ICCJ. Decizia nr. 5015/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5015/2011
Dosar nr. 2402/1/2001
Şedinţa publică din 09 iunie 2011
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02 martie 2000 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii P.V., P.Ş., D.C.T.M., P.E., B.I., B.V., B.D.V., L.M. şi B.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor - D.G.F.P.G.F.S. Constanţa, Consiliul Judeţean Constanţa - Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi Cooperativa V. şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Constanţa strada P. şi să le plătească daune morale în valoare de 50.000.000 ROL şi cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 608 din 11 septembrie 2000, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 94 m.p. şi construcţie, situat în Constanţa, strada P. Prin aceeaşi hotărâre a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Constanţa.
Tribunalul Constanţa a reţinut că A.A.B., decedat în anul 1943, autorul reclamanţilor, a cumpărat cu actul de vânzare-cumpărare nr. XX din 22 septembrie 1941, transcris sub nr. ZZ din 22 septembrie 1941 la Tribunalul Constanţa, imobilul din strada P., Lotul nr. A din careul B, compus din 294 m.p. (fosta strada K.C.).
În urma decesului său, în anul 1945, P.E. şi B.A. (fii lui A.B.) au fost dislocaţi şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu, în perioada martie 1949-09 august 1963, în S.G., judeţul Covasna.
Prin sentinţa civilă nr. 3840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanţa, pronunţată în fond după casare, imobilul a fost preluat în proprietatea statului în temeiul art. 1 din Decretul nr. 111/1951, iar prin Decizia nr. 1335 din 14 decembrie 1960 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Constanţa, el a fost transmis în administrarea I.I.L. Constanţa şi apoi închiriat în condiţiile Legii nr. 5/1973.
Pe acest teren se află o construcţie din zidărie în suprafaţă de 34,64 m.p. şi una metalică de 66,02 m.p. aparţinând Cooperativei V.
Având în vedere că autorii reclamanţilor au avut domiciliul strămutat în S.G. şi au fost în imposibilitatea de a administra imobilul, trecerea în proprietatea statului s-a făcut abuziv.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate la stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, instanţele fiind competente să stabilească valabilitatea titlului în baza art. 6 alin. (4) din aceeaşi Lege.
Prin Decizia civilă nr. 152/C din 25 aprilie 2001, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a admis apelurile declarate de Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa, RAEDPP Constanţa şi Cooperativa V. Constanţa, a desfiinţat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa, RAEDPP Constanţa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Consiliul Judeţean Constanţa - Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi Cooperativa V. Constanţa şi a menţinut dispoziţia privind lipsa calităţii procesual pasive a Consiliului Judeţean Constanţa.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Imobilul în litigiu, teren în suprafaţă de 294 m.p., situat în Constanţa Lotul nr. A, careul B, astăzi strada P., a fost dobândit de bunicul reclamanţilor, B.A., decedat în anul 1943.
Întrucât nu s-au făcut acte de administrarea de către moştenitorii P.E. şi B.A., imobilul a trecut în proprietatea statului prin sentinţa civilă nr. 2528 din 10 august 1960 a Tribunalului Popular Constanţa, dată în baza Decretului nr. 111/1951.
În urma recursului declarat de cei doi succesori legali, sentinţa menţionată a fost casată prin Decizia civilă nr. 464 din 11 iulie 1908 a Tribunalului Judeţean Constanţa, cauza fiind rejudecată în fond.
Prin sentinţa civilă nr. 3840 din 17 septembrie 1909, Judecătoria Constanţa a admis acţiunea formulată de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Municipal Constanţa şi a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în Constanţa, strada P., imobil ce a aparţinut bunicului reclamanţilor, B.A.
Moştenitorii B.A. şi P.E. nu au înţeles să uzeze de calea de atac a recursului împotriva acestei hotărâri, astfel că ea a rămas definitivă. Prin această hotărâre s-a reţinut că părinţii reclamanţilor nu au făcut acte de administrare asupra imobilului în litigiu.
