ICCJ. Decizia nr. 4632/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4632/2011
Dosar nr.17547/3/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1421 din 11 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, a respins acţiunea faţă de aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acţiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat acest pârât la 519.684 lei despăgubiri către reclamante şi la 2.000 lei cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 218/19257 din 27 septembrie 1996, cumpărătorii G.I. şi G.F. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu - apartamentului nr. 8 situat în Bucureşti, sector 1, compus din trei camere, baie, bucătărie şi cota indiviză de 4,42 mp teren aflat sub construcţie.
Prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, autorul reclamantelor, G.I., a fost obligat, alături de ceilalţi chiriaşi-cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, să lase în deplină proprietate şi posesie, fostului proprietar, imobilul în litigiu.
Urmare a decesului lui G.I., au rămas ca moştenitori soţia supravieţuitoare, G.F., şi fiica, B.D., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor nr. 12 din 26 martie 2009.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (2), (2)1 şi (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.
S-a apreciat că reclamantele se regăsesc în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, fiind persoane ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, conform considerentelor deciziei menţionate, desfiinţate ulterior printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, astfel încât au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
În sfera noţiunii de „contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă", în sensul art. 501 din Legea nr. 10/2001 intră şi contractele constatate nepreferabile în cadrul unei acţiuni în revendicare, prin raportare la titlul foştilor proprietari ai imobilului în litigiu, întrucât consecinţele admiterii acestei acţiuni constau în ineficienta contractului de vânzare-cumpărare - contract care nu-şi mai poate produce efectele specifice, respectiv de a conferi cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat, sub toate prerogativele acestuia.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă, instanţa a avut în vedere, în esenţă, că, prin dispoziţiile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a instituit o normă derogatorie de la dispoziţiile dreptului comun în materia evicţiunii reglementată de art. 1337 şi următoarele C. civ., instituind totodată un debitor legal al obligaţiei de restituire a preţului de piaţă al imobilului, altul decât vânzătorul, şi anume Ministerul Finanţelor Publice.
Cum aceste dispoziţii speciale se aplică cu prioritate în raport de dispoziţiile dreptului comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant, independent de faptul că pârâtul Ministrul Finanţelor Publice nu a fost parte în contractul încheiat conform Legii nr. 112/1995 şi independent de lipsa culpei sale în încheierea contractului şi în desfiinţarea acestuia, Tribunalul a înlăturat argumentele pârâtului Ministrul Finanţelor Publice privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului.
Prin raportul de evaluare întocmit de expert judiciar T.P., valoarea de piaţă a apartamentului a fost stabilită la 519.684 lei.
Prin Decizia civilă nr. 438 A din 06 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul pârâtului, ca nefondat, l-a obligat pe acesta să plătească intimatelor suma de 3.000 lei, cheltuieli de judecată.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, Curtea a avut în vedere că, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului - art. 1336 C. civ. - care, în speţă, este Municipiul Bucureşti.
Cu toate acestea, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.
Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, s-a stabilit că restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Acest text de lege este incident şi în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puţin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desfiinţarea" lor, ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.
La interpretarea gramaticală se adaugă argumentul de analogie.
Nu există nicio raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care şi-a îndeplinit o obligaţie legală, ci celui care a dispus această măsură şi cu atât mai mult în situaţia în care contractul nu a fost anulat, deşi dispoziţiile legale au fost respectate întocmai de către vânzător.
Prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate, la restituirea preţului de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate ce nu poate fi înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forţă juridică egală, norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.
Dată fiind existenţa acestei dispoziţii legale exprese care stabileşte debitorul obligaţiei de restituire a preţului de piaţă al imobilului, este lipsit de relevanţă faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu ar avea nicio culpă.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel, Curtea s-a raportat la dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, constatând, pe acest temei că, în cauză, sunt întrunite ambele condiţii impuse de lege, atât cea privind desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, conform celor expuse anterior, cât şi cea referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 4165/1/2003 nu s-a statuat contrariul.
Din textul de lege sus-citat rezultă şi faptul că buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu are relevanţă sub aspectul recunoaşterii dreptului acestora la restituirea preţului de piaţă al imobilelor.
Nu este întemeiat nici motivul de apel, legat de obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată. Fiind reţinută culpa sa procesuală, prima instanţă a făcut o corectă aplicarea a prevederilor art. 274 C. proc. civ., dispunând obligarea acestuia la suportarea lor.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 21 octombrie 2010, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut că hotărârea pronunţată este nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât, în cauza pendinte, Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă. Ministerul Finanţelor Publice nu a participat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 218/1925 din 27 septembrie 1996 dintre reclamante şi Primăria Municipiului Bucureşti, ceea ce înseamnă că este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice şi pentru faptul că, în prezenta acţiune, nu s-a dovedit sub nici un aspect culpa acestei instituţii.
