ICCJ. Decizia nr. 4671/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4671/2011
Dosar nr.14123/3/2008
Şedinţa publică din 1 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 noiembrie 2004, sub nr. 2886/2004, reclamantul C.M., prin mandatar T.G., a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 129 din 29 octombrie 2004 emisă de pârâta A.V.A.S., solicitând anularea acesteia şi acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul denumit "F.P.L.C." situat în Târgu-Ocna, judeţ Bacău, preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 şi pentru care, nelegal, unitatea notificată i-a refuzat beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pe motiv că nu ar fi depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 364 din 11 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia reclamantului C.M., formulată în contradictoriu cu intimata Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului – A.V.A.S.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul C.M. înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţionat prin Decizia civilă nr. 190 din 10 mai 2006, în sensul respingerii căii de atac.
Recursul formulat împotriva acestei decizii de reclamantul C.M., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admis prin Decizia civilă nr. 5778 din 18 septembrie 2007, dispunându-se casarea deciziei recurate precum şi a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că numitul C.L. a fost proprietarul imobilului din Târgu Ocna, şi că se impune doar identificarea imobilului, întinderea dreptului de proprietate al acestuia şi pronunţarea asupra măsurilor reparatorii ce se impun a fi acordate.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată ca dosar de fond pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 11 aprilie 2008, sub nr. unic 14123/3/2008.
Pe parcursul judecării cauzei, s-au administrat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică construcţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1493 din 28 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă contestaţia formulată de reclamant; a fost anulată Decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de intimata A.V.A.S.; a fost obligată intimata A.V.A.S. să acorde contestatorului măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în cuantum de 637.162 lei pentru imobilul - teren şi construcţii situat în Târgu-Ocna, judeţ Bacău, imposibil de restituit în natură.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca instituţie implicată în privatizarea SC E. SA Târgu Ocna, au fost respinse notificările nr. 9/2001 şi nr. 194/ 2001, formulate în baza Legii nr.10/2001, prin care reclamantul C.M. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bacău, judeţul Bacău, pe motiv că nu a fost depus actul de proprietate asupra imobilului.
Tribunalul a reţinut că Decizia atacată este nelegală, în raport cu înscrisurile depuse de contestator, atât în dosarul administrativ, pe baza căruia a fost emisă Decizia, cât şi în prezenta cauză.
Prin Decizia de casare nr. 5778 din 18 septembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit irevocabil calitatea de proprietar a antecesorului reclamantului L.C. (care figurează în Decretul nr. 92/1950, anexa jud. Bacău – poz.64) asupra imobilului în litigiu.
Sub acest aspect, în considerarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., s-a reţinut că nu mai poate fi repusă în discuţie problema dovedirii dreptului de proprietate al fostului proprietar.
Prima instanţă a reţinut că, reclamantul a dovedit şi calitatea sa de moştenitor al fostului proprietar cu certificatul de calitate de moştenitor nr. 39 din 14 mai 2002, precum şi faptul că a formulat, în termenul legal, notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Imobilul în litigiu a fost identificat, ca întindere şi compunere, pe baza expertizei efectuate în cauză, fiind relevată şi împrejurarea imposibilităţii restituirii în natură a acestuia, în contextul în care imobilul a făcut parte din patrimoniul SC E. SA (societate privatizată), care ulterior l-a înstrăinat altei societăţi, reclamantul nereuşind să obţină anularea actului de înstrăinare (deşi a efectuat un demers judiciar în acest sens).
Tribunalul a reţinut, în cadrul măsurilor reparatorii prin echivalent la care contestatorul ar avea dreptul, că acesta a optat pentru despăgubiri băneşti. Valoarea de piaţă a imobilului a fost stabilită prin expertiză la suma de 637.162 lei şi, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a fost admisă contestaţia, a fost anulată Decizia nr.192/29 octombrie 2004 emisă de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi a fost obligată intimata să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri în cuantum de 637.162 lei pentru imobilul în litigiu, imposibil de restituit în natură.
Prin Decizia nr. 489/A din 3 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva susmenţionatei hotărâri, reţinând următoarele:
Intimatul-reclamant a formulat notificările nr. 9/2001 şi nr. 194/2001, în temeiul Legii nr.10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bacău, judeţul Bacău.
Notificările depuse au fost respinse prin Decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca instituţie implicată în privatizarea SC E. SA Târgu Ocna, pe motiv că nu a fost depus actul de proprietate asupra imobilului.
Decizia menţionată a fost contestată, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 12 octombrie 2005.
Contestaţia formulată a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 364 din 11 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Împotriva acestei hotărâri a fost exercitată calea de atac a apelului, care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 190 din 10 mai 2006, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva deciziei din apel a fost declarată calea de atac a recursului, care a fost admisă prin Decizia civilă nr. 5778 din 18 septembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit irevocabil calitatea de proprietar a numitului L.C. (care figurează în Decretul nr. 92/1950, anexa jud. Bacău – poz.64) asupra imobilului în litigiu.
