ICCJ. Decizia nr. 4913/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4913/2011
Dosar nr. 17468/3/2005
Şedinţa publică din 8 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, la 14 iunie 2004, reclamantul J.I.V. a solicitat anularea deciziei nr. 14 din 13 martie 2002 emisă de Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Băneasa, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 29/1990.
În motivarea cererii s-a susţinut că, prin Decizia a cărei anulare se cere, s-a recunoscut numitei G.A. dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 2,5723 ha, teren situat în intravilanul municipiului Bucureşti, sector 1. Că această restituire este abuzivă întrucât terenul se suprapune cu cel în suprafaţă de 2.645,5 m.p. pe care reclamantul l-a solicitat a-i fi restituit în baza Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 4585 din 27 octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a, a admis excepţia lipsei procedurii prealabile prev. de art. 5 din Legea nr. 29/1990 şi a respins ca inadmisibilă acţiunea.
Sentinţa a fost casată şi cauza trimisă spre rejudecare secţiei civile a Tribunalului Bucureşti, conform deciziei nr. 909 din 12 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se, în considerente, că litigiul este unul de natură civilă şi că atacarea deciziei s-a făcut conform Legii nr. 10/2001, care stabileşte competenţa de primă instanţă a Tribunalului, ca instanţă civilă.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat sentinţa nr. 133 din 30 ianuarie 2006, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active, şi s-a respins contestaţia ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că în procedura Legii nr. 10/2001 contestatorul poate solicita doar anularea deciziei nr. 18 din 20 martie 2002 emisă în soluţionarea notificării transmise de acesta, iar nu şi anularea deciziei nr. 14 din 13 martie 2002 (ce face obiect al litigiului) emisă pe numele notificatorilor G.A., A.P.E. şi G.D.T., singurii care o pot contesta.
Împrejurarea că J.I.V. a formulat notificarea din 05 noiembrie 2001 prin care a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3.465,5 m.p. situat în Bucureşti, sector 1, teren ce se restituie în natură prin Decizia nr. 14 din 13 martie 2002 în favoarea numitei G.A. (pentru un teren în suprafaţă de 25.723 m.p.), nu este de natură a justifica demersul contestatorului, respectiv calitatea procesuală a acestuia.
De altfel, contestatorul, obţinând deja în instanţă anularea deciziei nr. 18/2002 emisă de intimată, are stabilit dreptul său printr-o hotărâre definitivă (Decizia civilă nr. 649 din 08 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), potrivit cărei intimata Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă are obligaţia de a-i restitui în natură bunul imobil pe care acesta l-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul, solicitând schimbarea soluţiei în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Apelantul a susţinut că are legitimare procesuală activă, ca moştenitor testamentar al autorilor săi, calitatea de proprietar fiind confirmată şi prin Decizia civilă nr. 649 din 08 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi, prin urmare, are un interes legitim de a-şi apăra un drept încălcat, ceea ce îi conferă calitatea procesuală activă.
S-a mai susţinut nelegalitatea hotărârii prin indicarea unui text neaplicabil în speţă, respectiv a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, care nu are relevanţă juridică.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 153 din 09 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că în mod corect Tribunalul a apreciat că petentul nu are calitate procesuală de a contesta legalitatea deciziei emise pe numele altor persoane întrucât numai persoanele îndreptăţite, respectiv cele care au formulat notificarea pot contesta pretinse vicii ale deciziei, iar aceste argumente nu vin în contradicţie, cum se susţine, cu dispozitivul sentinţei.
Soluţia de primă instanţă este legală, având în vedere finalitatea Legii nr. 10/2001 care reglementează măsuri reparatorii pentru foştii proprietari deposedaţi abuziv, dând posibilitate acestora, în măsura în care sunt nemulţumiţi de modalitatea soluţionării cererilor lor în procedura prealabilă, să atace în instanţă actul unităţii deţinătoare.
S-a reţinut că, deşi prin Decizia nr. 649 din 08 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, contestatorul şi-a valorificat dreptul său cu privire la un teren în suprafaţă de 3.465,5 m.p., situat în Bucureşti, sector 1, şi, în acelaşi timp, prin Decizia a cărei anulare s-a cerut a fost soluţionată favorabil numiţilor G.A. şi A.P.E., notificarea pentru un teren de 2,5723 ha, situat la aceeaşi adresă. Ca atare, cele două decizii constituie titluri de proprietate pentru persoanele în favoarea cărora au fost emise. În situaţia în care se dovedeşte că ele privesc acelaşi imobil, există posibilitatea pentru persoana interesată de a-şi valorifica dreptul pe calea acţiunii în revendicare.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este nelegală faţă de modul în care a reţinut situaţia de fapt a cauzei şi raporturile juridice dintre părţi şi faţă de aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001, raportat la scopul acesteia.
- Soluţionarea dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active este greşită întrucât calitatea de a fi reclamant într-un anumit proces aparţine numai persoanei care, în raport cu faptele acelui proces, pretinde apărarea unui drept încălcat.
Or, terenul revendicat de reclamant conform notificării transmise în temeiul Legii nr. 10/2001 a aparţinut autorilor săi, fiind preluat de stat în mod abuziv, astfel încât prin emiterea deciziei nr. 14 din 13 martie 2002 a cărei anulare s-a cerut a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentului.
