ICCJ. Decizia nr. 4926/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4926/2011
Dosar nr. 49400//3/2009
Şedinţa publică din 8 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 15 decembrie 2009 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta R.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia, în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, la plata sumei de 290 000 EURO cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 1 lună si 9 zile în care mama sa, G.S., a fost deportata şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în vederea punerii in executarea a Deciziei MAI nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, familia sa a fost dislocata din localitatea de baştină Becicherecul Mic - Sanicolau în localitatea Pereţii Noi - Slobozia, aşa cum rezultă şi din adresa nr. 464 din 17 iunie 2009 emisa de Ministerul Apărării Naţionale Direcţia Instanţelor Militare, conform căreia, la data de 18 iunie 1951, prin Decizia arătată, familia sa a fost dislocata din localitatea de baştină si i s-a stabilit domiciliu obligatoriu timp de 4 ani, 1 lună şi 9 zile.
Prin sentinţa civilă nr. 576 din 14 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis, în parte, cererea şi a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 3500 Euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut,în esenţă, că elementele menţionate în cererea introductivă de instanţă cu privire la modul în care s-a concretizat prejudiciul moral suferit de mama reclamantei nu se pretează la un calcul sau la o cuantificare precisă, singura modalitate în care pot fi apreciate aceste daune fiind prin raportare la principiul echităţii, care implică o examinare flexibilă şi obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, având în vedere toate circumstanţele cazului, adică nu numai situaţia concretă a mamei reclamantei, ci şi contextul general în care a fost săvârşită atingerea drepturilor acesteia.
Instanţa de fond a mai reţinut că, stabilirea daunelor morale trebuie să aibă în vedere atât gravitatea suferinţelor mamei reclamantei, cât şi faptul că mama sa a primit o indemnizaţie lunară pentru întreaga perioadă a deportării (18 iunie 1951-26 august 1955), începând din 1 aprilie 1990 şi până la deces, respectiv, 10 august 2001, astfel încât suma de 3500 Euro reprezintă o satisfacţie justă şi echitabilă.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat apel atât reclamanta cât şi pârâtul.
Reclamanta R.M. a formulat critici sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de către tribunal, susţinând că despăgubirile trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecinţelor negative produse prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu asupra vieţii sociale, care au condus la lezarea drepturilor fundamentale ale mamei sale, respectiv, onoarea, reputaţia, încrederea acordata în societate.
Prin măsura abuzivă arătată s-au cauzat prejudicii materiale si morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii sale ulterioare,fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, cu efecte negative şi în planul vieţii private, când după ridicarea restricţiilor nu s-a mai găsit nici un bun din cele lăsate în localitatea din care au fost deportaţi.
Reclamanta a invocat, în susţinerea criticilor formulate, Hotărârile CEDO în cauzele Niţă contra României, Bursuc contra României şi Barbu Anghelescu contra României.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a. susţinut că hotărârea pronunţată în cauză este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât despăgubirile morale se acordă numai în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum este măsura dislocării.
In subsidiar, s-a solicitat a se reţine faptul că suma acordată este exagerat de mare, întrucât suma de bani stabilită cu titlul de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
De asemenea, apelantul pârât a invocat, în sprijinul susţinerilor sale sub aspectul cuantumului, jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv cauza Konolos,cauza Oancea, cauza Dekany.
Prin Decizia civilă nr. 528/A din 20 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins apelurile ca nefondate.
Referitor la critica pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, privind faptul că pentru măsurile administrative nu se acordă daune morale, instanţa de apel a reţinut că, la data de 30 iunie 2010 a fost adoptată OUG nr. 62 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 prin care la art. 5, după alin. (1) se introduce un nou alineat, respectiv alin. (11) în care se dispune ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor,instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi în temeiul OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive.
Or, reclamanta şi respectiv, mama sa, fac parte din categoria persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive.
Conform dispoziţiilor art. II din OUG nr. 62 din 30 iunie 2010, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate şi completate prin această ordonanţă de urgenţă,se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării sale în vigoare.
Faţă de aceste dispoziţii legale adoptate după pronunţarea hotărârii în prezenta cauză, care însă sunt aplicabile şi cauzelor în curs de judecată, conform art. II din acest act normativ, instanţa de apel a reţinut că motivul de apel vizând nelegalitatea hotărârii pronunţate, invocat de către pârâtul Statul Român, este nefondat.