Prin Decizia pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi a sentinţei civile nr. 364 din 11 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti pentru rejudecare.
În considerentele deciziei, s-a reţinut că intimatul-reclamant a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 12 octombrie 2005.
S-a reţinut că C.M. a dovedit calitatea de proprietar prin faptul că este menţionat în actul de preluare şi că această prezumţie instituită de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 12 octombrie 2005, nu a fost răsturnată prin nici un mijloc de probă.
Instanţa de apel a constatat astfel că Tribunalul Bucureşti, s-a conformat dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., şi a dispus administrarea probatoriului necesar pentru stabilirea întinderii dreptului de proprietate asupra terenului şi a construcţiilor, pe care intimatul-reclamant le avea la data naţionalizării.
În rejudecare, s-a administrat proba cu expertiză tehnică judiciară, prin care au fost identificate şi evaluate terenul în cuantum de 341.522 Ron şi construcţiile în sumă de 295.640, aşa cum rezultă din raportul de expertiză aflat la filele 109-113 din dosarul de fond.
Instanţa de apel a reţinut că valorile imobilelor, aşa cum au fost stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză, nu au fost contestate de către A.V.A.S. nici în faţa instanţei de fond şi nici în faţa instanţei de apel prin motivele de apel.
Instanţa de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că intimatul-reclamant are calitatea de persoană îndreptăţită, în conformitate cu dezlegarea de drept dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acest aspect, conform art. 315 C. proc. civ.
De asemenea, în mod corect, prima instanţă a anulat Decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi a dispus obligarea A.V.A.S. să acorde intimatului-reclamant măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri.
Critica apelantei la adresa instanţei de fond se referă la stabilirea obligaţiei de plată a sumei de 637.162 ron, reprezentând despăgubiri pentru imobilul-teren şi construcţii situat în Târgu-Ocna, judeţul Bacău.
Instanţa de apel a reţinut că apelanta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 16 şi urm. din Legea nr. 10/2001, cu privire la procedura şi modalitatea de plată a despăgubirilor.
Curtea a învederat, cu privire la acest aspect, că C.M. a contestat Decizia nr. 192 din 29 octombrie 2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Această decizie a fost emisă înainte de adoptarea Legii nr. 247/2005, care priveşte procedura administrativă de acordare a despăgubirilor.
Această procedură administrativă nu este aplicabilă în cauză, aşa cum s-a statuat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. LII din 04 iunie 2007.
Curtea a arătat că, prin Decizia în interesul legii pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că "în cazul notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, iar contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora, instanţele se vor pronunţa asupra contestaţiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă".
De asemenea, s-a învederat că "prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
În raport de data emiterii deciziei contestate, respectiv 29 octombrie 2004, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă de stabilire şi plată a despăgubirilor nu sunt aplicabile în cauză şi că prima instanţă a stabilit, în mod corect, obligaţia A.V.A.S. de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Pentru considerentele menţionate, instanţa de apel a înlăturat prima critică formulată de către apelanta-pârâtă.
Cu privire la cea de-a doua critică care se referă la obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat şi onorariul de expert, instanţa de apel a constatat că Tribunalul Bucureşti a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Curtea a reţinut că sancţiunea (cu caracter general) care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului acestui abuz la plata de despăgubiri pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale.
Curtea a reţinut că apelanta-intimată se află în culpă procesuală privind declanşarea prezentului litigiu, deoarece nu a aplicat corect dispoziţiile legale menţionate şi, pe cale de consecinţă, trebuie să suporte cheltuielile reprezentând onorariul de avocat şi cheltuielile reprezentând onorariul de expert avansate de către intimatul-reclamant.
Această obligaţie este cu atât mai justificată cu cât apelanta nu a emis o nouă dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, având în vedere că motivul pentru care a fost respinsă notificarea formulată de către C.M., a fost considerat, ca neîntemeiat, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 5778 din 18 septembrie 2007.
De la data pronunţării deciziei menţionate şi până la data soluţionării pe fond a cauzei de către Tribunalul Bucureşti, respectiv data de 28 decembrie 2009, era timp suficient pentru ca A.V.A.S. să emită o nouă dispoziţie, prin care să se constate calitatea de persoană îndreptăţită a lui C.M. şi să se dispună stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea acestuia.
Curtea a constatat că apelanta nu a luat nicio măsură pentru a se conforma dispoziţiilor deciziei civile nr. 5778 din 18 septembrie 2007 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, nici până în prezent nu a fost emisă vreo dispoziţie în acest sens, deşi au trecut aproximativ 3 ani de la momentul în care s-a stabilit irevocabil că C.M. are calitatea de persoană îndreptăţită.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a obligat-o să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în cuantum de 637.162 lei pentru imobilul solicitat în prezenta procedură, situat în Târgu-Ocna, judeţul Bacău.
