ICCJ. Decizia nr. 4579/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4579/2011
Dosar nr. 26684/3/2008
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 8 iulie 2008 sub nr. 26684/3/2008, reclamanţii L.N., I.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti - prin PRIMARUL GENERAL, STATUL ROMAN, prin MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, SC F. SA, obligarea în solidar a pârâţilor la plata contravalorii de circulaţie, de la momentul pronunţării hotărârii în cauză, a apartamentului nr. 2 situat in Bucureşti, sector 2, ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. J85 din 30 septembrie 1996 şi a cărui nulitate a fost, în mod irevocabil, constatată prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă, în dosarul nr. 10545/300/2006; obligarea în solidar a pârâţilor la plata despăgubirilor pentru cheltuielile privind îmbunătăţirile necesare, utile şi voluptorii efectuate de reclamanţi cu privire la imobil şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că nu a fost parte la contractul de vânzare cumpărare încheiat, răspunderea pentru evicţiune revenind în totalitate pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti. Pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
La data de 3 martie 2009 reclamanţii au depus la dosar o cerere precizatoare prin care au înţeles să majoreze pretenţiile la suma de 806.901 lei, echivalentul în lei al sumei de 205.292 Euro, reprezentând contravaloarea preţului de circulaţie pentru imobil, conform expertizei efectuate în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 547 din 13 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC F. SA şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în raportul juridic dedus judecăţii născut din contractul de vânzare-cumpărare, raport în care s-ar regăsi obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi dreptul corelativ al subiectului activ al acestui raport, de a fi despăgubit, calitatea de creditor şi, deci, de reclamant, nu poate aparţine decât reclamanţilor din prezenta cauză iar cea de debitor, Primăriei Municipiului Bucureşti.
Tribunalul a apreciat că între normele ce reglementează evicţiunea şi cele prevăzute de Legea nr. 112/1995 privind fondul extrabugetar, precum şi dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu se instituie un raport de la general la special, care să fi impus interpretarea specialia generalibus derogant, întrucât cele două norme [art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] nu reglementează obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii, sau măcar calitatea de debitor al unei astfel de obligaţii. Art. 13 din Legea nr. 112/1995 creează fondul extrabugetar alimentat printre altele din preţul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestei legi, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/12001 stabileşte că restituirea preţului actualizat pentru contractele declarate nule se va face de Ministerul Finanţelor Publice din acest fond extrabugetar. Din formularea utilizată de legiuitor "restituirea preţului actualizat plătit ... se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul Legii nr. 112/1995" nu are semnificaţia unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun prin care este schimbat debitorul obligaţiei de garanţie. Dimpotrivă, este o reglementare prin care s-a arătat sursa din care preţurile plătite vor fi restituite, iar cum sursa este reprezentată de acest fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor, era firesc, ca în cele din urmă, plata să fie realizată din acest fond.
Un argument în plus al acestui raţionament este şi faptul că art. 50 alin. (3) nu acoperă decât plata preţului actualizat (cerere neformulată în prezenta cauză) pentru contractele declarate nule şi nicidecum întreaga întindere ce poate rezulta din angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 1341 C. civ. şi care cuprinde în afara preţului, fructele întoarse proprietarului, spezele instanţei, daune-interese şi spezele contractului de vânzare-cumpărare.
Instanţa de fond a mai reţinut, pe de o parte, că Statul român este o persoană juridică distinctă, care acţionează prin Ministerul Finanţelor Publice, iar pe de altă parte, că Ministerul Finanţelor Publice este de asemenea o persoană juridică distinctă, care poate acţiona în nume propriu, sau în calitatea de reprezentant al Statului Român,iar din perspectiva dispoziţiilor legale ce interesează în cauza de faţă, este de menţionat că dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al statului român.
Pentru toate aceste argumente, tribunalul a apreciat că într-o cerere de chemare în judecată, întemeiată pe garanţia contra evicţiunii, calitate procesuală pasivă au numai vânzătorul şi succesorii universali sau cu titlu universal ai acestuia, în cauza de fată calitatea de vânzător având-o numai Primăria Municipiului Bucureşti.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC F. SA, tribunalul a reţinut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta a avut calitatea de mandatar cu reprezentare, această calitate fiind adusă la cunoştinţa cumpărătorilor la momentul încheierii contractului, astfel încât între mandatar şi terţul cocontractant (cumpărătorii) nu se creează nici un raport juridic, neexistând astfel între aceştia relaţia debitor-creditor.
