4566/2011
Dosar nr. 20261/3/2007
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 619 din 04 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 20261/3/2007, a fost admisă cererea formulată de reclamanta C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 173.405,80 lei cu titlu de remuneraţie compensatorie de 5% din valoarea importurilor de aparate în perioada 04 august 2004 - 14 iunie 2005, precum şi la plata sumei de 61 076,10 lei dobândă legală calculată la zi, către reclamantă, cu obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată parţiale în sumă de 5040 lei.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că în cauza de faţă este aplicabil procentul stabilit de Legea nr. 8/1996 nemodificată, având în vedere că nu s-au purtat negocieri cu privire la acest procent, el fiind prevăzut cu titlu obligatoriu în lege, noile procente adoptate prin hotărârea arbitrală fiind negociate şi aplicabile de la data intrării în vigoare a acesteia, respectiv 14 iunie 2005.
Tribunalul a înlăturat ca nefondate susţinerile pârâtei, conform cărora trebuie aplicat în speţă procentul maxim de 1,5% stabilit de art. 107 lit. b), introdus prin Legea nr. 285/2004, fiind abrogat art. 109, pentru că altfel s-ar accepta ultraactivarea art. 109, ceea ce este nelegal. În acest sens, tribunalul a constatat că dispoziţiile invocate de pârâtă de la art. 107 lit. b) se referă la limitele între care trebuie să se înscrie remuneraţiile negociate între titularii de drepturi şi cei obligaţi la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, acestea fiind prevăzute la lit. a pentru suporturi şi la lit. b pentru aparate, dar numai cuantumul acestor remuneraţii, stabilit în urma negocierilor desfăşurate conform legii şi incluse în hotărârea arbitrală publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 123/2005, a devenit obligatoriu abia după data de 14 iunie 2005, neputând fi aplicat pentru perioada anterioară, aşa cum susţine în mod greşit pârâta.
Rezultă că pârâta, până la intrarea în vigoare a hotărârii menţionate, datorează remuneraţia pentru copia privată pentru aparatele care permit reproducerea în procentul prevăzut de art. 109 din legea nemodificată, de 5%, calculat la valoarea importurilor de astfel de aparate efectuate în perioada pentru care s-a solicitat prin acţiune. Obligaţia de plată în procent de 5% a fost confirmată şi de O.R.D.A. care a comunicat că, până la aprobarea noilor metodologii de stabilire a remuneraţiilor, rămân în vigoare remuneraţiile stabilite prin Legea nr. 8/1996, nemodificată prin Legea nr. 285/2004.
Tribunalul a constatat, de asemenea, că reclamanta a înştiinţat pârâta cu privire la obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii de 5% din preţul de vânzare al aparatelor fabricate în ţară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate în perioada menţionată prin acţiune, pârâta efectuând doar o plată parţială.
Prin Decizia civilă nr. 76/ A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate.
Totodată, a admis apelul formulat de pârâta SC R. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii în parte a cererii şi obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 63.801,98 RON cu titlu de remuneraţie compensatorie în cuantum de 1,5% din valoarea importurilor de aparate pentru perioada 04 august 2004 - 14 iunie 2005, precum şi a sumei de 8598,13 RON reprezentând dobânda legală în materie civilă la zi; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, referitoare la cheltuielile de judecată şi a obligat apelanta-reclamantă la 1020 lei cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor legale din materia taxelor judiciare de timbru, prima instanţă, respingând excepţia insuficientei timbrări, a apreciat în mod corect că pretenţiile referitoare la remuneraţia compensatorie pentru copia privată se timbrează potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 146/1997, respectiv cu o taxă judiciară de timbru în cuantum de 39 lei.
Chiar dacă enumerarea din textul menţionat nu cuprinde în mod expres aceste pretenţii, acestea sunt incluse în mod implicit în noţiunea de drept de autor şi drepturi conexe, rezultând, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1, 34 şi 107 din Legea nr. 8/1996, că remuneraţia pentru copia privată reprezintă doar o formă de plată a drepturilor de autor, noţiune care a fost avută în vedere în sens larg şi în toate formele ei de manifestare, de art. 5 lit. a).
Curtea a înlăturat şi cel de-al doilea motiv de apel formulat de apelanta-pârâtă, referitor la respingerea cererii de recuzare, deoarece respingerea motivată a unei dovezi solicitate de una dintre părţi nu constituie un motiv care să poată determina aprecierea că judecătorul în cauză şi-ar fi spus părerea cu privire la soluţia ce urmează a fi pronunţată; încuviinţarea sau respingerea unor probe care ar putea determina o soluţie nefavorabilă pârâtei pot constitui motive de nelegalitate în cadrul unei eventuale căi de atac ce s-ar declara împotriva hotărârii şi nu argumente care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ.