S-a susţinut că obligaţiile sale, în calitate de entitate implicată în procedura de privatizare a societăţii comerciale deţinătoare a bunului litigios, constau doar, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 republicată, în emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată şi în condiţiile Legii nr. 247/2005 privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă că A.V.A.S. are competenţa „de a propune" acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, instituţiei competente şi doar în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1) şi art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora măsurile reparatorii prin echivalent nu pot fi decât acelea expres reglementate de această lege, a căror analiză şi stabilire cad în sarcina exclusivă a altei entităţi, Comisia centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Dispoziţiile legale evocate dispun că A.V.A.S. nu are obligaţie legală de a plăti sume de bani, de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent/despăgubiri, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv instituţiei legale competente sus indicată.
Obligaţia instituită în sarcina sa este nelegală şi pentru că prin OUG nr. 81/2007 a fost stabilită procedura şi modalităţile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate în mod abuziv, nesocotită de instanţele fondului, care au soluţionat cauza pe alte coordonate decât cele stipulate de dispoziţiile legale evocate.
Greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în cauză, întrucât în sarcina sa nu poate fi reţinută nici o culpă, atâta timp cât reclamantul avea obligaţia să completeze pe dosarul administrativ constituit la nivelul A.V.A.S.
A solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii formulate împotriva sa ca neîntemeiată, cu exonerarea sa de obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată pretinse în cauză.
Recursul nu este fondat.
Actul administrativ, Decizia nr. 129 din 29 octombrie 2004, fiind emisă de A.V.A.S. anterior modificării şi completării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, rămâne supusă, astfel cum legal a reţinut instanţa de apel, dispoziţiilor legale incidente sub imperiul cărora a fost adoptat actul contestat.
Or, potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la acel moment „notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) (s.n. măsuri reparatorii prin echivalent) se adresează instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului […], indiferent de valoarea acestuia".
Dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea iniţială, în vigoare la data soluţionării notificării) stipulează că „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului (s.n. entitatea implicată în privatizare) este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului".
Prin urmare, în forma iniţială a legii, se prevedea imperativ obligaţia unităţii deţinătoare (entităţii învestite cu soluţionarea notificării) de a respecta atât termenul de soluţionare a notificărilor, cât şi pe aceea de a face persoanei îndreptăţite „oferta de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului", ceea ce presupune determinarea măsurilor reparatorii, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a categoriei cuvenite (în acest sens pronunţându-se şiSECŢIILE UNITEal Î.C.C.J. prin Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 într-un recurs în interesul legii).
În acest context, legal şi cu respectarea principiului art. 1 C. civ. (al neretroactivităţii legii civile) instanţele fondului au soluţionat cauza prin raportare la dispoziţiile legale incidente naşterii raportului juridic litigios, în vigoare la data soluţionării deciziei contestate emise anterior adoptării Legii nr. 247/2005, de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001.
Or, în speţă, în situaţia imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, astfel cum legal au reţinut instanţele, normele legale în conflict, Legea nr. 10/2001 în varianta iniţială şi Legea nr. 247/2005 vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile în timp prin efectele lor specifice.
Tocmai din acest motiv s-a menţionat expres în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 că notificările care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentaţia anexă, în scopul parcurgerii procedurii administrative prevăzute de noua lege.
per a contrario, notificărilor soluţionate anterior intrării în vigoare a actului normativ modificată – Legea nr. 247/2005 – le sunt aplicabile normele în vigoare la data emiterii sale, astfel cum legal au reţinut instanţele fondului, procedând la acordarea despăgubirilor în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a şi pretins reclamantul prin cererea dedusă judecăţii.
Prin urmare, în determinarea cuantumului despăgubirilor, legal stabilite de instanţe în conformitate cu dispoziţiile legale incidente la momentul naşterii raportului juridic litigios şi obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului potrivit prescripţiilor legale în vigoare la acel moment, instanţele au respectat întocmai legea pronunţându-se în limitele învestirii.
În consecinţă, nu pot fi primite criticile pârâtei privind aplicarea noului act normativ raportului juridic litigios, dar nici cele privind nelegalitatea dispoziţiilor instanţelor de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant, întrucât declanşarea şi continuarea prezentului litigiu a fost determinată de refuzul (constatat a fi nelegal) pârâtei de a-i recunoaşte dreptul la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, drept recunoscut judiciar, fiind astfel pe deplin incidente prevederile art. 274 C. proc. civ., legal aplicate de instanţe.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 489A din 3 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4675/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4632/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