Pe fondul cererii, tribunalul a reţinut că obligaţia de garanţie pentru evicţiune astfel cum este ea reglementată în cuprinsul art. 1337 si urm. C. civ. reprezintă un efect al contractului de vânzare - cumpărare, concretizat în obligaţia pe care vânzătorul şi-o asumă faţă de cumpărător de a asigura liniştita folosinţă a bunului cumpărat, cu toatele cele trei etape pe care le cunoaşte şi anume, de a se abţine de la orice fapt personal care ar putea aduce atingere acestei folosinţe, de a-l proteja pe cumpărător împotriva tulburărilor de drept din partea unor terţi (prin eventuala apărare în cadrul proceselor cu posibilul evingător) şi în ultimă instanţă, obligaţia de a-l despăgubi pe cumpărător, în limitele prevăzute de art. 1341 din acelaşi cod, atunci când acesta este evins de un terţ, prin pierderea dreptului de proprietate, al unui dezmebrământ al acestuia sau doar prin limitarea exercitării acestui drept.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune reprezintă un efect al contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce presupune ab initio, un contract valabil încheiat, căci după cum este bine ştiut, quod nullum est, nullum producit efectum, or în speţă tocmai această primă condiţie nu este îndeplinită deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost declarat nul, astfel încât, neexistând raportul juridic pe care reclamanţii îşi întemeiază pretenţia, analiza condiţiilor ce trebuie întrunite pentru angajarea răspunderii vânzătorului este imposibilă, pentru că prin ipoteză, evicţiunea nu există şi deci, nu pot fi analizate condiţiile ei.
Prima instanţă a făcut trimitere la noua reglementare cuprinsă în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, introdusă prin Legea nr. 1/2009, cu referire la dreptul la despăgubiri al cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv, la faptul că sub aspectul despăgubirilor cuvenite, legiuitorul distinge între situaţia cumpărătorilor ce au încheiat contracte cu respectare dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 (art. 50 ind. 1) şi situaţia celor care au încheiat contracte cu eludarea dispoziţiilor acestei legi şi care au fost declarate nule [art. 50 alin. (2)], reţinând că prima situaţie reprezintă un caz tipic de evicţiune ( contract valabil încheiat, acţiune în revendicare admisă), cumpărătorul este îndreptăţit să obţină preţul de piaţă al imobilului, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 1341 C. civ., iar în cea de-a doua situaţie, unde nu există un caz de repunere în situaţie anterioară potrivit regulilor ce guvernează efectele nulităţii actelor juridice civile, cel care a avut calitatea de cumpărător are dreptul la preţul plătit actualizat cu indicele de inflaţie, în deplină concordanţă, de data aceasta cu actele ce guvernează teoria nulităţii actului juridic civil.
Tribunalul a precizat că în cauza Raicu, invocată de către reclamanţi, situaţia părţilor a fost cu totul diferită, respectiv printr-o hotărâre irevocabilă, cererea de declarare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare a fost respinsă, însă ulterior, prin promovarea şi admiterea unui recurs în anulare, azi abrogat, hotărârea a fost reformată, hotărându-se declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare. Aspectul esenţial care a condus la condamnarea statului român, reţinându-se încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, a fost reprezentat de împrejurarea că s-a apreciat că reclamanta deţinea "un bun" în sensul convenţiei, reprezentat de o hotărârea definitivă şi irevocabilă prin care se menţinuse ca valabil contractul de vânzare-cumpărare, "bun" care intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la convenţie. Prin reformarea acestei hotărâri s-a apreciat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1, ceea ce a condus la necesitatea despăgubirii reclamantei din acea cauză.
In cauza de faţă, situaţia este cu totul diferită, respectiv titlul reclamanţilor a fost desfiinţat retroactiv printr-o hotărâre de declarare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, reţinându-se eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ei nefiind titularii unui "bun" în sensul convenţiei, care să genereze protecţia dreptului prin prisma art. 1 din Protocolul 1 adiţional la convenţie. In aceste condiţii, în măsura în care vor fi întrunite şi restul condiţiilor cerute de lege, reclamanţii se încadrează în ipoteza vizată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul L.N., arătând că din interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995, act normativ ce a reglementat raportul juridic stabilit între apelanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, prin raportare la dispoziţiile art. 48 alin. (1) şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă calitatea procesuală pasivă a intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor (actualmente Ministerul Finanţelor Publice), iar practica judecătorească în materie este unanimă în a reţine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de litigii.
In ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a SC F. SA, reclamantul a arătat că obligaţia de garanţie contra evicţiunii devine comună şi mandatarului ce a încheiat actul, dând dovadă de culpă, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 1540 C. civ., în materia mandatului remunerat (cum este şi cazul de faţă), culpa se apreciază mai riguros, după criteriul omului diligent şi prudent, deci culpa levis in abstracte», adică după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale, inclusiv prezumţia de culpă.
In lumina celor de mai sus, singura concluzie ce se impune este în sensul că, înstrăinând un bun despre care F., în calitate de mandatar - prin personalul său de specialitate - putea şi trebuia să cunoască că imobilul nu este deţinut în mod valabil de vânzător. In aceste condiţii mandatarul s-a expus riscului evicţiunii, alături şi în solidar cu vânzătorul.
