ICCJ. Decizia nr. 4530/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4530/2011
Dosar nr. 2151/96/2009
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, la data de 27 august 2009, sub nr. 2151/96/2009, reclamantul B.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate că tatăl său, B.K., în prezent decedat, a suferit o condamnare cu caracter politic, constând în includerea sa pe lista chiaburilor, în baza procesului verbal din 30 iunie 1952 încheiat de Comitetul executiv al Sfatului popular raional Racoş, precum şi să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009.
La acest dosar s-a dispus conexarea Dosarului nr. 2153/96/2009, în şedinţa publică din 19 ianuarie 2010, privind pe reclamanta B.I., şi a Dosarului nr. 2152/96/2009, în şedinţa publică din 03 noiembrie 2009, privind pe reclamantul B.T., instanţa apreciind că litigiile au acelaşi obiect, au calitate de reclamanţi trei fraţi, situaţie în care se impune administrarea aceloraşi probe, cauzele având strânsă legătură.
Prin sentinţa civilă nr. 226 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, secţia civilă, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi; s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate de organele represive, la data de 28 iunie 1952, ca urmare a stabilirii calităţii de chiabur a tatălui reclamanţilor, defunctul B.K; s-au respins capetele de cerere privind acordarea despăgubirilor morale.
În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut următoarele:
Din procesul verbal încheiat la data de 28 iunie 1952, de Comitetul executiv al Sfatului popular raional Racoş, rezultă că numitul B.V.C. a figurat la categoria socială de chiaburi, fiind cârciumar (fila 3).
Primăria comunei Ulieş, în adeverinţa nr. 1171/2009, arată că nu deţine evidenţe cu privire la stabilirea domiciliului obligatoriu al familiei chiaburului B.V.C. între anii 1949-1959 (fila 28). Totodată, din adeverinţa nr. 781 din 19 august 2009, eliberată de M.A.N. - Direcţia Instanţelor Militare, rezultă că nu au fost identificate documente care să ateste că tatăl reclamanţilor ar fi fost supus unei măsuri administrative abuzive, dispusă de fostul M.A.I., ulterior datei de 06 martie 1945 (fila 9).
Din declaraţiile martorilor B.V.şi J.D., rezultă că tatăl reclamanţilor deţinea o cârciumă, fiind declarat chiabur, iar, din acest motiv, membrii familiei sale, printre care şi reclamanţii care au convieţuit cu acesta, au suferit persecutări din partea organelor de ordine în perioada anilor 1950.
Astfel, membrii familiei aveau obligaţia remiterii către stat a unor cote mari de produse agricole, au fost obligaţi să efectueze muncă în folosul comunităţii, au avut interdicţia de a părăsi localitatea, iar, la şcoală, copiii au fost admişi doar în clasele primare.
În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
În speţă, împrejurarea că numitul B.V.C. a fost declarat chiabur din motivul că a fost cârciumar este, prin esenţă, o măsură abuzivă, caracteristică unui regim de opresiune.
Este evident că persecutarea unei persoane care nu a săvârşit niciun act de natură infracţională, singura culpă a acesteia fiind că a deţinut un local, are o natură politică, fiind exercitată de organele represive ale regimului comunist.
Acest aspect întruneşte condiţiile reglementate de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel încât instanţa a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate de organele represive la data de 28 iunie 1952, împotriva tatălui reclamanţilor, defunctul B.K. (prenumele cu care figurează în certificatul de naştere şi de deces, la fila 6 şi 7), ca urmare a stabilirii calităţii de chiabur.
În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de reclamanţi, referitor la acordarea de despăgubiri pentru prejudicial moral suferit, în cuantum de 750 lei lunar, conform precizărilor de la fila 26, Tribunalul a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri morale se pot acorda numai pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări cu caracter politic. Or, în speţa dedusă judecăţii, nici reclamanţii şi nici antecesorul acestora nu au fost condamnaţi politic, ci au suferit de pe urma măsurilor administrative abuzive luate împotriva lor de organele represive din acea perioadă; ca urmare, nu există temei legal în baza căruia despăgubirile morale să poată fi acordate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de acordare a despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 102/A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, s ecţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, s-a respins apelul declarat de reclamanţi, cu opinie separată în sensul admiterii căii de atac, schimbării, în parte, a hotărârii primei instanţe şi obligării pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 750 lei lunar, pentru perioada 01 iulie 1952 - 31 decembrie 1959, în favoarea reclamanţilor.
În pronunţarea acestei hotărâri, Curtea a constatat că Legea nr. 221 din 2009 este un act normativ care vine să completeze măsurile de reparare morală şi materială adoptate deja prin Decretul – lege nr. 118/1990 sau prin O.U.G. nr. 214/1999. Din chiar titlul legii se face distincţie între două categorii de măsuri pe care Statul Român le-a luat împotriva propriilor cetăţeni, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, considerate ca având un caracter politic, şi anume condamnări dispuse prin hotărâri judecătoreşti şi măsuri administrative.