La data trecerii în proprietatea statului, imobilul era compus din construcţie formată din 2 camere şi dependinţe şi terenul aferent de 346 m.p.
Ulterior, el a fost dat în folosinţa Cooperativei P. Constanţa, care a construit un atelier de lăcătuşerie, preluat de Cooperativa V. în anul 1986, care, la rândul, ei a mărit capacitatea de producţie existentă prin construirea unui imobil din metal.
Cooperativa V. a deţinut spaţiul în baza contractului de închiriere din 01 decembrie 1986.
Prin hotărârea nr. 292 din 30 aprilie 1996 Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a respins cererea reclamanţilor (nepoţii autorului) pentru reconstituirea dreptului de proprietate, cu motivarea că terenul este ocupat de construcţii cu caracter definitiv şi provizoriu.
Cererea reclamanţilor, formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost respinsă prin hotărârea nr. 760 din 23 ianuarie 2000 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, constatându-se că imobilul construcţie (iniţial) a fost demolat, iar pe teren Cooperativa V. a construit o hală industrială cu profil „tinichigerie".
S-a mai reţinut că reclamanţii sunt nepoţii lui B.A., cel care a fost proprietarul imobilului în litigiu. Aceştia nu au făcut dovada că părinţii lor, P.E. şi B.A. au acceptat succesiunea tatălui, decedat în 1943, şi nici dovada că reclamanţii au acceptat la rândul lor succesiunea părinţilor lor, B.A. şi P.E.
În plus, părinţii reclamanţilor, E.P. şi B.A., nu au mai uzat de calea de atac a recursului împotriva sentinţei civile nr. 3840 din 17 martie 1969 a Judecătoriei Constanţa. Aşadar, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în conformitate cu legea în vigoare la acea dată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii P.V., T.M., P.E., D.C., P.Ş., B.I., B.V., B.D., B.M. şi L.M.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate:
Autorii reclamanţilor au avut domiciliu obligatoriu în Oraşul S.G., fiind în imposibilitate de a administra imobilul, astfel încât trecerea bunului în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 111/1951, a fost abuzivă. În plus, Decretul nr. 111/1951 era în contradicţie cu legislaţia internă şi internaţională şi din acest motiv, în Legea nr. 10/2001 la art. 2 alin. (1) lit. d) s-a prevăzut că imobilele „considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau hotărâri judecătoreşti în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989" sunt cuprinse în categoria de imobile preluate în mod abuziv.
Imobilul în cauză (teren şi construcţii), din anul 1960 până în anul 1973 a fost folosit cu destinaţia de locuinţă de vechiul chiriaş B.N., iar Cooperativa V. a deţinut spaţiul în baza contractului de închiriere din 01 decembrie 1986.
Reclamanţii (fiii şi fiicele proprietarilor) au formulat cerere pentru restituirea bunurilor confiscate abuziv. În sentinţa civilă nr. 5840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanţa se menţionează că descendenţii lui B.A. au acceptat în termen succesiunea autorului lor, iar dovada acceptării succesiunii de către reclamanţi o constituie cele două cereri de restituire a bunurilor confiscate, formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi al Legii nr. 18/1991. Or, ambele legi prevăd că cererea formulată constituie dovada acceptării succesiunii [Legea nr. 18/1991 în forma iniţială la art. 12 alin. (2) şi Legea nr. 112/1995 la art. 5 alin. (4)].
Nu se poate reţine faptul că părinţii reclamanţilor nu au uzat de calea de atac a recursului împotriva sentinţei civile nr. 3840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanţa, deoarece în acea perioadă de abuzuri (6 martie 1945-22 decembrie 1989) „oamenii puterii" le-au sugerat foştilor proprietari să înceteze a solicita restituirea bunurilor deţinute, deoarece ridicarea restricţiilor domiciliare nu prevede şi restituirea bunurilor deţinute înainte de deportare.