Pe fondul acţiunii, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune.
In cauza de faţă, condiţia privind existenţa unei tulburări de drept este îndeplinită întrucât prin Decizia civilă nr. 8611 din 19 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 10545/300/2006, instanţa a respins recursul formulat de reclamanţi şi, pe cale de consecinţă, s-a admis în mod irevocabil acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Şi această condiţie privind anterioritatea cauzei evicţiunii este îndeplinită în cauză, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar F., cunoscând în mod cert faptul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul nu se afla în patrimoniul său.
Astfel, deşi SC F., avea cunoştinţă despre existenţa notificărilor depuse de B.A.C. şi B.C., în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001, totuşi a certificat apelanţilor faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru imobil nu exista nici o cerere de revendicare.
Aşadar, la data dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, apelanţii au fost de totală bună-credinţă şi au întreprins toate demersurile necesare în vederea cunoaşterii situaţii juridice a bunului obiect al contractului de vânzare-cumpărare.
Mai mult, apelanţii au avut calitatea de chiriaşi ai imobilului, achitând contravaloarea folosinţei acestuia tot Primăriei Municipiului Bucureşti, fiind convinşi de calitatea de proprietar a acesteia, iar în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu şi-au asumat nici un risc în privinţa pierderii iremediabile a dreptului de proprietate asupra imobilului, având convingerea fermă şi nezdruncinată că au contractat cu adevăratul proprietar.
In ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că dispoziţiile art. 1345 C. civ. prevăd că "vânzătorul este dator să întoarcă cumpărătorului, el însuşi sau prin evingător, toate spezele necesare, utile şi de întreţinere ale aceluia", iar prevederile art. 1346 din acelaşi cod că "dacă vânzătorul a vândut cu rea-credinţă fondul altuia, el va fi dator să întoarcă cumpărătorului toate spezele ce va fi făcut, şi cele de simplă plăcere".
Reclamanţii au demonstrat reaua-credinţă a vânzătorului, acest fapt fiind reţinut şi de instanţă în repetate rânduri, în motivarea sentinţelor sale, situaţie faţă de care în cauză se impune aplicarea prevederilor art. 1341 si art. 1344 - 1346 C. civ., respectiv, acordarea către apelanţi a valorii de circulaţie a imobilului - ce include preţul actualizat şi sporul de valoare dobândit de bun între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi momentul actual, precum şi a cheltuielilor necesare, utile şi voluptorii.
In acelaşi sens este şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 19 octombrie 2006, pronunţată în cauza 28104103, Raicu contra României, potrivit căreia: "Curtea estimează, în condiţiile speţei, că restituirea apartamentului litigios reclamantei, al cărei drept de proprietate a fost confirmat prin Decizia definitivă din 12 martie 2001 de Curtea de Apel Bucureşti, ar plasa persoana interesată într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost contestate. In loc ca Statul pârât să restituie apartamentul într-un termen de trei luni începând cu ziua în care Decizia prezentă devine definitivă, Curtea decide că el va trebui să acorde solicitantei, ca despăgubiri, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului".
La data de 13 aprilie 2010, după repunerea cauzei pe rol, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor, din oficiu, excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2, privind primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 258/A din 13 aprilie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a admis excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 9647/2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti privind capătul 1 de cerere, având ca obiect plata contravalorii de circulaţie, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, pe care, în consecinţă, 1-a respins; a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a trimis cauza spre rejudecarea primelor două capete de cerere în contradictoriu cu această parte; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei, respectiv cele prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC F. SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost soluţionată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A.C., precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de către numiţii L.N. şi I.A. împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti.
Această cerere, a avut ca obiect restituirea preţului reactualizat la data restituirii efective, restituirea spezelor contractului şi diferenţa de valoare dintre valoarea de piaţă a locuinţei la data evicţiunii şi suma restituită cu titlu de preţ reactualizat, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 - 1341, art. 1344, art. 1350, art. 1351 C. civ. Aceste sume au fost solicitate pentru apartamentul nr. 2 situat la etajul 2, al imobilului din Bucureşti, sector 2, ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 185 din 30 septembrie 1996 şi a cărui nulitate absolută s-a constatat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa de apel a mai constatat că Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins capătul cererii de chemare în garanţie având ca obiect restituirea preţului actualizat ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, reţinând că, prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a instituit ex lege un raport juridic substanţial dar şi procesual, între fostul cumpărător şi Ministerul Finanţelor Publice, plata preţului actualizat fiind suportată exclusiv de către acesta, ca reprezentant al statului în litigiile patrimoniale, cu excluderea participării la plata acestor despăgubiri a vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti.