Cât priveşte motivul de apel formulat de pârâtă cu privire la procentul aplicabil pentru calcularea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, Curtea a constatat că, în mod greşit, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 8/1996, deoarece acest text a fost abrogat prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 587 din 30 iulie 2004 (şi intrată în vigoare la 30 de zile de la data publicării, conform art. 2, deci la 30 august 2004).
Conform prevederilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv; abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parţial rămânând în vigoare prin dispoziţiile sale neabrogate.
Curtea nu a reţinut nici ultraactivitatea prevederilor art. 109 în forma anterioară Legii nr. 285/2004, motivată de existenţa, în cuprinsul art. 4 din Legea nr. 285/2004, a sintagmei „actele normative în vigoare”, deoarece ultraactivitatea, ca excepţie de la principiul activităţii legii civile, trebuie prevăzută în mod expres, cu referire exactă şi particularizată la articolul de lege păstrat în vigoare.
Or, sintagma mai sus menţionată, având o formulare ambiguă, nu poate fi considerată ca fiind o referire exactă şi particularizată la art. 109, necesitând astfel o operă de interpretare juridică cu privire la cuantumul remuneraţiei compensatorii pe această perioadă, situată între abrogarea art. 109 în forma veche şi adoptarea noilor metodologii prin negocierea părţilor.
Aşa cum arată apelanta-pârâtă, singurul text în vigoare după data intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004 şi care să prevadă cuantumul remuneraţiei compensatorii este art. 107 lit. b), astfel că prevederile art. 4 din Legea nr. 285/2004 nu se pot referi decât la acest text şi nu la cel prevăzut de art. 109 din Legea nr. 8/1996, abrogat expres la momentul intrării în vigoare a legii modificatoare.
Curtea nu a reţinut nici retroactivitatea prevederilor Hotărârii arbitrale din 23 mai 2005, în vigoare de la data de 14 iunie 2005, dar a avut în vedere că pe perioada 04 august 2004 - 14 iunie 2005 pârâta datora remuneraţie compensatorie, urmând a fi stabilit pe cale de interpretare modul de calcul al acesteia.
Fără a face o aplicare retroactivă a hotărârii arbitrale, faţă de principiul echităţii, al previzibilităţii legii (care împiedică „învierea” unui text de lege expres abrogat), faţă de principiul voinţei părţilor (a cărui expresie ulterioară este conţinutul hotărârii arbitrale), faţă de acordul expres al pârâtei exprimat prin întâmpinare şi apelul de faţă, în lipsa oricăror alte criterii obiective de stabilire a unui procent (aflându-ne de altfel în situaţia unui vid legislativ), Curtea a constatat ca fiind aplicabil în speţă procentul de 1,5%.
Faptul că organismele obligate să ia iniţiativa negocierii au făcut acest lucru abia la 17 ianuarie 2005, nu poate reprezenta un argument activ pentru interpretarea legii şi nici un argument în favoarea pârâtei, cât timp aceasta datora remuneraţia, cuantumul ei urmând a fi stabilit ca urmare a negocierilor.
Cât priveşte conţinutul adresei O.R.D.A. nr. 4414 din 03 august 2004, potrivit cu care prin „tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare” s-ar înţelege art. 109 din Legea nr. 8/1996 în forma nemodificată, care stabileşte procentul de 5% şi care s-ar aplica până la data publicării, în M. Of., a noii metodologii negociate, Curtea nu îl poate reţine ca fiind corespunzător realităţii, faţă de toate argumentele anterior prezentate.
În ceea ce priveşte dobânda legală datorată, instanţa de apel a apreciat că este dobânda de referinţă a BNR, redusă cu 20%, cauza datoriei apelantei nefiind de natură comercială, ci civilă (art. 3 din OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale, aprobată prin Legea nr. 356/2002). De altfel, cauza a fost judecată de secţia civilă a Tribunalului Bucureşti, şi nu de către Secţia Comercială.