Se mai arată că, în mod eronat, instanţa de apel reţine că în prezent terenul este ocupat de construcţii definitive (atelier de producţie), chiriaşii neputând să construiască construcţii definitive pe un teren ce nu era proprietatea lor. În plus, nici unul din pârâţi nu a prezentat autorizaţie de demolare a construcţiei definitive preluate de la proprietari şi nici autorizaţie de construcţie, conform Decretului nr. 48/1958 şi Legii nr. 50/1990.
Pe parcursul soluţionării recursului a decedat recurentul B.I., calitatea procesuală a acestuia fiind preluată de succesoarea sa, G.M., decedată la rândul său, şi ale cărei drepturi şi obligaţii procesuale au fost transmise către singurul moştenitor acceptant al succesiunii, G.L.M. De asemenea, a intervenit decesul reclamantului B.M., calitatea sa procesuală fiind transmisă succesorilor săi, L.M., B.V. şi B.D.V.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs şi care, în temeiul art. 306 C. proc. civ., vor fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Este necontestat în cauză că A.A.B., decedat în anul 1943, autorul reclamanţilor, a cumpărat cu actul de vânzare-cumpărare nr. XX din 22 septembrie 1941, transcris sub nr. ZZ din 22 septembrie 1941 la Tribunalul Constanţa, imobilul din strada P., Lotul nr. A din careul B, compus din 294 m.p. (fosta stradă K.C.).
În urma decesului său, în anul 1945, P.E. şi B.A. (fii lui A.B.) au fost dislocaţi şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu, în perioada martie 1949-09 august 1963, în S.G., judeţul Covasna.
Prin sentinţa civilă nr. 2528/1960, Judecătoria Constanţa a dispus trecerea în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 111/1951, a imobilului situat în Constanţa, strada P. ce aparţinea lui B.A., reţinând că, din anul 1949, proprietarul nu a mai făcut acte de administrare sau de conservare a bunului său.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs succesorii fostului proprietar, B.A. şi B.E., iar prin Decizia civilă nr. 464 din 11 iulie 1968, Tribunalul Judeţean Constanţa a admis recursul declarat şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Rejudecând litigiul, prin sentinţa civilă nr. 3840 din 17 septembrie 1969, Judecătoria Constanţa a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în Constanţa, strada P., în baza Decretului nr. 111/1951.
Instanţa de apel a dezlegat în mod greşit problema calităţii procesual active a reclamanţilor sub un dublu aspect.
În primul rând, s-a reţinut eronat că B.A. şi B.E., autorii reclamanţilor şi descendenţii fostului proprietar, B.A., nu au făcut dovada calităţii lor de succesori ai fostului proprietar, întrucât nu au probat acceptarea succesiunii tatălui lor. Aceasta deoarece, pe de o parte, în cuprinsul sentinţei civile nr. 3840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanţa se reţine calitatea lor de succesori ai defunctului B.A., iar pe de altă parte, exercitarea căii de atac a recursului împotriva sentinţei civile nr. 2528/1960 a Judecătoriei Constanţa nu poate avea decât semnificaţia unui act de acceptare tacită a succesiunii săvârşit în condiţiile art. 689 C. civ.
În al doilea rând, Curtea de Apel a încălcat prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 13 din Legea nr. 18/1991 atunci când a concluzionat că reclamanţii din prezenta cauză nu au dovedit la rândul său, calitatea de succesori ai autorilor lor, B.A. şi B.E.
A rezultat din probele administrate în cauză că reclamanţii au formulat, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi al Legii nr. 18/1991, cereri prin care au solicitat restituirea bunurilor ce au aparţinut autorilor săi.
Or, potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995, „moştenitorii, (...), sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii prevăzute la art. 14", iar conform art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, „moştenitorii (...) sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei".
Prin urmare, s-a dovedit în cauză, atât transmiterea succesorală a moştenirii lăsate de defunctul B.A., proprietarul imobilului în litigiu, către succesorii săi, B.A. şi B.E., cât şi retransmiterea succesorală către reclamanţii din prezentul litigiu.
