ICCJ. Decizia nr. 4587/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4587/2011
Dosar nr. 4948/118/2008
Şedinţa publică din 27 mai 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1188 din 16 noiembrie 2009 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins contestaţia reclamantei P.M. împotriva dispoziţiei nr. 3251 din 05 iunie 2008 a Primarului Municipiului Constanţa şi, pe cale de consecinţă, acţiunea formulată împotriva pârâţilor Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa, M.K., S.F. şi M.E.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin dispoziţia nr. 3251 din 05 iunie 2008 emisă de Primarul Municipiului Constanţa s-a dispus restituirea parţială în natură a imobilului situat în Constanţa, compus din construcţie şi teren în suprafaţă totală de 643,27 m.p. din măsurători (659 m.p. din acte), cu excepţia părţilor din imobil înstrăinate conform contractelor de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1998 şi din 22 ianuarie 1998 şi cu obligaţia de a respecta dreptul de folosinţă gratuită şi servitute al cumpărătorilor pe toată durata construcţiei .
Pentru părţile din imobilul mai sus menţionat ce nu au putut fi restituite în natură, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei.
Prin dispoziţia nr. 4325 din 25 iulie 2008 a fost modificată dispoziţia nr. 3251 din 05 iunie 2008, în sensul restituirii parţiale în natură a imobilului reprezentând teren în suprafaţă de 548,17 m.p., cu respingerea cererii de restituire în natură a părţilor din construcţie înstrăinate către S.F. conform contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1998 şi către M.K. potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1998, precum şi a suprafeţelor de teren atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor (31,3 m.p. către S.F. şi 63,8 m.p. către M.K.). Pentru părţile din imobil ce nu au putut fi restituite în natură s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Instanţa de fond a reţinut că identificarea imobilului restituit în natură reclamantei P.M., respectiv suprafaţa de 548,17 m.p., a fost realizată prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert-inginer B.M.
S-a apreciat, totodată, că documentaţia aferentă celor două acte de înstrăinare exclude reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători ai imobilului în temeiul contractelor de locaţiune încheiate anterior apariţiei Legii nr. 112/1995, neputându-se reţine nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare întrucât au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale la momentul întocmirii lor.
Judecătorul fondului a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în sensul că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credinţă, constituit în baza legii şi validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de fond a înlăturat şi motivul de nulitate fondat pe cauza nelicită, întrucât deţinătorii imobilului, în temeiul contractelor de închiriere, nu aveau cunoştinţă, la momentul încheierii contractelor de cumpărare, că imobilul ar aparţine altui proprietar.
În condiţiile în care restituirea în natură a apartamentelor dobândite de către pârâţi cu bună-credinţă nu mai este posibilă, reclamanta este privată de dreptul său de proprietate asupra imobilelor, iar pentru acoperirea prejudiciului suferit este îndreptăţită să obţină valoarea de circulaţie a acestora înstrăinate de stat.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, care a arătat că la data de 11 iunie 1948 doar o mică parte din imobilul în litigiu a fost naţionalizată, anume brutăria amenajată într-o încăpere, restul clădirii având destinaţia de locuinţă, dar cu ocazia naţionalizării întreaga familie a fost evacuată din locuinţă.
Conform „Tabelului cu întreprinderile naţionalizate în baza Legii nr. 119/1948 aflate în patrimoniul Primăriei Constanţa" la adresa imobilului în litigiu apare numele M. Este real că M.I. deţinea brutăria de la această adresă, unde făcea „comerţ cu amănuntul", dar imobilul cu destinaţia de locuinţă era proprietatea socrului acestuia, R.T., astfel că imobilul a fost preluat abuziv.
Reclamanta a mai arătat că autorul său a iniţiat demersurile pentru restituirea în natură a imobilului încă din anul 1966, astfel că atât Primăria Constanţa, cât şi R.A.E.D.P.P. Constanţa au fost notificate de către M.I., iar pârâţii cumpărători au fost avertizaţi în prezenţa mai multor martori să nu cumpere locuinţele, întrucât s-au luat măsurile legale pentru restituirea în natură, astfel încât toate părţile contractante au fost de rea-credinţă la încheierea celor două acte de vânzare-cumpărare, cunoscând că imobilul face obiectul dreptului de proprietate al altei persoane.
Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi persoane fizice au solicitat respingerea apelului, arătând că potrivit planului de situaţie al imobilului la data de 22 octombrie 1948, respectiv la momentul naţionalizării, din suprafaţa construită a imobilului, mai puţin de 1/3 era reprezentată de spaţiul locuibil, restul fiind afectat de activităţi comerciale. S-a apreciat că, din acest punct de vedere, dispoziţiile Legii nr. 119/1948 au fost corect aplicate.