Curtea a reţinut că şi acest motiv de apel este fondat, dar nu pentru argumentul legat de denumirea secţiei care are în competenţă judecarea cauzei (aspect care ţine de o împărţire administrativă a cauzelor între secţiile aceleiaşi instanţe şi de o competenţă funcţională, iar nu materială), ci pentru argumente legate de natura dreptului de autor, care este un drept juridic complex, de natură mixtă, patrimonială şi nepatrimonială. Faţă de calificările din doctrina juridică şi din practica judiciară, Curtea a apreciat că instituţia dreptului de autor este o instituţie de sine stătătoare, iar în lipsă de norme speciale aplicabile, completarea se face cu normele de drept comun, respectiv normele din materia raporturilor juridice civile, iar nu cu normele din dreptul special cel mai apropiat (cum ar părea, la prima vedere, dreptul comercial).
Prin raportul de expertiză contabilă judiciară refăcut de expert C. G, s-a reţinut că remuneraţia în cuantum de 1,5 % este de 63.801,98 RON, iar dobânda legală în materie civilă aferentă acestei remuneraţii este de 8598,13 RON.
Cu privire la obiecţiunile reclamantei, referitoare la OP nr. 297 din 13 martie 2007 şi OP nr. 862 din 05 octombrie 2007, Curtea a reţinut că simpla menţiune de pe OP „procent de 1,5%” nu este de natură să ducă la concluzia că reprezintă o imputaţie a plăţii făcută de pârâtă pentru obligaţii ulterioare perioadei deduse judecăţii, cât timp pârâta a susţinut pe tot parcursul soluţionării acestui dosar (deci, pentru perioada dedusă judecăţii: 04 august 2004-14 iunie 2005) că datorează remuneraţie numai în acest procent.
Cât priveşte apelul formulat de reclamantă, referitor la neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată, prin nerespectarea prevederilor art. 274 alin. 1 C. proc. civ., Curtea a reţinut că, faţă de admiterea doar în parte a acţiunii reclamantei, devin incidente prevederile art. 276 C. proc. civ., astfel încât soluţia primei instanţe cu privire la cheltuielile de judecată urmează a fi menţinută, iar apelul respins.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel a considerat în mod greşit că legea aplicabilă perioadei în litigiu, 04 august 2004 – 14 iunie 2005, este reglementată de prevederile art. 107 din Legea nr. 285/2004 de modificare şi completare a Legii nr. 8/1996.
În aplicarea art. IV din Legea nr. 285/2004, legislaţia în vigoare era vechea metodologie stabilită de art. 109 din Legea nr. 8/1996 nemodificată, noua metodologie stabilită de art. 107 din Legea nr. 285/2004 aflându-se în stadiul de negocieri între părţile expres prevăzute de lege.
Art. 4 reprezintă un caz de ultraactivitate a legii civile vechi, respectiv a dispoziţiilor art. 109, deşi intrase în vigoare legea nouă, în acest sens trebuind a fi interpretată referirea Legii nr. 285/2004 la ”metodologiile stabilite prin actele în vigoare”, avându-se în vedere şi regula „actus interpretandus est potius ut qualeat, quam ut pereat”, potrivit căreia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, confirmată de adresa din 03 august 2004 a O.R.D.A. aflată la dosarul cauzei.
Art. 107 din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 285/2004, nu putea fi aplicat şi pentru considerentul că prevede negocierea procentului remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, negociere încheiată procedural prin pronunţarea in ultimă instanţă a Hotărârii arbitrale din 23 mai 2005 intrată în vigoare prin publicarea în M. Of. al României nr. 50 din 14 august 2005, perioadă în care instanţa nu putea interveni prin stabilirea de procente ale remuneraţiei între părţile aliate în negocieri, încălcând tocmai principiul negocierii prevăzut în mod expres.
De asemenea, instanţa nu a ţinut seama de rezultatul negocierilor, adică arbitrajul intervenit între părţi, în sensul că acesta a statuat că, în cadrul aparatelor supuse plăţii copiei private, imprimanta, scannerul, copiatorul, multifuncţionala cu şi fără funcţie de fotocopiere fac parte integrantă din sistemul tehnologic de reproducere al cărui terminal este în mod obligatoriu şi necesar un aparat de sine stătător.
2. Din punctul de vedere al aparatelor concepute pentru realizarea de copii, dacă în motivarea expusă în hotărârea arbitrală pronunţată în 23 mai 2005, acestea au această funcţie, cu atât mai mult permit reproducerea şi anterior datei intrării în vigoare prin publicarea în M. Of., respectiv în intervalul 04 august 2004 - 14 iunie 2005 analizat de instanţa de apel, deoarece această funcţie de reproducere îi este dată de către producător cu ocazia conceperii aparatelor.