Aceeaşi instanţă a respins şi capătul din cererea de chemare în garanţie, având ca obiect plata diferenţei de valoare, formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, ca inadmisibil.
Prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze, reclamanţii L.N. şi I.A. au cerut contravaloarea de circulaţie a aceluiaşi apartament, precum şi îmbunătăţirile necesare, utile şi voluptorii, temeiul juridic invocat fiind dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ.
In ceea ce priveşte identitatea de părţi, instanţa de apel a constatat că aceasta este întrunită, ambele cereri fiind formulate de către apelanţii reclamanţi L.N. şi I.A. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi a reţinut că soluţionarea primei cereri, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, nu poate deschide apelanţilor reclamanţi calea unei noi acţiuni în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, având ca obiect aceleaşi pretenţii, întrucât nu poate fi lipsită de efectele lucrului judecat hotărârea anterioară, prin care s-a soluţionat calitatea procesuală pasivă într-un astfel de raport juridic.
Cu privire la celelalte două elemente necesare pentru a exista autoritate de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu pretind nici o altă cauză juridică a dreptului lor, având în vedere că atât în primul litigiu cât şi în acţiunea de faţă ei au invocat dispoziţiile din codul civil care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, iar valoarea de circulaţie solicitată în prezenta cauză pentru bunul de care reclamanţii au fost evinşi, conţine atât preţul actualizat al vânzării cât şi excedentele valorii în timpul evicţiunii (art. 1344 C. civ.), respectiv diferenţa dintre valoarea de piaţă a locuinţei la data evicţiunii şi suma restituită cu titlu de preţ actualizat.
Or, ambele componente ale pretenţiilor apelanţilor reclamanţi au fost solicitate şi în cadrul primului litigiu, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, sub acest capăt de cerere regăsindu-se identitatea de obiect şi cauză, necesare pentru a fi incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ.
In ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă pentru aceste pretenţii, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 50 (fost art. 51) alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002), republicată în urma modificărilor şi completărilor aduse prin Legea nr. 247/2005 (în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată), reglementează modalitatea de restituire a preţului plătit în baza unor astfel de contracte şi fondul din care se face această plată, acesta fiind „fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare".
Deşi legiuitorul prevede în mod expres în textul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 că restituirea preţului actualizat se face către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, aceste dispoziţii sunt deopotrivă aplicabile şi chiriaşilor evinşi prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în acţiunile în revendicare promovate de foştii proprietari.
Modalitatea în care aceştia au fost evinşi nu poate genera aplicabilitatea unor norme diferite de angajare a răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului din aceste contracte, relevanţă în stabilirea legii aplicabile având natura bunului, legea în temeiul căreia au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare - Legea nr. 112/1995 - şi fondul comun în care au fost virate sumele plătite cu titlu de preţ.
Prin urmare, normele cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special faţă de normele de drept comun, din aceste dispoziţii legale rezultând că Ministerul Finanţelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru a restitui preţul plătit de către apelanţii reclamanţi, în calitate de cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi desfiinţat prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Această normă are caracter special şi derogator de la dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 1337 C. civ., antrenând astfel direct răspunderea Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului pentru restituire preţului din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.
In acelaşi sens sunt şi modificările şi completările Legii nr. 10/2001 aduse prin Legea nr. 1/2009, care introduce la art. 50 un nou alineat, alin. (2)1, cu următorul cuprins: „cererile sau acţiunile în justiţie, având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxele de timbru".
In acelaşi sens, art. 50 alin. (3) s-au modificat cu următorul cuprins: „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2)1 se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a apreciat că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M.Of. nr. 63 din 03 februarie 2009, Ministerul Finanţelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru a restitui atât preţul plătit de către recurenţii reclamanţi, în calitate de cumpărători, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cât şi valoarea de circulaţie a imobilului.
Totodată, reţinerea calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se impune şi în raport de dispoziţia legală susmenţionată cât şi în raport de dispoziţiile art. 3 pct. 56 din HG nr. 208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei naţionale de Administraţie Fiscală, potrivit cărora, printre atribuţiile reţinute în sarcina Ministerului Finanţelor Publice se include şi aceea de a reprezenta statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturile juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi având în vedere dispoziţiile legale sus menţionate, instanţa de apel a apreciat că în cauză s-a reţinut în mod greşit lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român.
Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă inclusiv pentru comisionul de 1% inclus în preţul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât acesta a reprezentat o componentă a preţului plătit de cumpărătoare, obligaţia de restituire integrală a acestuia revenind, potrivit dispoziţiilor legale arătate, Ministerului Finanţelor Publice.
