ICCJ. Decizia nr. 4675/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4675/2011
Dosar nr.4662/100/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 682 din 30 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Maramureş, a fost respinsă acţiunea civilă precizată introdusă de către reclamantul D.M., în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 943/1979, reclamantul D.M. a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare. Sentinţa nr. 943/1979 a rămas definitivă prin respingere recursului, prin Decizia nr. 505 din 2 octombrie 1979.
În speţă problema de drept care se impune a fi analizată este dacă infracţiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) din Codul penal în vigoare la momentul condamnării poate fi considerată o infracţiune cu caracter politic, respectiv dacă această condamnare menţionată în sentinţa nr. 943/1979 pronunţată pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. poate fi interpretată ca fiind o condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 art. 1 alin. (3).
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiţii nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte ale regimului politic existent la aceea dată.
Or, în absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, şi în vechiul regim, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, aşa cum s-a menţionat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţionat şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Prin urmare, condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990 respectiv în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la OUG 214/1999 art. 2 alin. (1), cu care se completează.
Aşa fiind, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării penale dispuse prin sentinţa nr. 943/ 1979.
Tribunalul a respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 150.000 euro, în echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri, întrucât din considerentele expuse rezultă că sunt inaplicabile dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 care reglementează acordarea de despăgubiri persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin Decizia nr. 209 A din 15 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva susmenţionatei hotărâri.
S-a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 221/2004 stabilesc în sarcina instanţei obligaţia de a statua, dacă condamnările pentru alte infracţiuni decât cele prevăzute în art. 1 sunt condamnări politice, în baza probelor administrate. Or, în speţă, condamnarea reclamantului s-a datorat convingerilor religioase, care nu-i permiteau satisfacerea serviciului militar şi nu convingerilor politice ale acestuia.
Susţinerea apelantului că refuzul de a efectua serviciul militar datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist, este contrazisă de probele administrate care dovedesc că opoziţia reclamantului a avut numai motive religioase şi nu politice.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curtea a apreciat că dezlegările date în recursul în interesul legii sunt aplicabile şi în prezenta acţiune.
Prin Decizia nr. 32 din 16 martie 2001, publicată în M.Of., Partea I nr. 137 din 2 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea şi aplicarea unitară a disp. art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că disp. art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă şi că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinată de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă.
Prin urmare, curtea a constatat că tribunalul a aplicat legal dispoziţiile Legii nr. 221/2009 motiv pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamantul D.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că „hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Printr-o analiză superficială a înscrisurilor depuse în probaţiune în mod greşit instanţele au soluţionat cauza prin raportare strictă la dispoziţiile deciziei nr. 32/2009 pronunţată într-un recurs în interesul legii şi care viza aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 şi nu a Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanţa este ţinută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.
Instanţele ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin prisma dispoziţiilor legale invocate, prin acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la dispoziţiile OUG nr. 214/1999, potrivit cărora caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin normele aceluiaşi act normativ.
În acest context, este irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar ori dacă legislaţia comunistă sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte, atâta vreme cât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei [art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999].
Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanţa nu trebuie să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei.
Dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009au extins sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii faţă de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990. Dacă acest din urmă act normativ condiţiona măsurile reparatorii strict de opoziţia politică faţă de regimul comunist, prin actul normativ, Legea nr. 221/2009, ale cărei dispoziţii au fost invocate în cauză, s-a concretizat intenţia legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din această lege, urmărindu-se includerea în câmpul său de aplicaţiune, şi a celor care s-au împotrivit regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale, categorie în care se înscrie şi reclamantul.
S-a susţinut că infracţiunile săvârşite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, acela de a-şi exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte, fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental, iar sancţionarea sa nu reprezintă altceva decât a reprimare mascată a libertăţii religioase.
S-a subliniat că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 221/2009, enumeră categoriile exceptate de la aplicarea normelor sale, în care nu se include şi reclamantul, respectiv fapta imputată acestuia.
