ICCJ. Decizia nr. 5180/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5180/2011
Dosar nr. 10988/118/2008
Şedinţa publică din 15 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 745 din 16 aprilie 2010 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamantul E.M.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar.
S-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri băneşti în condiţiile legii speciale - Legea nr. 247/2005, Titlul VII, pentru terenul în suprafaţă de 3000 mp (loturile 726,727,728) situat în Constanţa.
A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să emită dispoziţie cu propunere în acest sens şi să o înainteze Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii 10/2001 asupra terenului de 3000 mp (loturile 726,727,728), situat în Constanţa, proprietatea sa şi a fratelui său E.T.A., în prezent decedat.
Întrucât terenul nu este liber, instanţa de fond a constatat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri băneşti în condiţiile legii speciale - Legea nr. 247/2005, Titlul VII - motiv pentru care a fost obligat pârâtul să emită dispoziţie în acest sens şi să o înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul susţinând că instanţa în considerentele hotărârii nu a reţinut care este actul de preluare, dar a interpretat „ această lacună a probatoriului" ca fiind echivalentă unei preluări fără respectarea Constituţiei din anul 1965. Cu privire la dispozitivul hotărârii,a susţinut că acesta cuprinde o soluţie care nu este în conformitate cu prevederile Legii 10/2001 deoarece instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea calităţii de persoană îndreptăţită. De asemenea, instanţa greşit a obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri şi să înainteze Comisiei Centrale, deşi trebuia să-1 oblige să emită dispoziţie cu privire la notificarea formulată.
Conform dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ. intimatul reclamant a formulat cerere de aderare la apelul formulat de pârât, privitor la motivul 2 de apel arătând că modificarea hotărârii primei instanţe în sensul de a se pronunţa pe fondul contestaţiei fără trimitere la cel notificat îl avantajează pe reclamant şi ar fi conformă cu Decizia XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 175 C din 13 septembrie 2010 a respins apelul pârâtului şi cererea de aderare la apel formulată de reclamant reţinând că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că imobilul în litigiu - teren în suprafaţă de 3000 mp, situat în Constanţa, - a fost în proprietatea reclamantului şi a fratelui său E.T.A. - în prezent decedat, al cărui unic moştenitor este reclamantul - a fost preluat de către stat fără respectarea dispoziţiilor Constituţiei din anul 1965 în vigoare în acel moment, care ocroteau proprietatea privată, adică fără titlu valabil.
In concluzie, terenul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu, pe acesta edificându-se construcţia blocului FA6 şi FA7 şi mai bine de jumătate construcţia blocului FA9 şi în totalitate blocul FA8, astfel cum a stabilit expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză.
S-a mai reţinut că instanţa de fond, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţie şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, a apreciat judicios că tăcerea entităţii învestite cu soluţionarea notificării privind imobilul în litigiu,aflat sub incidenţa Legii nr. 10/2001, încalcă o obligaţie cu caracter civil şi, pentru acest motiv, deschide celui vătămat accesul la instanţele judecătoreşti.
Nu se impunea, astfel cum susţine apelantul, ca prin hotărârea pronunţată instanţa de fond să oblige unitatea deţinătoare să emită dispoziţie cu privire la notificarea formulată.
In mod corect instanţa a soluţionat pe fond cauza, obligând pârâtul, prin Primar, să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri băneşti, conform Titlului VII din Legea 247/2005, reclamantului intimat, constatând în acelaşi timp că este îndreptăţit la măsuri reparatorii conform legii speciale de reparaţie.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamantul şi pârâtul.
In recursul reclamantului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a solicitat înlăturarea obligaţiei pârâtului de a emite dispoziţia cu propunerea acordării despăgubirilor, susţinându-se că soluţia corectă era aceea de a se dispune, direct prin hotărâre, înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pârâtul şi-a întemeiat recursul tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că instanţa nu mai putea obliga pârâtul la emiterea unei dispoziţii de acordare a despăgubirilor, din moment ce reclamantul a renunţat la calea administrativă odată cu formularea contestaţiei. Ca urmare a admiterii acţiunii, instanţa trebuia să dispună înaintarea dosarului la Comisia Centrală.
Recursurile sunt fondate pentru motivele care succed.
Atitudinea pârâtului, de a nu rezolva notificarea în termenul stabilit de lege îi este imputabilă şi echivalează cu un refuz de restituire, care deschide calea persoanei îndreptăţite de a sesiza instanţa cu cererea de soluţionare a notificării sale.
Un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.
In raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o. anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului sau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent când nu este posibilă restituirea în natură.
In acest sens s-a stabilit şi prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007, obligatorie instanţelor conform art. 329 C. proc. civ., care a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Faţă de aceste considerente se impune admiterea criticii comune formulată de recurenţi, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelurilor şi înlăturării din sentinţă a dispoziţiei privind obligarea pârâtului de a emite dispoziţia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul E.M.A. şi de pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar împotriva deciziei nr. 175C din 13 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Modifică Decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de reclamantul E.M.A. şi de pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar împotriva sentinţei nr. 745 din 16 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată în sensul că înlătură obligaţia Primarului Municipiului Constanţa de a emite dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5184/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4959/2011. Civil → |
|---|