Art. 5 alin. (1) din Lege prevede că persoanele care au suferit condamnări sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative pot solicita, în 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la una dintre cele trei măsuri reparatorii prevăzute la literele a), b) şi c) din articol. Foarte important este faptul că măsurile reparatorii sunt prevăzute distinct în raport cu natura măsurii represive luată de Statul Român în perioada amintită. Astfel, despăgubirile pentru prejudiciul moral se acordă doar pentru cei care au suferit o condamnare printr-o hotărâre judecătorească, aşa cum este ea definită la art. 1 alin. (1), (2) şi (3) din Lege. Această măsură de reparare nu este aplicabilă însă şi celor faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic.
În final, trebuie precizat că legiuitorul a avut în vedere nu doar repararea prejudiciului material, ci şi a celui moral, recunoaşterea caracterului politic al măsurilor adoptate în perioada comunistă încadrându-se în cea de-a doua categorie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca nelegală, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, Curtea respingând în mod eronat apelul declarat, deoarece art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic poate solicita instanţei obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin urmare, în mod greşit, instanţa a considerat că asemenea daune se pot acorda doar celor care au fost condamnaţi printr-o sentinţă penală, legea stabilind aceste daune şi pentru cei care au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic.
Dispoziţiile art. 1 lit. a) alin. (1) in O.U.G. nr. 62/2010 prevăd, în mod expres, acordarea despăgubirilor şi pentru persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În plus, dacă legea ar distinge între cele două categorii sub aspectul daunelor morale, aceasta ar însemna crearea unor discriminări pentru persoane aflate în situaţii similare.
În continuare, recurenţii descriu ce consecinţe au suportat, ei şi ascendenţii, ca urmare a măsurii administrative luată faţă de autorul lor, solicitând admiterea căii de atac, modificarea, în parte, a Deciziei recurate, în sensul admiterii capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor morale suferite în perioada 01 iulie 1952 - 31 decembrie 1959, de către familia reclamanţilor, ca urmare a măsurii represive politice aplicate tatălui lor, B.K.
În dosar a depus întâmpinare pârâtul, solicitând respingerea recursului, raportat şi la D eciziile Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi 1358/2010.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Mai întâi, în ceea ce priveşte Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, invocată de pârât, şi care, în opinia sa, ar înlătura temeiul acordării daunelor morale, această apărare trebuie analizată prioritar susţinerilor recurenţilor, deoarece, prin aceasta, se invocă o chestiune cu caracter general, şi anume că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, indiferent dacă persoana a suferit o condamnare cu caracter politic sau o măsură administrativă cu un asemenea caracter.
Prin urmare, nu ar mai conta felul represiunii politice suportate de reclamanţi, dreptul la despăgubiri morale fiind suprimat pentru toate categoriile de condamnări, respectiv, măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce ar susţine hotărârile pronunţate în cauză sub aspectul soluţiei date cererii de acordare a daunelor morale, cu o altă motivare însă faţă de cea a instanţelor anterioare.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că susţinerile pârâtului sunt neîntemeiate.
Într-adevăr, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Contrar, însă, susţinerilor intimatului, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privinţa dreptului reclamanţilor la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluţionării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 29 iulie 2010, iar Decizia Curţii Constituţionale în discuţie a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) şi după ce prima instanţă a verificat şi stabilit cu putere de lucru judecat caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de autorul părţilor.
Faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamanţi şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia lor, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanţă este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 şi art. 14 din documentul european.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Noţiunea de „bunuri” din textul sus-menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate” şi, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziţii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât şi „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, par.52).
Voinţa statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.
Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.
În speţă, reclamanţii au formulat acţiuni, ulterior conexate, la 27 august 2009, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa legată de termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.
Au solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă cu privire la care prima instanţă a recunoscut caracterul politic în condiţiile art. 4 alin. (2) din Lege, această soluţie nu a fost criticată de pârât şi, prin urmare, a intrat în puterea lucrului judecat.
Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranţa legitimă a reclamanţilor de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legitimă bucurându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, întocmai ca şi un bun actual (de exemplu, dacă reclamanţii ar fi deţinut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).
Fără îndoială, protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile” unei persoane nu este una absolută, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat.
În acest sens, se prevede că „Dispoziţiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general”.
Prin urmare, art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială, dată de „atingerea substanţei” dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea priveşte realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, şi anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionalităţii între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.
În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii sus-enunţat.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de „lege”, proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.