Pârâţii au susţinut că al doilea motiv de apel acreditează un considerent care nu a fost invocat în faţa instanţei de fond, anume reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea actelor de vânzare-cumpărare, pe care înţeleg să-l combată prin invocarea principiului bunei-credinţe, solicitându-se să se recunoască prevalenţa interesului subdobânditorilor de bună-credinţă, în acord cu art. 1899 alin. (2) C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 109/C din 31 mai 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul reclamantei constatând că, în mod temeinic, s-a reţinut că demersurile iniţiate de M.I., tatăl reclamantei, în temeiul Legii nr. 112/1995, în vederea retrocedării în natură de către comisia judeţeană de aplicare a legii a imobilului situat în mun. Constanţa, au primit o soluţionare defavorabilă, inclusiv la instanţa supremă, care în dosarul civil nr. 2283/2001 a respins ca nefondat recursul reclamantei P.M. împotriva hotărârilor instanţelor inferioare pronunţate pe acest aspect.
Cum prin Decizia civilă nr. 2037 din 24 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie s-a statuat irevocabil faptul că partea nu avea dreptul de a pretinde restituirea în natură a bunului imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, cu atât mai mult cu cât acesta a suferit în timp numeroase modificări, transformări şi adăugiri care nu mai permit identificarea fostei proprietăţi din anul 1948 cu actuala lui configuraţie, cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1998 nu mai puteau fi analizate ca nelegale, fiind neechivoc statuată lipsa îndrituirii legale a solicitantului de a obţine recunoaşterea pe care jurisdicţională a vreunui drept în acest sens.
Instanţa de apel a mai reţinut că judecătorul fondului a apreciat greşit situaţia de fapt când a reţinut în considerente că prin corespondenţa purtată cu autoritatea locală odată cu depunerea notificării, reclamanta a făcut pentru prima dată cunoscută intenţia sa de a pretinde restituirea în natură a bunului (aşadar, la o dată mult ulterioară încheierii celor două acte de vânzare), fără a observa faptul că de existenţa celor două contracte încheiate în anul 1998 intimata reclamantă a avut cunoştinţă încă de la data soluţionării recursului în faţa instanţei supreme, iar cererea de retrocedare a fost promovată încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Neluarea în considerare a acestor chestiuni şi înlăturarea relevanţei aspectului privitor la inexistenţa unui nou demers după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în termenul statuat prin art. 46 privitor la constatarea nulităţii acestor acte de înstrăinare, a condus la motivarea judecătorului fondului privind caracterul prescriptibil şi la tardivitatea promovării unui asemenea capăt de cerere în anul 2008.
A invoca însă nulitatea actelor juridice de înstrăinare pe faptul relei credinţe, odată cu contestarea dispoziţiei Primarului, ignoră normele legale care au impus voinţa legiuitorului în reglementarea dată verificării legalităţii actelor juridice de înstrăinare efectuate pentru imobilele care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi nesocoteşte principiul securităţii circuitului civil şi al stabilităţii raporturilor juridice.
În analiza bunei sau a relei credinţe a părţilor contractante, instanţa de fond a reţinut, aşadar, corect (corelând probele administrate asupra fondului raportului litigios) că nu se poate pune problema unei rele-credinţe a autorităţilor locale şi deopotrivă a chiriaşilor cumpărători în ce priveşte înstrăinarea spaţiilor locative, acest capăt de cerere fiind corect dezlegat în drept.
În mod corelativ, chestiunea subsidiară invocată, a greşitei soluţionări a petitului vizând nelegalitatea dispoziţiei Primarului care a stabilit plata de despăgubiri pentru părţile de construcţie înstrăinate şi pentru terenul aferent acestora nu poate fi reţinută, Legea nr. 10/2001 permiţând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru situaţia arătată.
Susţinerile privitoare la nelegalitatea preluării bunului imobil – în integralitatea lui – în temeiul Legii nr. 119/1948, câtă vreme o parte a constituit-o spaţiul de locuit al familiei autorului intimatei, nu pot fi reţinute ca fiind întemeiate, din moment ce până la apariţia legii speciale partea avea posibilitatea contestării titlului statului, într-o acţiune de drept comun; ori, la momentul formulării notificării, nici o hotărâre judecătorească nu statua asupra nelegalei preluări de către stat a părţii reprezentând spaţiul locativ, iar prezumţia dedusă din dispoziţiile art. 2 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, indica preluarea întregului imobil, în condiţiile legii de naţionalizare.
Referitor la aspectul susţinut în cursul dezbaterilor din apel, anume al prezumtivei nefuncţionări a Fondul Proprietatea, care nu poate asigura reclamantei în acest moment o despăgubire reală, instanţa de apel a apreciat că acesta nu poate fi analizat întrucât nu a constituit motiv de apel în raport de dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, arătând că Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, autorul reclamantei a început demersurile privind restituirea în natură a imobilului încă din anul 1996, Primăria Constanţa şi R.A.E.D.P.P. au fost notificate în acest sens, iar pârâţii cumpărători, chiriaşi la acea dată, au fost avertizaţi de autorul reclamantei în prezenţa mai multor martori să nu cumpere întrucât există demersuri de restituire, situaţie faţă de care atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii şi-au dovedit reaua-credinţă.