Pe de altă parte, răspunderea mandatarului SC F. SA, care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în numele Primăriei Municipiului Bucureşti, nu poate fi antrenată în caz de evicţiune, această răspundere aparţinând doar vânzătorului, transferată, în cazul imobilelor preluate de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, prin normele speciale ale Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1 /2009.
Având în vedere că instanţa de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în judecată, în rejudecare urmează a stabili, în contradictoriu cu acest pârât, dacă în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1344 C. civ., sau cele ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi, în raport de norma de drept aplicabilă pretenţiilor reclamanţilor, va stabili dacă sunt îndreptăţiţi la despăgubiri constând în preţul actualizat şi excedentul de valoare sau nu.
In ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti prin Primarul General, instanţa de apel a constatat că aceasta decurge din prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd două categorii alternative de debitori ai obligaţiei de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, opţiunea de alegere aparţinând creditorului.
Având în vedere aceste dispoziţii legale precum şi faptul că reclamanţii au chemat în judecată ca pârât pe intimata Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător al imobilului, instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală pasivă atât Primăriei Municipiului Bucureşti cât şi Ministerului Finanţelor Publice, pentru restituirea îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu.
Acest capăt de cerere însă nu a fost cercetat de către instanţa de fond, astfel încât instanţa de apel nu poate efectua un control asupra soluţiei de netemeinicie, pronunţată prin sentinţa apelată.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii L.N., I.A., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
I. Recursul reclamanţilor L.N., I.A. a vizat următoarele critici:
1. In mod greşit instanţa de apel a soluţionat cauza prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi, respectiv, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC F. SA, situaţie ce echivalează cu o necercetare a fondului şi care atrage casarea hotărârii astfel pronunţate.
De altfel, prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 9647/2006 a Judecătoriei Sector 2, instanţa de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus şi a agravat situaţia reclamanţilor în propria cale de atac, prin privarea acestora de dreptul de a se judeca în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, respectiv, dreptul de a fi despăgubiţi pe temeiul răspunderii vânzătorului pentru evicţiune.
2. In cauză nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi prevăzută de art. 1201 C. civ. care să facă incidenţă excepţia autorităţii de lucru judecat, şi anume, în primul dosar au figurat ca părţi B.A.C. şi B.C., în calitate de reclamante, soţii L., Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi SC F. SA în calitate de pârâţi, Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Ministerul Finanţelor Publice în calitate de chemaţi în garanţie, iar în prezentul dosar soţii L. au calitatea de reclamanţi, iar Primăria municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, au calitatea de pârâţi.
De asemenea, obiectul prezentului dosar îl constituie obligarea la plata contravalorii de circulaţie, la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a fost în mod irevocabil constatată prin Decizia civilă nr. 861 din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, pe când obiectul dosarului anterior l-a constituit cererea de chemare în garanţie formulată de soţii L. împotriva Primăriei municipiului Bucureşti şi a SC F. SA, cu efectul obligării acestora, în cazul admiterii acţiunii reclamantelor din acel dosar, la plata preţului actualizat al imobilului şi a diferenţei dintre valoarea imobilului la data evicţiunii şi suma restituită cu titlu de preţ actualizat.
Nu este îndeplinită nici condiţia privind identitatea de cauză, în sensul că în cererea de chemare în garanţie temeiul acesteia l-a constituit obligaţia stabilită în sarcina soţilor L. potrivit dispoziţiilor art. 1351 C. civ., în timp ce în prezentul dosar cauza este reprezentată tocmai de sentinţa reţinută de instanţa de apel ca având putere de lucru judecat.
Mai arată că puterea de lucru judecat nu poate fi reţinută atâta timp cât prin intermediul acelei hotărâri nu s-a analizat fondul cauzei, doctrina fiind constantă în a aprecia că hotărârea prin care s-a admis excepţia procesuală nu are putere de lucru judecat asupra fondului, iar prin admiterea unei asemenea excepţii care îi împiedică pe reclamanţii în valorificarea pretenţiilor lor, este încălcat dreptul de acces la justiţie astfel cum este prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
3. Prin reţinerea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr.9647/11 decembrie 2006 instanţa a încălcat dreptul de acces la justiţie astfel cum a fost reglementat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în cauza în care s-a pronunţat sentinţa menţionată nu s-a soluţionat temeinicia cererii de chemare în garanţie, ci s-a rezolvat cererea prin admiterea unei excepţii procesuale.
4. In mod greşit instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC F. SA, întrucât obligaţia de garantare pentru evicţiune incumbă inclusiv mandatarului vânzătorului, care putea şi trebuia să cunoască că imobilul pe care îl înstrăinează nu este deţinut cu titlu valabil de vânzător.
II. Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a vizat următoarele critici:
In mod greşit, a fost constatată calitatea sa procesuală în prezenta cauză, fiind legitimată procesual o persoană care nu deţine calitatea de parte în dosar, aspect de natură să conducă la încălcarea principiului disponibilităţii şi, deci, a legii.