Referitor la critica comună formulată de apelanţi în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, instanţa de apel a reţinut că, potrivit OUG nr. 62/2010 - art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 se limitează cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de soţ, soţie sau descendenţii de gradul I la suma de 5000 Euro, suferinţele morale ale mamei reclamante fiind cuantificate corect de către prima instanţă, prin raportare la aceste dispoziţii legale cât şi prin raportare la principiul echităţii.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în aprecierea cuantumului despăgubirii acordate trebuie avute în vedere şi elemente obiective precum natura măsurii dispuse, aceasta fiind administrativă şi nu penală, durata acesteia cât şi contextul general al momentului respectiv.
Ca urmare, suma de 3500 Euro nu poate fi considerată insuficientă conform apelantei reclamante şi nici exagerat de mare aşa cum afirmă apelantul pârât.
Practica C.E.D.O. invocată de fiecare dintre părţi nu vizează cauze similare, fiind în discuţie atingerea adusă altor drepturi fundamentale ale cetăţenilor şi, ca atare, nu poate constitui un punct de plecare în aprecierea cuantumului despăgubirilor în cauza dedusă judecăţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta R.M., criticând hotărârile pronunţate în cauză sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, arătând că, chiar dacă criteriile de apreciere a acestora nu au la bază metode exacte, ştiinţifice, se impune cu necesitate respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului.
Mai arată că, mama sa a fost obligată să lucreze la o fermă situată la 5 km de bordeiul în care locuiau, condiţiile de trai erau asemănătoare închisorii, fiind păziţi de soldaţi care nu le permiteau ieşirea din zona respectivă, situaţie ce a condus la lezarea drepturilor fundamentale ale autoarei sale, cu efecte negative în plan social şi familial.
In susţinerea recursului, reclamanta a invocat practica judiciară în materie, respectiv, cauzele Niţă contra României, Bursuc contra României, Barbu Anghelescu contra României.
Recursul este nefondat pentru următoarele motive:
Este de necontestat că măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu suferită de autoarea reclamantei i-a creat acesteia prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc al despăgubirilor.
Stabilirea acestui cuantum include o doză apreciabilă de arbitrar, iar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral din perspectiva valorii morale lezate.
In aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere consecinţele acestuia asupra atributelor fundamentale ale persoanei, respectiv, dreptul la viaţă, la sănătate, la libertate, la afirmare profesională, la viaţa de familie, etc.
Prin raportare la atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale anterior evocate, instanţa de fond a acordat 3.500 Euro daune morale, iar instanţa de apel a menţinut, în mod corect, acest cuantum, ambele instanţe apreciind că suma acordată reprezintă o reparaţie echitabilă, corespunzătoare datelor concrete ale cauzei.
Înalta Curte constată că, deşi nu există criterii obiective şi nici legale de apreciere a prejudiciului şi, implicit, a cuantumului reparaţiei, cu atât mai mult cu cât libertatea, viaţa şi demnitatea sunt noţiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma de 3.500 Euro este suficientă prin raportare la importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care a fost percepută consecinţa vătămării.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie, însă nici nu se poate transforma într-o modalitate de îmbogăţire fără justă cauză care să deturneze legea specială de reparaţie de la scopul şi finalitatea pentru care a fost adoptată.
Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al căror scop este acela că, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să se ofere victimei o anumită satisfacţie (pe căi indirecte oarecum) pentru suferinţele îndurate.
Ca atare, Înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma strămutării autoarei reclamantei şi familiei sale timp de peste 4 ani, în cuantum de 3.500 Euro, a fost corect stabilită de instanţele anterioare, fiind în concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, recunoscând dreptul la despăgubiri băneşti în asemenea situaţii, statuează şi asupra acordării lor în condiţii de echitate şi proporţionalitate care să excludă posibilitatea, pentru solicitanţi, de a-şi procura venituri nejustificate pe această cale.
Practica judiciară invocată de reclamantă nu poate fi avută în vedere, întrucât vizează alte categorii de măsuri abuzive, respectiv, cele privative de libertate, care nu pot fi asimilate cu măsura administrativă a strămutării, nefiind, astfel, concludente în soluţionarea cauzei.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţele au avut în vedere perioada cât a durat măsura abuzivă, şi anume 4 ani, 1 lună şi 9 zile, intervalul de timp care a trecut de la prejudiciul suferit(circa 60 de ani), faptul că despăgubirile au fost solicitate de fiica persoanei supusă strămutării forţate, împrejurarea că autoarea reclamantei a beneficiat, în timpul vieţii, de măsuri reparatorii în temeiul unui alt act normativ similar, toate acestea reprezentând aspecte de natură a diminua consecinţele negative ale prejudiciului suferit, faţă de care cuantumul despăgubirilor, astfel cum a fost stabilit, se constituie într-o satisfacţie simbolică echitabilă.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.M. împotriva deciziei nr. 528 A din 20 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4959/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4921/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