Mai arată că în mod greşit instanţa de apel a statuat asupra modalităţii de preluare a bunului în litigiu, întrucât la data de 11 iunie 1948 s-a naţionalizat doar o mică parte din imobil, respectiv o brutărie amenajată într-o încăpere, restul imobilului având destinaţia de locuinţă, din care întreaga familie a fost evacuată în mod abuziv.
Chiar dacă brutăria era deţinută de numitul M.I., imobilul cu destinaţia de locuit era proprietatea socrului acestuia, R.T., iar faptul că la data formulării notificării nu exista nicio hotărâre judecătorească care să statueze asupra preluării abuzive nu înseamnă că aceasta a fost legală.
Recursul este nefondat, pentru următoarele motive:
În speţă, prin acţiunea introductivă de instanţă înregistrată la data de 25 iunie 2008, reclamanta a solicitat anularea dispoziţiei nr. 3251 din 05 iunie 2008 a Primarului Municipiului Constanţa prin care s-a dispus restituirea în natură parţială a imobilului în litigiu; anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1998 şi din 22 ianuarie 1998 încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 între R.A.E.D.P.P. Constanţa şi chiriaşii M.K. şi S.F.; anularea tuturor actelor de intabulare pentru părţile de imobil ce nu au putut fi restituite în natură, ocupate conform contractelor de vânzare-cumpărare arătate şi restabilirea situaţiei anterioare, acordarea de despăgubiri în echivalent în condiţiile Legii nr. 247/2005 pentru inventarul confiscat şi casat la data de 11 iunie 1948 în incinta brutăriei ce funcţiona în cadrul imobilului în cauză, şi acordarea cheltuielilor de judecată.
Deşi obiectul cauzei l-a constituit, în principal, contestaţia împotriva dispoziţiei de restituire în natură, este de observat că reclamanta a formulat pentru prima oară, prin al doilea capăt de cerere, o acţiune în anularea contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-au înstrăinat părţi din imobil ce au fost exceptate de la restituirea în natură.
În situaţia contestării actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, art. 45 alin. (5) din acest act normativ stabileşte că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen ce a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002.
Nerespectarea termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 atrage decăderea din dreptul de a mai obţine analiza legalităţii actului juridic a cărui desfiinţare se solicită pe calea nulităţii absolute.
Înlăturarea sancţiunii statuate prin dispoziţiile legale arătate s-ar fi putut realiza numai prin intermediul instituţiei juridice a repunerii în termen, respectiv dacă reclamanta ar fi dovedit că a fost împiedicată să-şi exercite dreptul la acţiune în termenul legal datorită unor cauze temeinic justificate, lucru care însă nu s-a realizat în cauză.
Reclamanta a investit instanţa de judecată cu acţiunea în anularea contractelor de vânzare-cumpărare la data de 25 iunie 2008, în cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei de restituire emisă de Primarul Municipiului Constanţa, iar termenul de prescripţie a dreptului său la acţiune a expirat la 14 august 2002.
Acţiunea în anularea actului juridic este o acţiune de sine-stătătoare, necondiţionată de emiterea sau nu a dispoziţiei de restituire, nefiind un accesoriu al acesteia, iar actul de reparaţie pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile consacră un regim juridic special unor astfel de acţiuni, a cărui necunoaştere nu poate fi invocată.
Aplicabilitatea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este dată de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidenţă a legii speciale de reparaţie, care se aplică cu prioritate faţă de dreptul comun, conform principiului generalibus specialia derogant, şi care nu poate fi interpretată sau analizată în mod fragmentar ori discreţionar, astfel încât atunci când dispoziţiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, ele se vor aplica ca atare.
Dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu fac vreo distincţie nici în ceea ce priveşte cauza de nulitate invocată şi nici în ceea ce priveşte valabilitatea sau nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului în proprietatea statului, iar incidenţa lor face inutilă analiza modalităţii de preluare, întrucât prin împlinirea termenului de prescripţie contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a invocat s-au consolidat, făcând imposibilă restituirea în natură.
În acest context, preluarea abuzivă este nerelevantă, întrucât, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 (prezumţie ce nu a fost răsturnată în cauză), măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, persoana îndreptăţită având, aşa cum s-a arătat, doar un drept la despăgubire şi nu la restituirea în natură.
Faţă de aceste considerente şi de împrejurarea că în cauză nu operează instituţia repunerii în termenul de prescripţie, Înalta Curte constată incidente dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 109/C din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4588/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4583/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
