ICCJ. Decizia nr. 4583/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4583/2011
Dosar nr. 7611/1/2010
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, la 07 martie 2006, reclamanţii D.M., B.A., B.M. şi B.C. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, anularea deciziei nr. 3 din 24 ianuarie 2006 emisă de U.J.C.C. Constanţa şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului solicitat, a ofertei pentru despăgubiri aferentă imobilului demolat şi a terenului pe care se află construcţia aparţinând U.J.C.C. Constanţa, cu destinaţia de restaurant.
La 08 mai 2006, reclamanţii au depus o completare la acţiune, arătând că înţeleg să se judece în contradictoriu şi cu pârâţii Consiliul Local al comunei Mihail Kogălniceanu, Comuna Mihail Kogălniceanu şi Primarul comunei Mihail Kogălniceanu, solicitând anularea deciziei nr. 3 din 24 ianuarie 2006 emisă de U.J.C.C. Constanţa prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în comuna Mihail Kogălniceanu şi obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 424 m.p. şi construcţie. În subsidiar, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a terenului şi, în compensare, un imobil echivalent pentru construcţie, ori restituirea în compensare a unui teren echivalent cu imobilul preluat abuziv de la autorul acestora (construcţie şi teren).
Prin sentinţa civilă nr. 635 din 19 martie 2007, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor, reţinând că nerespectarea termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, referitor la formularea notificării, atrage sancţiunea prevăzută la alin. (5) a textului menţionat, respectiv aceea a pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în procedura prevăzută de legea specială de reparaţie, sancţiune ce nu a fost înlăturată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât în mod corect unitatea deţinătoare a dispus respingerea notificării formulată peste termenul arătat.
Tribunalul a apreciat că acţiunea a fost formulată în termen în contradictoriu cu pârâta U.J.C.C. Constanţa, întrucât reclamanţii s-au adresat instanţei în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei de respingere a notificării, concluzionând că Decizia contestată este legală şi temeinică.
Prin Decizia civilă nr. 388/C din 10 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 3/2006 a U.J.C.C. Constanţa şi a obligat Primarul comunei Mihail Kogălniceanu să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, cu privire la notificarea formulată la 21 iulie 2001, conform Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a reţinut că notificarea, indiferent de formă, a fost adresată Primăriei comunei Mihail Kogălniceanu, care nu a răspuns acesteia, iar terenul este domeniul privat al comunei, deţinătorul folosinţei acestuia fiind U.J.C.C. Constanţa, care, deşi nu a fost notificată, a emis Decizia nr. 3/2006.
Instanţa de apel a mai constatat că soluţionarea contestaţiei pe excepţia prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este nelegală întrucât practica judiciară a statuat că cererea de restituire a unui imobil, întemeiată pe dispoziţiile legii speciale de reparaţie, expediată prin poştă sau depusă la sediul persoanei deţinătoare şi nu prin executorul judecătoresc este asimilată notificării, în cazul în care este însoţită de actele necesare, cu condiţia ca din cuprinsul ei şi al înscrisurilor ce o însoţesc să rezulte elemente de identificare a persoanei îndreptăţite şi a imobilului a cărui restituire se solicită.
Totodată, s-a reţinut că din soluţionarea cererii de către U.J.C.C. Constanţa reiese că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, cât şi dreptul de proprietate pretins, care a fost şi identificat.
Prin Decizia nr. 4500 din 03 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâta U.J.C.C. Constanţa împotriva deciziei civile nr. 388/C din 10 decembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de apel.
Rejudecând după casare, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 285/C din 07 decembrie 2009 a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 3 din 24 ianuarie 2006 şi a obligat pârâţii să restituie reclamanţilor în natură terenul în suprafaţă de 424 m.p., identificat conform raportului de expertiză efectuat de expertul B.E., şi să propună acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi Comuna Mihail Kogălniceanu avea calitatea de unitate deţinătoare, pârâta U.J.C.C. Constanţa, care deţine folosinţa terenului şi nu a fost notificată, a emis Decizia nr. 3/2006 prin care a respins cererea de restituire în natură şi a dispus înaintarea documentaţiei către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea acordării de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului ce trebuie cenzurat de către instanţele de judecată care au plenitudinea de jurisdicţie în această materie.
Instanţa de apel a mai constatat că reclamanţii au făcut dovada că autorul lor, B.I., a dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1934, proprietatea imobilului compus din casă şi teren în suprafaţă de 424 m.p. situat în comuna Mihail Kogălniceanu şi preluat abuziv, fără titlu, precum şi dovada faptului că sunt moştenitorii legali ai lui B.I.
Pentru a stabili dacă restituirea în natură a imobilului este posibilă, s-a procedat la administrarea probei cu expertiză tehnică, potrivit căreia perimetrul aferent suprafeţei de teren este liber de construcţii definitive cu caracter comercial, cât şi de gospodării subterane. Amplasamentul respectivei suprafeţe este protejat de o platformă de beton mozaicată şi din dale de beton, cât şi de existenţa unui chioşc din tablă, care este o construcţie provizorie.