Instanţa nu a ţinut seama şi de plăţile efectuate de celelalte firme importatoare, de bunăvoie, cât şi pe baza hotărârilor instanţelor de judecată depuse de subscrisa C. la dosarul cauzei, ce au inclus în rândul aparatelor supuse plăţii de remuneraţie şi imprimante.
3. În ceea ce priveşte cuantumul dobânzilor datorate de intimata pârâtă, natura acestora şi data de la care se datorează aceste dobânzi, instanţa de apel, în mod nelegal, şi-a fundamental convingerea pe dispoziţiile art. 1088 C. civ., respectiv pe criteriul dobânzilor civile neaplicabile în cauză, cu toate că dobânda legală a fost solicitată în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000 cu modificările şi completările ulterioare, iar intimata pârâtă este o societate comercială care datorează dobânzi la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R., fiind aplicabile prevederile art. 43, 56 şi 4 C. com.
Dispoziţiile art. 1088 C. civ. nu pot fi aplicabile, deoarece art. 100 din Legea nr. 8/1996 prevede că pârâta este de drept în întârziere, cu privire la obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, de la momentul punerii în circulaţie pe teritoriul naţional a acestor aparate ce permit reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog, care în conformitate cu dispoziţiile Codului Vamal sunt consemnate prin întocmirea declaraţiei vamale de import la organul vamal.
4. Instanţa de apel, în mod nejustificat, nu a obligat pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată integral efectuate în cauză de către C., cheltuieli necesare şi utile în desfăşurarea procesului.
Astfel, prima instanţă a încuviinţat participarea unui expert consilier, pentru reclamantă, în cadrul expertizei contabile dispuse în cauză, expertiză în care şi-a exprimat punctul de vedere profesional, ceea ce înseamnă că a apreciat ca necesară şi utilă contribuţia acestuia la raportul de expertiză. Ca atare, nu se poate considera remuneraţia achitată expertului de către reclamantă ca fiind lipsită de relevanţă în soluţionarea cauzei, cu consecinţa neacordării greşite a acestor cheltuieli probate în cauză de reclamantă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea cererii având ca obiect plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată cuvenită autorilor operelor scrise pentru perioada 4 august 2004 – 14 iunie 2005, colectată prin intermediul reclamantei şi datorată de pârâtă, ca importator de aparate care permit reproducerea operelor scrise pe orice alt tip de suport.
În cauză, nu s-a contestat niciunul dintre elementele raportului juridic dedus judecăţii în cauză, reclamanta criticând decizia de apel, în primul rând, sub aspectul cuantumului remuneraţiei stabilite, din perspectiva legii aplicabile acestui raport juridic.
Se constată că motivul de recurs pe acest aspect este nefondat.
Art. 109 care reglementa, în forma iniţială a Legii nr. 8/1996, cuantumul remuneraţiei pentru copia privată datorate autorilor de opere scrise de către importatorii de aparate care permit reproducerea unor asemenea opere, într-un procent de 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate, a fost abrogat expres p rin Legea nr. 285/2004, în vigoare din data de 30 august 2004 (în termen de 30 zile de la data publicării legii în M. Of. – 30 iulie 2004).
Prin acest din urmă act normativ, s-a stabilit un procent de maximum 1,5%, aplicat la valoarea în vamă a aparatelor (art. 107 alin. (7) lit. b) şi alin (8) din Legea nr. 8/1996, în forma modificată prin Legea nr. 285/2004), procent luat în considerare de către instanţa de apel.
Este adevărat faptul că, potrivit legii, procentul în care se datorează remuneraţia trebuie negociat de părţile prevăzute în art. 107 în forma modificată, iar până la aprobarea metodologiilor negociate conform Legii nr. 285/2004, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare, astfel cum prevede norma tranzitorie reprezentată de art. 4 din Legea nr. 285/2004.
Contrar susţinerilor recurentei – reclamante, art. 4 anterior menţionat nu reglementează ultraactivitatea art. 109, pentru ca remuneraţia datorată de pârâtă în cauză să fie calculată într-un procent de 5%, în loc de procentul de 1,5% aplicat prin decizia recurată.
Ultraactivitatea legii, aşadar supravieţuirea acesteia după momentul abrogării sale, cu consecinţa amânării aplicării legii noi, constituie un caz de excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi şi presupune, ca premisă, existenţa unor situaţii juridice în curs de desfăşurare (facta pendentia) sau producerea unor efecte viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).