Statul Român este o persoană juridică distinctă, care acţionează prin Ministerul Finanţelor Publice, iar pe de altă parte Ministerul Finanţelor Publice este, de asemenea, o persoană juridică distinctă, care poate acţiona în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român, iar dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al Statului Român.
In cauză, cel mult Ministerul Finanţelor Publice este instituţia abilitată să facă plata sumelor reactualizate plătite de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri definitive şi irevocabile, şi nicidecum Statul Român.
De asemenea, în mod greşit instanţa a admis apelul reclamanţilor, trimiţând spre rejudecare capătul de cerere privind restituirea preţului actualizat la valoarea de piaţă a imobilului în litigiu, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ această ipoteză, iar instanţa, prin soluţia pronunţată, a adăugat la lege.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 1/2009, art. 50 alin. (2) şi art. 50 alin. (2)1 şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, fiind evident că nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi se impune acordarea valorii de piaţă, ci doar în ipoteza prevăzută de art. 501, respectiv, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, or, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea textului legal arătat, fapt ce rezultă din sentinţa civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.
Faţă de acest aspect, reclamanţii sunt îndreptăţiţi a solicita cel mult doar preţul plătit reactualizat cu indicele de inflaţie.
Recursurile sunt nefondate, pentru argumentele ce succed:
I. Referitor la recursul reclamanţilor:
1. Autoritatea de lucru judecat interesează ordinea publică şi are drept scop, pe de o parte, înlăturarea contradicţiilor existente între hotărârile judecătoreşti, iar pe de altă parte, necesitatea de a pune capăt unor litigii care, prin posibilitatea revenirii pe rolul instanţelor, ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice.
Autoritatea de lucru judecat, indiferent că se manifestă prin efectul său negativ care interzice o nouă judecată sau prin funcţiunea ei pozitivă, care obligă cea de-a doua instanţă să ţină seama de cele statuate anterior, depăşeşte sfera intereselor private, nefiind la îndemâna părţilor să ignore hotărârea anterioară (indiferent că este în profitul sau în dauna acestora), după cum nici instanţa nou învestită nu poate nesocoti lucrul judecat anterior.
Admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu echivalează cu o necercetare a fondului care să atragă casarea hotărârii atacate, cum în mod greşit susţin reclamanţii, întrucât instanţa are obligaţia, potrivit art. 137 alin. (1), de a se „pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Astfel, necercetarea fondului ca efect al admiterii unei excepţii de procedură nu atrage desfiinţarea hotărârii astfel pronunţate, deoarece nu este rezultatul unei greşeli de judecată sau a unei omisiuni în instrumentarea cauzei, ci este o consecinţă legală a incidenţei în speţă a excepţiei respective.
Contrar afirmaţiilor reclamanţilor, principiul non reformatio in pejus nu a fost încălcat, deoarece existenţa acestuia nu împiedică instanţa a se pronunţa pe o excepţie ce vizează ordinea publică, iar interesele reclamanţilor nu au fost afectate, întrucât Decizia în prezent recurată este o decizie de casare cu trimitere către prima instanţă pentru soluţionarea fondului în contradictoriu cu partea ce are, într-adevăr, calitate procesuală pasivă în cauză, respectiv, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
2.În mod corect instanţa de apel, constatând existenţa triplei identităţi impuse de dispoziţiile art. 1201 C. civ., a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, privind primul capăt de cerere, respectiv, plata contravalorii de circulaţie, în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, apreciind că aceste pretenţii trebuie soluţionate în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care a desfiinţat sentinţa, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare în cadrul procesual arătat, criticile în acest sens neputând fi primite.
Prin sentinţa civilă nr. 9647 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamantelor B.A.C. şi B.C. (decedată în cursul procesului, continuat de moştenitoarea B.A.C.) în contradictoriu cu pârâţii L.N., I.A., Municipiul Bucureşti, prin primar general şi SC F. SA, a fost constatată nulitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 285 mp, a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 185 din 30 octombrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin SC F. SA, în calitate de vânzător şi pârâţii L. în calitate de cumpărători, a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii titlului statului asupra parterului imobilului şi terenului aferent în suprafaţă de 73 mp, situat în Bucureşti, sector 2, ca neîntemeiată.
Prin cererea de chemare în garanţie de pârâţii L. (recurenţi-reclamanţi în prezenta cauză) au solicitat, în contradictoriu, cu Primăria municipiului Bucureşti şi SC F. SA, obligarea Primăriei municipiului Bucureşti la restituirea sumei de 24.669.240 lei plătită de pârâţi ca preţ al apartamentului, reactualizată la data restituirii efective, obligarea SC F. SA la restituirea spezelor contractului, reactualizate, obligarea Primăriei municipiului Bucureşti la plata diferenţei de valoare dintre valoarea de piaţă a locuinţei la data evicţiunii şi suma restituită cu titlu de preţ reactualizat.