Nu a fost reţinută apărarea de fond a pârâtei U.J.C.C. Constanţa în sensul că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 deoarece ar fi fost despăgubiţi printr-un teren de 1.000 m.p., în baza declaraţiei din 18 noiembrie 1959, întrucât din punct de vedere probator, pârâta ar fi trebuit să dovedească existenţa respectivului teren în patrimoniul lui B.I. Declaraţia invocată este un act unilateral şi nu bilateral cert, care să fi avut semnificaţia unui schimb de proprietăţi, cu atât mai mult cu cât, din contextul istoric al perioadei respective era exclusă acordarea de către regimul comunist a unei suprafeţe de 1.000 m.p. unui duşman al poporului, cum a fost catalogat autorul reclamanţilor.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta U.J.C.C. Constanţa, criticând-o pentru motivele prevăzute la pct. 4, 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
S-a considerat astfel că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât potrivit constatărilor rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, pe amplasamentul iniţial al terenului se află construcţii legal amplasate, ceea ce face incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Mai mult, prin Decizia nr. 850 din 10 decembrie 1959 emisă de Sfatul Popular Regional Constanţa, la art. 2 se prevede că pe respectivul teren U.R.C.C. Constanţa va construi în cursul anului 1960 un restaurant cu grădină, cu suprafaţa construită de 320 m.p.
Totodată, recurenta a arătat că instanţa s-a subrogat în atribuţiile sale şi în cele ale Primarului, întrucât ambele expertize au concluzionat că terenul revendicat aflat la intersecţia a două străzi nu poate fi restituit în natură, iar singurele organe abilitate pentru a identifica alte parcele (loturi) disponibile, pentru a fi oferite în compensare, sunt Primarii şi nu instanţa de judecată.
Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Astfel, a considerat că fost grav încălcat art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanţa a reţinut în mod greşit că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite conform legii. Nu s-a ţinut cont de probele aflate la dosar prin care se demonstrează că autorul reclamanţilor a primit în realitate cei 1.000 m.p. conform declaraţiilor din 18 noiembrie 1959.
Cu privire la critica reglementată de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanţa de apel a solicitat Primăriei comunei Mihail Kogălniceanu relaţii privind posibila compensare cu o altă suprafaţă de teren, iar în cuprinsul deciziei, pe de o parte, s-a susţinut că terenul este liber, iar pe de altă parte, că amplasamentul este protejat de o platformă de beton mozaicată şi din dale de beton, cât şi de existenţa unui chioşc.
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii ca fiind formulată de o persoană care nu şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită. În subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei şi obligarea Primăriei să restituie reclamanţilor un teren de 424 m.p. din noua lotizare prevăzută în adresa din 27 noiembrie 2009.
Prin încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2010, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei recurate formulată de petenta U.J.C.C. Constanţa.
Prin Decizia civilă nr. 4772 din 29 septembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul, reţinând, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., că în speţă nu poate fi vorba de depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti în sensul avut în vedere de dispoziţiile legale incidente şi că, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a avut în vedere la stabilirea situaţiei de fapt concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de către expert B.E., potrivit cărora perimetrul aferent suprafeţei de teren este liber de construcţii definitive cu caracter comercial cât şi de gospodării subterane, existând doar o platformă de beton mozaicată şi din dale de beton, cât un chioşc din tablă, care reprezintă o construcţie provizorie. Prin urmare, nu devin aplicabile prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cum eronat susţine recurenta.
S-a mai reţinut că instanţa de trimitere nu a acordat teren în compensare, încălcând atribuţiile Primarului, cum susţine recurenta, ci s-a conformat dispoziţiilor cuprinse în Decizia de casare nr. 4500 din 03 aprilie 2009, prin care s-a constatat că reclamanţii au solicitat soluţionarea notificării formulate şi nesoluţionate în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, iar nu obligarea entităţii notificate de a răspunde la notificare.
În acest context, nu are relevanţă invocarea de către recurentă a deciziei nr. 850/1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional Constanţa care la art. 2 prevedea că pe terenul transmis în folosinţa U.R.C.C. Constanţa, aceasta va construi în cursul anului 1960 un restaurant cu grădină, cu suprafaţă construită de 320 m.p.
S-a mai reţinut că nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., vizând critici referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin constatarea în mod greşit a aspectului că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite conform legii, întrucât instanţa de apel a constatat că reclamanţii au făcut dovada, cu contractul de vânzare-cumpărare din 1934, că autorul lor, B.I., a dobândit în proprietate imobilul compus din casă şi teren în suprafaţă de 424 m.p. situat în comuna Mihail Kogălniceanu, preluat abuziv de către stat. Din actele dosarului a reieşit că autorul reclamanţilor a figurat cu imobilul casă şi teren până în anul 1949, după această dată imobilul apărând în registrul agricol al Primăriei.