Or, raportul juridic dedus judecăţii în speţă nu este caracterizat de situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi, pentru a se discuta despre supravieţuirea legii vechi, ci de situaţii juridice noi, ivite după momentul începerii activităţii legii noi.
Astfel, potrivit art. 109 alin. (2) teza a II–a din Legea nr. 8/1996 (deci, anterior Legii nr. 285/2004), „ Remuneraţia…” (datorată de importatorii de aparate) „…se va plăti în momentul punerii în circulaţie pe teritoriul naţional a acestor aparate şi va reprezenta … 5% din valoarea înscrisă în documentele vamale pentru aparatele importate”, iar, în mod similar, art. 107 alin. (8), în forma stabilită prin Legea nr. 285/2004, prevede că „Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se calculează la valoarea în vamă, în cazul importurilor şi, respectiv, la valoarea facturată fără T.V.A., cu ocazia punerii în circulaţie a produselor de către producători…”.
În ambele variante ale legii, este evidentă voinţa legiuitorului ca remuneraţia să se plătească pentru fiecare operaţiune de import în parte, ceea ce înseamnă că raportul juridic obligaţional născut din fiecare import implică acte de executare uno ictu, şi nu cu executare succesivă.
Ca atare, operaţiunile de import nu generează situaţii juridice în curs de desfăşurare, ci situaţii juridice care se consumă printr-un raport obligaţional distinct, guvernate fiind de legea în vigoare la momentul fiecărui fapt generator, în baza regulii tempus regit actum care interesează aplicarea legii în timp, fiind exclusă supravieţuirea legii vechi.
Aşadar, în speţă, obligaţia de plată a remuneraţiei se supune dispoziţiilor art. 109 din varianta nemodificată a Legii nr. 8/1996 pentru importurile anterioare datei de 30 august 2004, respectiv dispoziţiilor art. 107 alin. (7) lit. b) şi alin. (8) din varianta modificată prin Legea nr. 285/2004.
Se impune o precizare cu privire la limitele învestirii acestei instanţe de control judiciar:
Prin prisma celor anterior expuse, se observă că pentru perioada 4 – 29 august 2004 în care s-a derulat raportul juridic dintre părţi era aplicabilă Legea nr. 8/1996 în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 285/2004.
Dacă recurenta ar fi formulat critici în legătură cu greşita aplicare de către instanţa de apel a regulii tempus regit actum, pentru perioada 4 – 29 august 2004, s-ar fi impus casarea deciziei în vederea refacerii raportului de expertiză pentru perioada arătată, cu aplicarea procentului de 5%, în loc de 1,5% (modificarea deciziei nefiind posibilă, din cauza modului de calcul al remuneraţiei folosit de expertul desemnat în faza apelului, care nu permite defalcarea sumelor de bani datorate de pârâtă cu acest titlu pentru fiecare operaţiune de import în parte).
Recurenta a înţeles, însă, să critice decizia recurată exclusiv din perspectiva supravieţuirii legii vechi după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, ceea ce restrânge analiza de legalitate a deciziei la perioada de după data intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, acesta fiind contextul în care au fost expuse considerentele anterioare.
În consecinţă, norma tranzitorie reprezentată de art. 4 din Legea nr. 285/2004 nu reglementează ultraactivitatea art. 109, având în vedere doar situaţiile juridice în curs de derulare la data intrării în vigoare a legii noi, precum cele născute din autorizaţiile sau licenţele acordate de organismele de gestiune colectivă, înainte de data de 30 august 2004, utilizatorilor diferitelor categorii de opere.
Aceste licenţe sau autorizaţii determină asimilarea raporturilor juridice născute în baza lor cu raporturile contractuale, al căror conţinut, reprezentat de drepturile şi obligaţiile părţilor, determinat în baza manifestării voluntare a părţilor contractante, rămâne supus legii în vigoare la momentul acordului de voinţă.
Pe acest temei, au continuat să-şi producă efectele, de exemplu, metodologiile aprobate prin H.G. nr. 143/2003 - privind utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme şi H.G. nr. 144/2003 – privind utilizarea repertoriului de opere audiovizuale al organismelor de gestiune colectivă şi a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale, cu excepţia autorilor muzicii.
În niciun caz, art. 4 nu a vizat situaţiile juridice consumate sub imperiul Legii nr. 8/1996 în forma anterioară Legii nr. 285/2004, precum cele din speţă, născute din operaţiuni din import, pentru care remuneraţia compensatorie pentru copia privată s-a datorat, în baza legii, pentru fiecare act de import în parte, şi nu în baza unei licenţe sau autorizaţii încheiate cu organismul de gestiune colectivă.