Prin sentinţa sus-menţionată, solicitările formulate de pârâţi prin cererea de chemare în garanţie au fost respinse în sensul că a fost respinsă cererea în contradictoriu cu SC F. SA, în ceea ce priveşte restituirea spezelor contractului, reactualizate, ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă cererea în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti privind restituirea sumei de 24.669.240 lei plătită ca preţ al apartamentului, reactualizată la data restituirii efective, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă cererea în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, privind plata diferenţei de valoare dintre valoarea de piaţă a locuinţei la data evicţiunii şi suma restituită cu titlu de preţ reactualizat, ca fiind inadmisibilă.
Prin cererea de chemare în judecată formulată în cadrul actualului litigiu, recurenţii-reclamanţi au solicitat obligarea aceloraşi pârâţi la plata contravalorii de circulaţie la momentul pronunţării hotărârii referitor la acelaşi imobil, astfel încât chiar dacă pretenţiile din actualul cadru procesual sunt formulate global, iar în procesul anterior au fost expuse defalcat, componentele sunt aceleaşi, fiind nerelevant faptul că în prezent au fost formulate pe calea unei cereri principale, iar în litigiul anterior pe calea unei cereri de chemare în garanţie, întrucât ceea ce interesează este conţinutul efectiv al pretenţiilor deduse judecăţii.
Identitatea de obiect, ca element al autorităţii de lucru judecat, presupune reclamarea aceluiaşi beneficiu juridic imediat cu cel dedus judecăţii anterior, respectiv, formularea aceloraşi pretenţii, nu numai cu referire la obiectul material, ci şi la dreptul subiectiv care poartă acestuia.
Reclamanţii susţin că în primul proces au solicitat restituirea preţului actualizat al imobilului şi diferenţa dintre valoarea imobilului la data evicţiunii şi suma restituită cu titlu de preţ actualizat, iar în prezentul litigiu solicită obligarea la plata valorii de circulaţie de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, aspect de natură să înlăture identitatea de obiect.
Susţinerea arătată este eronată şi nu poate fi primită, întrucât valoarea de circulaţie solicitată în prezenta cauză pentru bunul de care reclamanţii au fost evinşi cuprinde atât preţul actualizat al vânzării, cât şi excedentele valorii în timpul evicţiunii, respectiv, diferenţa dintre valoarea de piaţă a locuinţei la data evicţiunii şi suma restituită cu titlu de preţ actualizat, rezultând astfel că scopul final urmărit este acelaşi.
De asemenea, există identitate de cauză, ca fundament pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte, întrucât cererea de chemare în garanţie formulată în cadrul primului proces este întemeiată pe dispoziţiile art. 1337, 1341,1344, 1350, 1351 C. civ., iar acţiunea introductivă de instanţă din actualul litigiu este întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., ambele cereri vizând reglementări din materia răspunderii vânzătorului pentru evicţiune şi fiind promovate de existenta aceloraşi împrejurări de fapt.
In ceea ce priveşte identitatea de părţi, pretenţiile reclamanţilor au fost formulate identic în ceea priveşte Primăria municipiului Bucureşti în ambele procese, fiind nerelevant faptul că în prezentul litigiu figurează şi alte părţi, situaţie ce nu afectează raportul obligaţional dintre reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti, identic în cele două procese.
Contrar susţinerilor reclamanţilor, pârâţii au avut aceeaşi calitate în ambele procese, respectiv, în cererea de chemare în garanţie reclamanţii din prezenta cauză erau tot reclamanţi faţă de Primăria municipiului Bucureşti, iar aceasta tot pârât faţă de reclamanţi.
Tripla identitate aferentă autorităţii de lucru judecat împiedică judecarea aceloraşi pretenţii, întemeiate pe acelaşi drept subiectiv, în contradictoriu cu aceeaşi parte.
Autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate pe excepţiile invocate operează tocmai în sensul că, din moment ce s-a constatat că Primăria municipiului Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă în raportul obligaţional cu reclamanţii, pentru plata preţului reactualizat, respectiv, că este inadmisibilă cererea privind plata diferenţei dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi preţul reactualizat, formulată împotriva Primăriei municipiului Bucureşti, aceleaşi pretenţii, chiar formulate global, nu pot fi reiterate faţă de aceeaşi persoană juridică.
Având în vedere că reclamanţii nu au formulat critici cu privire la calificarea juridică a primului capăt de cerere, din perspectiva temeiului juridic, respectiv, art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi nici pe calitatea procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în această cerere, rezultă că în rejudecare cererea va fi analizată conform aspectelor dezlegate de instanţa de apel.
