ICCJ. Decizia nr. 4617/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4617/2011
Dosar nr. 19566/3/2006
Şedinţa din data de 30 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 316 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia înaintată de reclamantele L.M.A. şi P.R.M. împotriva pârâtei F.I.S.E.E.S. SA privind anularea deciziei nr. 151 din 28 aprilie 2006.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Decretul nr. 379/1965, au fost expropriate şi trecute în administrarea I.R.E. Bucureşti, terenul în suprafaţă de 1.463,39 m.p. şi construcţiile aferente, situate în Bucureşti, fiind astfel trecuţi în anexă la decret, antecesorii reclamantelor.
Cum imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a reţinut că solicitarea reclamantelor de a fi obligată pârâta la restituirea imobilului este nefondată.
Cu privire la solicitarea contestatoarelor de a fi obligată intimata la restituirea imobilului teren prin compensare cu alte bunuri şi servicii, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca prin decizie motivată să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori, să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă, sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Or, reţine instanţa de fond, prin dispoziţia contestată s-a constatat că imobilul nu există şi potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, constatându-se, în principal, în compensare cu alte bunuri sau servicii, aferente de unitatea deţinătoare şi în subsidiar, despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului, acordate în condiţiile legii speciale, astfel că instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantelor este nefondat în condiţiile în care măsura compensării nu este posibilă iar acordarea despăgubirilor urmează a fi efectuată în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantele, iar prin Decizia civilă nr. 435 din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul reclamantelor reţinându-se următoarele.
Prin Decizia nr. 536 din 04 martie 2002, emisă de intimată, s-a stabilit că soluţionarea notificării reclamantelor este de competenţa Prefecturii Municipiului Bucureşti potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Ulterior, în baza corespondenţei purtată cu Prefectura Municipiului Bucureşti şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Decizia nr. 536 a fost revocată şi s-a emis Decizia nr. 151 din 28 aprilie 2006, prin care s-a stabilit valoarea estimativă a metrului pătrat de teren la 1.480,21 RON/m.p. fiind astfel propusă acordarea de despăgubiri care sunt de competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu a fost emisă nicio decizie de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci doar s-a purtat o corespondenţă între Comisia Centrală şi unitatea deţinătoare, căreia i s-a comunicat că are obligaţia să facă o propunere pe care să o înainteze comisiei, ceea ce unitatea deţinătoare a şi făcut prin Decizia nr. 151/2006.
Instanţa de apel a mai reţinut că atâta vreme cât în cuprinsul deciziei atacate nu se regăseşte nicio menţiune privind respingerea notificării cu privire la construcţie, instanţa de fond nu avea niciun motiv să desfiinţeze Decizia emisă, mai ales că în condiţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele construcţii demolate, notificarea se soluţionează de primarul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află imobilul, în speţă Primarul General al Municipiului Bucureşti.
S-a mai reţinut de către instanţa de apel că în privinţa compensării solicitate, chiar dacă argumentul privind dreptul de opţiune al reclamantelor cu privire la natura măsurilor compensatorii, este întemeiat, nu au fost identificate în patrimoniul pârâtei niciun fel de bunuri sau servicii ce ar putea fi oferite în compensare.
Imobilul reprezintă sediul principal al unităţii deţinătoare şi este utilizat pentru desfăşurarea activităţii curente a acesteia, neputând fi fracţionat în funcţie de dorinţele reclamantelor. Apartamentele aflate în patrimoniul pârâtei sunt locuinţe de serviciu destinate cazării propriului personal, iar terenurile din localitatea Cerdac şi Ciolpani sunt aferente unor construcţii care, de asemenea, sunt necesare activităţii societăţii comerciale sau constituie mijloace de recreere la dispoziţia salariaţilor acesteia.
Ca atare, reţine instanţa de apel niciunul din bunurile identificate de expert nu pot fi apreciate ca fiind libere şi supuse acordării de măsuri reparatorii prin compensare în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel recurentele susţin că instanţa de apel a reţinut o stare de fapt neconformă cu probele de la dosar, în condiţiile în care s-a făcut dovada că in patrimoniul pârâtei se găsesc bunuri ce pot forma obiectul compensării solicitate în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Recurentele mai învederează că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Intimata s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel a examinat cauza dispoziţia atacată prin prisma dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 reţinând că, întrucât imobilul obiect al notificării nu poate fi restituit în natură, şi nici nu există posibilitatea reală şi efectivă de acordare a unui bun în compensare, este legală şi incidentă doar măsura reparatorie de acordare a despăgubirilor.
Faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se oferă doar de entitatea deţinătoare şi numai dintre acele bunuri declarate a fi disponibile prin procesele de inventariere.
Este reală susţinerea recurentelor în sensul că oferirea de bunuri în compensare este o măsură reparatorie prevăzută de legea specială, respectiv de art. 11 alin. (8) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi că acordarea acestei măsuri nu este lăsată la aprecierea discreţionară a entităţii sesizate cu soluţionarea notificării.
Astfel, doar în cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv, nejustificat, unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanţa de judecată poate sancţiona acest abuz, dispunând ea însăşi acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent, în soluţionarea contestaţiei intentate împotriva dispoziţiei emise sau a refuzului emiterii acesteia.
Numai că în speţă nu au fost identificate în patrimoniul pârâtei niciun fel de bunuri sau servicii ce ar putea fi oferite în compensare.
Or, în cauză s-a dovedit că nu este incidentă şi nici posibilă măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri, motiv pentru care susţinerile recurentelor sunt nefondate.
În ce priveşte situaţia despăgubirilor ce urmează a li se acorda reclamantelor ca măsură reparatorie, este de reţinut că potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titlu de despăgubire.
Din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurentelor nu este fondată, cu atât mai mult cu cât hotărârea instanţei de apel se circumscrie dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar o reapreciere a probelor aşa cum solicită recurentele, nu mai este prevăzută de art. 304 ca motiv de nelegalitate, situaţie în care, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., recursul reclamantelor urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.R.M. şi L.M.A. împotriva deciziei civile nr. 435 A din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4613/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4588/2011. Civil → |
|---|