Înalta Curte va respinge şi argumentul recurentei în sensul că, prin aplicarea procentului maximal din legea nouă, instanţa de judecată a intervenit în mod nepermis în negocierea părţilor, pe baza căreia urma a fi stabilit, de o manieră unitară, procentul aplicabil aparatelor care permit reproducerea operelor scrise.
Acest argument nu este de natură să infirme constatările anterioare, întemeiate pe interpretarea art. 4 din Legea nr. 285/2004 prin prisma principiilor ce guvernează aplicarea legii în timp, în absenţa unei manifestări explicite de voinţă a legiuitorului de derogare de la aceste principii în situaţia din speţă.
Pe de altă parte, s-ar fi putut vorbi despre încălcarea legii doar dacă s-ar fi aplicat un alt procent decât cel legal reglementat, iar aplicarea procentului maximal ar fi putut fi contestată doar de pârâtă, care nu a declarat, însă, recurs împotriva deciziei astfel pronunţate.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a regulilor ce interesează aplicarea legii materiale în timp, motivul de recurs pe acest aspect fiind nefondat.
2. În ceea ce priveşte natura aparatelor în raport de care instanţa de apel a calculat remuneraţia compensatorie pentru copia privată datorată de pârâtă, se constată că reclamanta nu a formulat niciun fel de susţineri pe acest aspect, cu ocazia vreuneia dintre expertizele de specialitate efectuate în cursul judecăţii în primă instanţă ori apel şi nici prin motivele de apel, care au vizat exclusiv cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal.
Ca atare, motivul de recurs cu acest obiect este inadmisibil, observându-se, de altfel, din lista aparatelor importate de către pârâtă în perioada în discuţie, depusă chiar de către reclamantă (file 104 – 108 dosar fond), că printre acestea figurează chiar aparatele menţionate în Hotărârea arbitrală din 23 mai 2005 şi arătate în motivarea recursului, respectiv imprimanta, scannerul, copiatorul, aparate multifuncţionale cu şi fără funcţie de fotocopiere.
În consecinţă, urmează a fi înlăturat şi acest motiv de recurs.
3. În ceea ce priveşte natura dobânzii datorate de către pârâtă pentru neexecutarea obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru copia privată, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că dobânda este civilă, şi nu comercială, cu toate că pârâta are calitatea de comerciant.
Conform art. 4 C. com., se socotesc drept fapte de comerţ, în afară de faptele comerciale obiective menţionate în art. 3, „celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Or, raportul juridic derivând din plata remuneraţiei este esenţialmente de natură civilă, deoarece remuneraţia, astfel cum a fost concepută prin art. 34 din lege, are caracterul unei contraprestaţii pentru reproducerea, în scop privat, fără consimţământul autorilor, a operelor susceptibile de copie privată. Dreptul patrimonial al autorului la utilizarea operei sale fiind unul civil, nici obligaţia aferentă dreptului de reproducere nu poate avea altă natură.
În aceste condiţii, este înlăturată aplicarea legii comerciale în considerarea statutului de comerciant al uneia dintre părţile implicate, fiind incidente normele speciale din materia proprietăţii intelectuale şi, în completare, cele de drept comun din materie civilă, şi nu comercială.
Drept urmare, în mod corect, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3), şi nu ale art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, aprobată prin Legea nr. 356/2002, aplicând dobânda prevăzută pentru alte cazuri decât cele din materie comercială, motivul de recurs cu acest obiect fiind nefondat.
4. Criticile recurentei – reclamante privind cheltuielile de judecată efectuate de către aceasta în primă instanţă şi neacordate în totalitate prin sentinţă sunt nefondate, în condiţiile în care reprezintă o reiterare a motivului de apel cu acelaşi obiect, fără vreo referire la considerentele deciziei recurate.
Astfel, instanţa de apel a arătat că, urmare a admiterii apelului pârâtei, pretenţiile reclamantei au fost admise doar în parte, astfel încât devin incidente prevederile art. 276 C. proc. civ., potrivit cărora reclamantei i se cuvin parţial cheltuielile de judecată efectuate.
În absenţa unor critici pe acest aspect, motivul de recurs urmează a fi înlăturat şi, faţă de considerentele expuse cu privire la toate susţinerile recurentei, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentă la 2480 lei cheltuieli de judecată către intimata SC R. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C. - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor împotriva Deciziei nr. 76/A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurentă la 2480 lei cheltuieli de judecată către intimata SC R. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4530/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4715/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