În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
Prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia în perioada regimului politic trecut.
Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.
Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.
Pentru cei care, ca şi reclamanţii, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de autorul lor, cu consecinţa speranţei legitime la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile cuvenite, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.
Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăşi „substanţa” dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.
Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului.
Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curţii Constituţionale este legat de actuala situaţie economică a statului român, care impune anumite restricţii bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reţine că este respectat criteriul de proporţionalitate enunţat mai sus.
În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curţii Constituţionale, faţă de o persoană pentru care s-a recunoscut, în mod definitiv, caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de autorul său, ceea ce implică speranţa legitimă la acordarea despăgubirilor în temeiul legii, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamanţilor, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
Aplicarea deciziei în discuţie ar determina şi încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acces la o instanţă”.
Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Dacă s-ar aplica decizia Curţii Constituţionale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), instanţa de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanţele anterioare şi în vigoare la data pronunţării lor, cu consecinţa previzibilă şi, bineînţeles, defavorabilă pentru reclamanţi, de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale.
Or, aceasta ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamanţilor la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii în faza procesuală a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, i-ar lipsi practic pe reclamanţi, şi în absenţa oricărei culpe procesuale din partea lor, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul/vocaţia la despăgubiri.
În esenţă, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice şi juridice aflate în situaţii asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. 1 din Primul Protocol şi art. 6).
Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se află în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamanţilor, chiar o hotărâre definitivă, de constatare a caracterului politic al măsurii administrative, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
Aplicarea Deciziei sus-menţionate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).
Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea cererii de acordare a despăgubirilor, ca urmare a aplicării acestei decizii.
În ceea ce priveşte criticile recurenţilor referitoare la soluţionarea greşită a cererii de acordare a daunelor morale, acestea sunt întemeiate.
Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…”.
Într-adevăr, la lit. a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susţinerea recurentului este corectă.
Trebuie avute în vedere însă, în soluţionarea cauzei, nu numai interpretarea gramaticală, ci şi perspectiva interpretării logico-sistematice şi teleologice, Înalta Curte reţinând, în urma corelării mai multor dispoziţii din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Astfel după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, este necesar să fie corelată dispoziţia de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.
În urma acestei corelări, se deduce intenţia legiuitorului de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât şi pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleaşi motive.
Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. 1 pct. 1, prevedea că „La articolul 5, alin. (1), lit. a) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…”.
Chiar dacă art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică în cererea de recurs a reclamanţilor.
Din expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanţei de urgenţă menţionate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să menţină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma iniţială. În caz contrar, însuşi scopul Ordonanţei, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcţie şi de cel care le solicită (victima opresiunii, soţul supravieţuitor sau descendenţii până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuţie.
Aşa fiind, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale, enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
De asemenea, constatarea caracterului politic al măsurii administrative în persoana autorului reclamanţilor, chiar dacă reprezintă în sine o reparaţie morală pentru acesta şi moştenitorii lui, nu poate înlătura dreptul părţilor la beneficiul material care rezidă din crearea unui prejudiciu moral.
Astfel, este adevărat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani şi, ca atare, prejudiciul este uşor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat băneşte, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).
Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferinţele îndurate.
Banii trebuie admişi printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate – deşi nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.
O atare soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare şi arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile.
Prin urmare, nerecunoscând reclamanţilor de plano dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic stabilită ca atare de prima instanţă, în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.
Cum ambele instanţe nu au intrat în cercetarea fondului cererii de acordare a despăgubirilor morale, determinat de opinia juridică pe care au împărtăşit-o în legătură cu posibilitatea acordării daunelor pentru măsurile administrative cu caracter politic, Înalta Curte va proceda la admiterea căilor de atac declarate în cauză şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, pentru ca aceasta să verifice pretenţiile reclamanţilor din perspectiva temeiniciei lor, raportat la efectele pe care le-a avut pentru autorul lor măsura dispusă şi la prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a menţionării lui în calitate de „chiabur” în evidenţele administrative ale epocii politice respective, dar şi de eventualele reparaţii anterioare acordate acestuia, în sensul art. 5 alin. (11) din Lege.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi şi va casa decizia recurată.
Pentru aceleaşi motive, în baza art. 297 alin. (1) din Cod, va admite apelul reclamanţilor împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va desfiinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Harghita în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de acordare a daunelor morale.
Cheltuielile de judecată solicitate de reclamanţi în fazele procesuale ale apelului şi recursului vor fi avute în vedere de instanţa de rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii B.C., B.T.şi B.I. împotriva Deciziei nr. 102/A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează decizia recurată.
Admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 226 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, secţia civilă, pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Harghita.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4453/2011. Civil Şl DE PROPRIETATE... | ICCJ. Decizia nr. 4566/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