- Anularea deciziei emise de intimată a fost cerută şi în raport de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, având în vedere emiterea ei după ce reclamantul transmisese propria notificare.
- Instanţa trebuia să observe că dispoziţiile art. 3 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 operează în sprijinul acţiunii acestuia, ca persoană îndreptăţită, iar art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu are relevanţă în cauza dedusă judecăţii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Judecata recursului a fost suspendată pe temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. la solicitarea reclamantului, faţă de dovada existenţei unui proces penal vizând infracţiuni săvârşite în legătură cu emiterea deciziei a cărei valabilitate se pune în discuţie în cadrul procesului civil.
Reluarea judecăţii s-a realizat în condiţiile art. 244 alin. (2) C. proc. civ., faţă de definitivarea procesului penal (prin soluţie de achitare, conform deciziei penale nr. 1886/R din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală).
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:
- Contrar susţinerii recurentului, instanţa a judecat corect în limitele învestirii, ţinând seama de raporturile juridice procesuale determinate prin contestarea de către reclamant a unei decizii emise în procedura Legii nr. 10/2001, în favoarea altor persoane.
Reţinând incidenţa legii speciale – a cărei aplicare la speţă nu mai putea fi, de altfel, contestată, faţă de tranşarea acestui aspect prin hotărâre irevocabilă (Decizia nr. 909 din 12 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a) – instanţele fondului au statuat corect că în cadrul procedurii reglementate de acest act normativ, reclamantul nu-şi poate justifica legitimarea în a solicita anularea unei decizii emise pe numele altui beneficiar.
Astfel, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură prealabilă în cadrul căreia se poate obţine restituirea (în natură sau prin echivalent) a bunurilor preluate abuziv de către stat, după care poate urma o procedură judiciară, la dispoziţia persoanei nemulţumite, căreia i se adresează actul entităţii deţinătoare.
Împrejurarea că reclamantul este, la rândul său, beneficiarul unei decizii emise în procedura Legii nr. 10/2001 (Decizia nr. 18 din 20 martie 2002) nu face ca, prin aplicarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 – care i-au confirmat calitatea de persoană îndreptăţită şi legitimarea de a acţiona în justiţie în legătură cu respectiva decizie – să se extindă această legitimare, care să-i justifice demersul în justiţie, şi în legătură cu Decizia vizând alte persoane.
Astfel, fără să-i fie contestată calitatea procesuală activă, într-un litigiu separat vizând nelegalitatea deciziei nr. 18 din 20 martie 2002, reclamantul şi-a valorificat drepturile pretins încălcate prin emiterea acesteia, obţinând restituirea în natură a unui teren în suprafaţă de 3.465,5 m.p. situat în Bucureşti, sector 1 (conform deciziei nr. 649 din 08 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
De aceea, este eronată susţinerea recurentului conform căreia, prin soluţia adoptată, instanţele ar fi nesocotit scopul şi finalitatea Legii nr. 10/2001.
În realitate, cele două proceduri – prealabilă, cu caracter obligatoriu şi jurisdicţională, facultativă, în funcţie de soluţia adoptată în prima etapă – reglementate de acest act normativ, sunt la dispoziţia persoanelor care urmăresc să obţină satisfacerea drepturilor lor în acest cadru, fiind afectate direct, nemijlocit prin actul emis.
Împrejurarea că modalitatea de soluţionare a notificărilor poate afecta şi terţe persoane, nu deschide acestora pentru contestare, calea legii speciale, ci pe aceea a dreptului comun.
În speţă însă, faptul că judecata litigiului s-a realizat pe temeiul Legii nr. 10/2001, în funcţie de care, în mod corect s-a tras concluzia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, s-a datorat temeiului juridic al pretenţiilor acestuia, astfel cum a fost calificat prin hotărâre intrată în puterea lucrului judecat (respectiv Decizia nr. 909/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, care, pentru stabilirea competenţei materiale a Tribunalului, a reţinut că litigiul este unul de drept civil, întemeiat pe Legea nr. 10/2001).
De aceea, referirea făcută de instanţe la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu este greşită, întrucât textul reglementează competenţa în materia litigiilor care îşi au cauza în aplicarea prevederilor acestei legi.
În aceste condiţii, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, litigiul dintre părţi poate fi tranşat pe calea dreptului comun, având în vedere că sunt exhibate două titluri respectiv, Decizia civilă nr. 649/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, de care se prevalează reclamantul şi Decizia nr. 14 din 13 martie 2002 emisă de intimată în favoarea numiţilor G.A. şi A.P.E.
Tinzând însă la valorificarea dreptului într-un cadru procesual inadecvat, dat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care nu îi erau aplicabile faţă de actul a cărui anulare a cerut-o, reclamantul nu şi-a justificat într-adevăr, poziţia procesuală, soluţia instanţelor de fond pe acest aspect fiind corectă.
Faţă de toate aceste considerente, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul J.I.V. împotriva deciziei nr. 153 din 09 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4887/2011. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 4882/2011. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