Inexistenţa posibilităţii cetăţenilor de a presta acest serviciu în alte forme (în situaţia în care nu doresc şi nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unităţi militare), constituie în fapt expresie a politicii partidului comunist de a nu accepta decât doctrina sa de natură ateistă, context în care, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase echivalează astfel cu o oponenţă neechivocă faţă de principiile statului comunist totalitar, împrejurare în raport cu care, condamnările suportate de credincioşi ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Recursul nu este fondat.
Reproşând maniera „superficială" în analiza probaţiunii administrată în cauză, reclamantul nu indică în concret nici elementele/datele ce ar fi putut determina pronunţarea unei hotărâri contrare celei date în cauză (cu excepţia indicării conţinutului unor norme legale pe care le consideră a fi incidente cauzei), nici eventualele probe ce ar mai fi trebuit administrate în cauză şi care ar fi fost de natură să conducă la altă soluţie.
Astfel, criticile formulate sub acest aspect şi prin care partea tinde să susţină lipsa unui proces echitabil, prin încălcarea dreptului la apărare, se vădesc a nu fi fondate.
Nu pot fi primite nici criticile privind invocarea în motivarea soluţiei a deciziei nr. 32/2000, pronunţată într-un recurs în interesul legii pe considerentul că ea vizează aplicarea unui alt act normativ, Decretul-lege nr. 118/1990 şi nu Legea nr. 221/2009, incidentă raportului juridic litigios, cu consecinţa aplicării greşite a legii.
Instanţa de apel atunci când a evocat Decizia în interesul legii menţionată, a reţinut calificarea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni.
Or, aşa cum a reţinut curtea de apel, în speţa dedusă judecăţii, situaţia premisă este aceeaşi anume aceea a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conştiinţă religioasă determinat de apartenenţa la Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova), în condiţiile în care, la fel ca şi în cazul Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ - Legea nr. 221/2009 – defineşte faptele ce sunt considerate infracţiuni de natură politică în accepţiunea acestui act normativ. Mutatis mutandis şi pentru ipoteza dată, ce porneşte, aşa cum s-a relevat, de la aceeaşi situaţie – premisă, concluzia instanţei nu putea să fie diferită de interpretarea dată prin Decizia în interesul legii menţionată.
Refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu este de natură să afecteze capacitatea de apărare a ţării, indiferent de natura regimului politic, ea nu poate fi considerată ca o manifestare de protest sau ca act de rezistenţă faţă de orânduirea de la acea vreme.
Faptul că obligaţia de satisfacere a stagiului militar funcţiona faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se şi în legislaţia altor state, constituie un argument suplimentar că refuzul de îndeplinire a unui astfel de obligaţii nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.
Dimpotrivă, astfel cum corect au reţinut şi instanţele fondului, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Legea nr. 221/2009 nu a înţeles, astfel cum eronat susţine reclamantul, să cuprindă în câmpul său de reglementare decât faptele măsurile expres reglementate de normele sale şi care au semnificat oponenţa faţă de regimul totalitar; împrejurarea că fapta imputată nu este inclusă în categoria celor exceptate (art. 7 din lege) nu poate conduce la concluzia susţinută de parte, în sensul includerii sale în aria de reglementare a acestei legi, potrivit principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
Nu pot fi primite nici susţinerile părţii vizând împrejurarea că infracţiune săvârşită de reclamant (neprezentare la încorporare) a vizat afirmarea respectiv apărarea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, dreptul de a-şi exercita cultul religios, întrucât pentru a avea un atare caracter [de infracţiune săvârşită din motive politice, în sensul art. 2 din OUG nr. 214/1999, indicat în cazul Legii nr. 221/2009 – art. 1 alin. (2) şi (3)] acesta trebuie să se concretizeze în fapte de natură să aibă ca scop şi să semnifice oponenţa faţă de regimul comunist şi nu a unora reglementate de norme penale de drept comun ce atrage, prin consecinţă, caracterul comun al condamnării, aspect corect reţinut de cele două instanţe.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva deciziei nr. 209A din 15 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4684/2011. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4671/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
