ICCJ. Decizia nr. 4925/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4925/2011
Dosar nr. 48383/3/2009
Şedinţa publică din 8 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 464/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte cererea reclamantei R.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro către reclamantă, cu titlu de despăgubiri morale.
S-a reţinut că reclamantei i s-a fixat domiciliu obligatoriu în judeţul Călăraşi perioada 1951-1955, însemnând că a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic de natura celei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, pentru care este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin respectiva măsură, constând în încălcarea dreptului la libertate, a onoarei şi a demnităţii. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa a avut în vedere şi faptul că reclamantei i-au mai fost acordate măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Apelurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei menţionate au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 508 din 13 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale cuvenite persoanelor aflate în situaţii similare celei a reclamantei, s-a arătat că, în lipsa unor criterii legale sau jurisprudenţiale, fiecare speţă se raportează la specificul său concret determinat de situaţia de fapt, de durata măsurilor de constrângere, de efectul acestora, de apropierea sau depărtarea în timp a momentului la care se cer despăgubirile, de posibila destinaţie a acestora şi de potenţialul lor de a mai repara ceva din suferinţele îndurate de cel în cauză.
În speţă, măsura la care a fost supusă reclamanta a durat circa 4 ani şi a expirat în urmă cu aproape 55 ani. În aceste condiţii, despăgubirile primite nu mai servesc unei eventuale reintegrări sociale ori a reparării unei imagini publice a reclamantei, ci exclusiv unor scopuri de natură personală, ca recunoaştere a unor abuzuri instituţionale suferite de reclamantă, criterii în raport de care suma de 10.000 euro a fost corect stabilită de prima instanţă.
Au fost înlăturate susţinerile apelantului-pârât privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca reclamanta să beneficieze de despăgubiri, deoarece noţiunea de condamnare nu poate fi restrânsă la sensul ei penal, referindu-se la o decizie impusă de autorităţile statului, printre altele şi administrativ şi prin care celui vizat i-a fost adusă o atingere a drepturilor sale.
De asemenea, a fost înlăturată şi critica văzând probatoriul insuficient al cererii, fiind suficient că s-a făcut dovada dislocării reclamantei din zona frontierei de vest în judeţul Călăraşi, situaţie notorie şi care reprezintă o măsură administrativă dispusă împotriva voinţei reclamantei, în condiţiile în care aceasta nu săvârşise vreo faptă penală care să fie pedepsită chiar şi la acel timp.
S-a apreciat, totodată, că obţinerea unor drepturi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment pentru reclamantă de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, ci constituie doar un criteriu de cuantificare a despăgubirilor.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate şi susţinând, în esenţă, că acest cuantum nu reflectă toate consecinţele negative suportate prin măsura administrativă la care a fost supusă în perioada 1951-1955.
Recurenta a reiterat susţinerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al cererii de apel privind privaţiunile fizice şi umilinţele îndurate în perioada deportării, precum şi repercusiunile asupra evoluţiei sale în plan social şi profesional, precum şi asupra vieţii sale private. S-a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conturată în cereri formulate împotriva României.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
Pe baza probatoriilor administrate, care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac, prima instanţă a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantei în raport de suferinţele fizice şi psihice încercate în perioada deportării, însă şi de repercusiunile pe care condamnarea şi detenţia efectivă le-au avut asupra statutului social, familial şi profesional al acesteia. Sentinţa astfel pronunţată a fost confirmată prin Decizia de apel.
Criteriile astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, în lipsa unei reglementări exprese prin Legea nr. 221/2009, sunt cele consacrate în doctrină şi jurisprudenţă în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii.
Aşa cum în mod constant a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just şi rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă şi implică totdeauna o doză de subiectivism şi de aproximare.
Astfel, în raport de suferinţele psihice şi fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv măsura administrativă de fixare a domiciliului obligatoriu pentru reclamantă, pentru o perioadă de 4 ani, de importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul şi finalitatea legii speciale de reparaţie pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei.
Cuantumul concret al despăgubirilor pe care instanţa europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluţionate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăşi ţine cont de principiile echităţii şi proporţionalităţii, determinarea întinderii prejudiciului moral realizându-se în raport de datele particulare ale speţei.
În condiţiile în care aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că Decizia recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R.A. împotriva deciziei nr. 508 A din 13 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4932/2011. Civil. Strămutare. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 4887/2011. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... → |
|---|