Conform dispoziţiilor art. 1336 şi următoarele C. civ., calitate procesuală pasivă poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general. Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
De asemenea, s-a susţinut că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. În cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens ori de câte ori a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual ce rezultă clar din formularea textului şi, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic (îmbogăţirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi anume aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în cauză, nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 218/19257 din 27 septembrie 1996.
Nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, pârâtul nu a dobândit calitate procesuală pasivă, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea 10/2001, pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă este necesară întrunirea cumulativă a 2 condiţii: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi ca acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În subsidiar, pe fondul cauzei, s-a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - art. 50 alin. (3), unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de către chiriaşi. Pentru a fi aplicabile aceste dispoziţii legale este necesar a fi întrunite, cumulativ, două condiţii: încheierea contractului de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 iar cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege este că acest contract de vânzare-cumpărare să se fi încheiat cu respectarea prevederilor legale.
În ceea ce priveşte prima condiţie, reclamantele din prezenta speţă nu au făcut dovada bunei-credinţe printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, în speţa de faţă, deposedarea reclamantelor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, cu precizarea că acest contract de vânzare-cumpărare nr. 218/1925 din 27 septembrie 1996 nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Hotărârea din apel a fost criticată şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere faptul că acesta nu a dat dovadă de rea-credinţa, neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat.
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2), (2)1 şi (3) din Legea nr. 10/2001 alin. (2)„cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (21) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Potrivit art. 501 din aceeaşi lege „(1) proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză".
În raport de acest context legislativ, s-a apreciat corect că reclamantele se regăsesc în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare perfectat de autorul lor, cu respectarea Legii nr. 112/1995, a fost desfiinţat ulterior printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, - ipoteză ce le conferă acestora dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Normele generale cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicţiunii consumate - art. 1337 şi următoarele C. civ. - se completează cu cele speciale reprezentate de prevederile art. 50 şi art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.
Sub un prim aspect contestat, în mod corect s-a reţinut că sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile" nu poate fi asimilată ipotezei în care aceste contractele au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ci are în vedere situaţia în care cumpărătorul a fost evins de dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În cauză, sunt întrunite ambele condiţii impuse de lege, atât cea privind desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, conform celor expuse anterior, cât şi cea referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu s-a statuat contrariul.
Din textul de lege sus-citat rezultă şi faptul că buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu are nici o relevanţă juridică sub aspectul recunoaşterii dreptului acestora la restituirea preţului de piaţă al imobilelor.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare şi la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit, respectiv „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Dispoziţiile legale menţionate anterior constituie temeiul validării argumentului instanţei fondului, conform căruia legiuitorul a instituit în mod explicit persoana căreia îi incumbă obligaţia de restituire a preţului de piaţă al imobilului, altul decât vânzătorul, şi anume Ministerul Finanţelor Publice.
Aceste dispoziţii legale au caracterul unor dispoziţii speciale ce se aplică cu prioritate în raport de dispoziţiile dreptului comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant, independent de faptul că pârâtul Ministrul Finanţelor Publice nu a fost parte în contractul încheiat conform Legii nr. 112/1995 şi independent de lipsa culpei sale la încheierea contractului şi la desfiinţarea acestuia.
Acest text de lege este incident nu numai în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi a fost anulat, ci şi în situaţia în care, în urma comparării de titluri, acesta a devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reţinut corect că norma juridică nu face referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desfiinţarea" lor, ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.
La interpretarea gramaticală s-a adăugat, în raţionamentul instanţelor fondului, argumentul de analogie.
Astfel, nu există nicio raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat, dar a devenit ineficient în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun.
Din perspectivă convenţională, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Raicu contra României - a consacrat principiul unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând, totodată, că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului.
În cadrul aceleiaşi decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriaşului-cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporţionalitate, reţinându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acţiune în restituirea preţului actualizat, ci legislaţia ar trebui să acorde dreptul persoanelor care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă la o compensaţie reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat şi valoarea bunului.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât fiind reţinută condiţia culpei procesuale, instanţele anterioare au făcut o corectă aplicarea a prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Sub acest aspect, este important de reţinut că fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este reprezentat de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
În raport de acest temei de drept, pentru a se acorda cheltuielile de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 438A din 06 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4671/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4624/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