Cum patrimoniul succesoral cuprinde inclusiv acţiunile patrimoniale la care avea dreptul defunctul, legitimarea procesuală a reclamanţilor de a solicita restituirea imobilului în litigiu, este incontestabilă în cauză.
Înalta Curte reţine totodată că instanţa de apel a concluzionat greşit în sensul preluării valabile a bunului în litigiu de către stat. Atât din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, cât şi din cea a art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, urmează a fi considerate, prin voinţa legiuitorului ca fiind imobile preluate în mod abuziv de către stat.
Este adevărat că sentinţa civilă nr. 3840 din 17 septembrie 1969 a Judecătoriei Constanţa nu a mai fost atacată cu recurs de către autorii reclamanţilor.
Însă, dat fiind contextul social-politic al acelei perioade şi împrejurarea că, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, acestora li s-a stabilit domiciliul forţat S.G., un astfel de demers era nerealizabil.
În plus, lipsa demersului juridic al autorilor reclamanţilor nu poate fundamenta legalitatea actului de preluare, având în vedere dispoziţiile art. 2.3 din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 care prevăd că formularea din art. 2 alin. (1) lit. d) din lege „neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate" vizează: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forţată în unităţi sanitare, fuga din ţară pentru evitarea unei pedepse ca urmare a opoziţiei faţă de regimul comunist, incidenţa unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Or, în cauză, situaţia de fapt stabilită prin probele administrate dovedeşte că, din pricina unor măsuri abuzive impuse de stat, drepturile succesorilor fostului proprietar nu au putut fi exercitate, impunându-se, prin urmare, a se reţine în cauză o preluare abuzivă a imobilului în litigiu.
Înalta Curte constată că pe parcursul fazelor procesuale anterioare, instanţele nu au efectuat cercetarea judecătorească necesară pentru a identifica imobilul care a aparţinut autorilor reclamanţilor şi la a cărui restituire aceştia pretind a fi îndreptăţiţi prin cererea de chemare în judecată formulată.
Nu s-a stabilit totodată care este situaţia juridică actuală a imobilului, în ce măsură pe acesta sunt sau nu edificate construcţii şi dacă acestea sunt vechile construcţii care, aşa cum pretind reclamanţii, s-au aflat pe teren anterior preluării bunului de către stat, sau dacă, dimpotrivă, există construcţii noi, edificate ulterior preluării.
Lipsa probelor necesare pentru identificare imobilului şi a regimului său juridic nu a permis în cauză identificarea posesorului bunului, identificare necesară pentru determinarea calităţii procesual pasive în cererea care a învestit instanţele de judecată.
În aceste condiţii, verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului nu se poate realiza în cauză, fiind necesar a se lămuri, cu prioritate situaţia de fapt.
Prin urmare, apreciind că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa Decizia recurată şi, în temeiul art. 297 C. proc. civ., va admite apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 608 din 11 septembrie 2000 a Tribunalului Constanţa, va desfiinţa sentinţa apelată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării vor fi administrate probele necesare pentru lămurirea aspectelor menţionate anterior în vederea identificării exacte a bunului în litigiu şi a regimului juridic aplicabil acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii P.V., T.M., P.E., D.C., P.Ş., B.V., B.D., L.M., B.I., decedat pe parcursul procesului şi a cărui calitate procesuală a fost preluată de G.M., decedată, moştenită de G.L. şi B.M., decedat pe parcursul procesului, a cărui calitate procesuală a fost preluată de L.M., B.V. şi B.D. împotriva deciziei civile nr. 152/C din 25 aprilie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Casează Decizia.
Admite apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P.G.F.S. Constanţa, Consiliul Local Constanţa, RAEDPP Constanţa şi Cooperativa V. împotriva sentinţei civile nr. 608 din 11 septembrie 2000 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5008/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4981/2011. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