Cu privire la declaraţia din 18 noiembrie 1959, potrivit căreia, după cum a susţinut recurenta, autorul reclamanţilor ar fi primit în compensare un teren de 1000 m.p., s-a reţinut că aceasta nu a făcut şi dovada existenţei unei astfel de suprafeţe în patrimoniul lui B.I., după cum corect a constatat instanţa de apel, iar menţionata declaraţie reprezintă un act unilateral, care nu poate avea semnificaţia juridică a unui schimb între autorul reclamanţilor şi stat, mai ales în contextul istoric respectiv.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a reţinut că nu poate fi vorba ca hotărârea atacată să cuprindă motive contradictorii, cum susţine recurenta. Faptul că instanţa de apel a solicitat Primăriei comunei Mihail Kogălniceanu relaţii privind posibila compensare cu o altă suprafaţă de teren nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei. Aspectul potrivit căruia în cuprinsul deciziei, pe de o parte, s-a susţinut că terenul este liber, iar pe de altă parte, că amplasamentul este protejat de o platformă de beton mozaicată şi din dale de beton, cât şi de existenţa unui chioşc, invocat de recurentă în susţinerea motivului de recurs, nu constituie o motivare contradictorie. Instanţa a apel a reţinut că terenul este liber în sensul că poate fi restituit în natură, având în vedere că respectivul chioşc din tablă amplasat în colţul dreapta al suprafeţei de teren în litigiu este o construcţie provizorie, iar betonarea terenului nu reprezintă o construcţie propriu-zisă, în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 10 alin. (3) şi (4) coroborate cu cele ale art. 9 şi art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva încheierii de şedinţă din 15 septembrie 2010 şi a deciziei civile nr. 4772 din 29 septembrie 2010 a formulat contestaţie în anulare pârâta U.J.C.C. Constanţa, arătând că hotârărea pronunţată este rezultatul unei greşeli materiale în sensul că pe terenul în litigiu nu se află o grădiniţă cu flori sau legume, ci este o grădină de vară executată cu autorizaţie de construire, exceptată de la restituire conform Legii nr. 10/2001.
La termenul din 27 mai 2011, reprezentantul contestatoarei a precizat, la solicitarea instanţei, că hotărârea ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2010, prin care s-a respins cererea de suspendare a executării deciziei recurate în acel dosar.
Contestaţia în anulare este inadmisibilă, pentru următoarele motive:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obţine, în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale.
Obiectul contestaţiei în anulare reglementate de art. 317 C. proc. civ. îl constituie hotărârile judecătoreşti rămase irevocabile, a căror sferă este determinată de dispoziţiile art. 377 alin. (2) din acelaşi cod, respectiv hotărârile pronunţate în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate; hotărârile pronunţate în primă instanţă, neatacate cu apel; hotărârile pronunţate în apel şi nerecurate; hotărârile pronunţate în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii şi orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Obiectul contestaţiei în anulare, reglementată de art. 318 C. proc. civ., îl constituie deciziile pronunţate de instanţele de recurs, când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
În speţă, hotărârea ce face obiectul prezentei cereri nu se încadrează în niciuna din categoriile prevăzute de lege, fiind o încheiere de şedinţă prin care s-a respins cererea de suspendare a executării deciziei recurate în respectivul dosar, formulată de către contestatoarea din prezenta cauză.
Potrivit dispoziţiei înscrise în art. 282 alin. (2) C. proc. civ., încheierile premergătoare, adică acele încheieri de şedinţă care sunt anterioare fondului, nu pot fi atacate cu apel decât odată cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii, dispoziţii care prin analogie, sunt aplicabile şi în materia recursului.
Rezultă că o încheiere interlocutorie, prin care nu s-a întrerupt cursul judecăţii, nu poate fi atacată cu recurs pe cale separată, ci odată cu atacarea fondului, dacă fondul este supus vreunei căi de atac şi, în caz pozitiv, pe calea de atac prevăzută pentru hotărârea care a finalizat judecata cauzei.
Dispoziţiile legale menţionate se referă la încheierile premergătoare, indiferent de măsura procedurală luată prin ele.
În speţă, încheierea în discuţie, nefiind o încheiere prin care s-a întrerupt cursul judecăţii, exclude calea de atac a recursului.
Încheierea contestată nu este nicio încheiere susceptibilă de a fi atacată pe cale separată, întrucât stadiul în care a fost pronunţată este recursul, iar hotărârea care soluţionează cauza are caracter irevocabil, astfel încât îşi va însuşi acest caracter, tocmai pentru că pregătind pronunţarea hotărârii finale, ea urmează soarta acesteia.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va constata că cererea formulată este inadmisibilă şi o va respinge ca atare, urmând a face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că va obliga partea căzută în pretenţii, respectiv contestatoarea U.J.C.C. Constanţa să plătească intimaţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 400 RON, astfel cum au fost solicitate şi dovedite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de U.J.C.C. Constanţa împotriva încheierii de şedinţă din 15 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţei, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă pe contestatoare la 400 RON cheltuieli de judecată către intimaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4587/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4582/2011. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