3. In aceste condiţii, nu se poate reţine că, prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil al reclamanţilor, întrucât principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, are drept finalitate interzicerea readucerii în faţa instanţelor de judecată a chestiunilor litigioase deja rezolvate şi constituie o limitare justificată a accesului la justiţie recunoscută de reglementările comunitare la care reclamanţii fac trimitere.
4. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC F. SA a fost în mod corect admisă de instanţele anterioare, întrucât, pe de o parte, această instituţie a încheiat contractul de vânzare-cumpărare ulterior anulat, în calitate de mandatar al Primăriei municipiului Bucureşti, iar garanţia pentru evicţiune incumbă exclusiv vânzătorului, iar pe de altă parte, în materia imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, garanţia pentru evicţiune este transferată din sarcina vânzătorului în cea a Ministerului Finanţelor Publice, prin normele speciale ale Legii nr.10/2001.
Aşa fiind, rezultă că nu există identitate între subiectul pasiv al raportului obligaţional dedus judecăţii şi persoana acţionată în justiţie, motiv pentru care instanţele de fond şi apel în mod corect au admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport de această parte.
Împrejurarea că SC F. SA a reţinut un comision de 1% nu are relevanţă în aprecierea calităţii procesuale, având în vedere că dispoziţiile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea nr.10/2001 stabilesc în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de plată a preţului actualizat, fără distincţie, în funcţie de faptul că vânzătorul, prin mandatarul său, a virat sau nu, în contul extrabugetar al Ministerului Finanţelor Publice, sumele încasate din încheierea contractelor de vânzare-cumpărare şi independent de faptul încasării de către mandatar a comisionului legal.
Dealtfel, prin sentinţa civilă nr.9647/11 decembrie 2006 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, s-a statuat deja, cu putere de lucru judecat, că SC F. SA nu are calitate procesuală pasivă în cererea vizând tocmai „spezele vânzării", ceea ce confirmă constatarea instanţei de apel că respectivul comision de 1% încasat este lipsit de relevanţă în determinarea debitorului obligaţiei de plată a despăgubirilor cuvenite cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, atunci când contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat pe cale judecătorească.
II. Referitor la recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice:
Este de precizat, în primul rând, că recurentul nu a criticat temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor, astfel cum a fost stabilit de către instanţa de apel, în baza rolului său activ şi în raport de finalitatea urmărită de reclamanţi, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului plătit în baza unui contract ele vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 112/1995 şi desfiinţat pe cale judecătorească se efectuează de Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. .112/1995, cu modificările ulterioare, atât în cazul prevăzut la alin. (2), cât şi în cel descris de alin. (2)1din acelaşi art. 50.
Aşadar, obligaţia de restituire subzistă în sarcina Ministerului Finanţelor Publice atât pentru preţul actualizat al imobilului, în ipoteza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 50 alin. (2)] , cât şi pentru preţul de piaţă al imobilului, în ipoteza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 50 alin. (2)1].
Potrivit dispoziţiilor legale arătate, calitate procesual pasivă în cauză are Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, recurentul-pârât fiind în eroare în ceea ce priveşte aşa-zisa confuzie între cele două instituţii.
De altfel, în considerentele deciziei instanţei de apel s-a stabilit în mod clar că „reţinerea calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice se impune...şi în raport de art. 3 pct. 56 din HG nr. 208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administraţie Fiscală, potrivit cărora, printre atribuţiile reţinute în sarcina Ministerului Finanţelor Publice se include şi aceea de a reprezenta statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor..." şi că „...potrivit dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".
Chiar dacă HG nr. 208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a fost abrogat prin HG nr. 495/2007 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, este viabilă cea de-a doua referinţă din considerentele deciziei de apel, art. 25 din Decretul nr. 31/1954 constituind temeiul reprezentării statului de către Ministerul Finanţelor Publice, în faţa acestei instanţe de judecată, în absenţa unei reglementări contrare.
In acest sens, instanţa de apel a concluzionat, în mod corect, că faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile legale incidente, în cauză calitatea procesual pasivă aparţine Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, aspect faţă de care a trimis cauza în rejudecare primei instanţe pentru a cerceta cauza în cadrul procesual astfel stabilit şi pentru a aprecia, în contradictoriu cu această parte, asupra dispoziţiilor legale aplicabile pretenţiilor reclamanţilor, respectiv, dacă aceştia sunt îndreptăţiţi la despăgubiri constând în preţul actualizat şi excedentul de valoare sau nu.
Din această perspectivă, critica vizând despăgubirile ce se cuvin reclamanţilor nu poate fi avută în vedere, întrucât tocmai pentru rezolvarea acestui aspect a fost adoptată soluţia de trimitere în rejudecare.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii L.N., I.A., precum şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 258A din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4624/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4531/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
