ICCJ. Decizia nr. 5250/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5250/2011
Dosar nr.1325/2/2010
Şedinţa publică din 17 iunie 2011
Prin Decizia civilă nr. 98/ A sin 13 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de apelantele - reclamante C.A., D.Y.M.J. şi Ş.M. împotriva sentinţei civile nr. 1229 din 26 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant P.M. şi intimaţii - pârâţi Statul Român prin M.F.P., T.V.V., T.F., I.V. şi I.C., N.P., M.V. şi M.N., D.L., L.L.A., M.A. şi M.A. şi G.V.; a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre soluţionare aceleiaşi instanţe. A respins cererea de aderare, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
La data de 20 septembrie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost înregistrată, sub nr. 32938/3/2006, cererea formulată de reclamanţii P.M. şi C.A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P., T.D., T.F., I.V., I.C., N.P., V.R., M.V., M.N., D.L., H.S.A., M.A., M.A. şi C.C. şi C.S.A., prin care s-a solicitat constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 5, constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al pârâţilor şi obligarea acestora la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a acestui imobil.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt proprietarii imobilului în litigiu, în condiţiile în care Decretul nr. 92/1950 prin care acesta a fost naţionalizat nu îşi poate produce efectele, iar dreptul de proprietate este dovedit cu actele ataşate la dosar. Pârâţii au devenit titularii dreptului de proprietate prin încheierea contractelor de vânzare cumpărare cu Statul, în baza Legii nr. 112/1995.
Acţiunea a fost precizată pe cadru procesual activ, în sensul că au calitatea de reclamanţi şi D.Y.M.J. şi Ş.M. şi pe cadru procesual pasiv, prin introducerea în cauză a numitului G.V. în calitate de pârât în locul pârâţilor C.S.A. şi C.C.
Prin sentinţa civilă nr. 333 din 27 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia de netimbrare şi a fost anulată cererea formulată, ca netimbrată.
Prin Decizia civilă nr. 376/ A din 06 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi familiei, a fost admis apelul formulat de reclamanţi, a fost desfiinţată sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 27698/3/2007.
După înregistrarea pe rolul acestei instanţe, prin sentinţa civilă nr. 1349 din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, cauza fiind înaintată spre competentă soluţionare Judecătoriei sector 5 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 4157 din 10 iunie 2008 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 4 din 29 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind reînregistrată pe rolul Secţiei a IV-a la data de 27 martie2009.
La termenul de judecată din data de 18 mai 2009 a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei V.R.
Prin sentinţa civila nr. 1229 din 26 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi prin întâmpinare, respingându-se acţiunea în temeiul acestei excepţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:
Acţiunea în revendicare este întemeiată pe disp. art. 480 şi urm. C. civ., acest aspect fiind precizat expres de reclamanţi în cererea de chemare în judecată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cum se susţine ca este cazul la speţă, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei legi.
Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare (cum este şi situaţia imobilului ce face obiectul prezentului dosar), persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile reglementate de actul normativ în discuţie, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie repararea prejudiciului cauzat.
În aceste condiţii, cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, în accepţiunea art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, este pe deplin aplicabilă în speţă, iar incidenta dreptului comun este exclusă, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice şi a autorităţii publice pârâte fiind astfel inadmisibilă.
Aceasta este interpretarea dată acestor texte de lege şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în pronunţarea Deciziei nr. 53/2007 dată în interesul legii, decizie care deşi privea altă materie (respectiv a aplicabilităţii Legii 33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile în speţa de faţă.
Aceeaşi motivare şi soluţie au fost menţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în interesul legii şi obligatorie pentru instanţele de judecată exact asupra problemei admisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind analizate în cuprinsul deciziei, separat, atât ipoteza în care acţiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu statul prin reprezentanţii săi, cât şi situaţia în care acţiunea este formulată în contradictoriu cu cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a arătat că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Ca situaţie de excepţie, s-a menţionat „ca nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Prin urmare, pe cale de excepţie, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun ar deveni admisibilă şi ar trebui analizată pe fond doar în situaţia în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun recunoscut, spre exemplu de o hotărâre judecătorească care i-ar recunoaşte dreptul la restituire în natură, aspect imposibil de obţinut în baza Legii speciale nr. 10/2001, în cazul în care bunul a fost legal înstrăinat, situaţie în care instanţa va analiza pe fond preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Nu pot fi reţinute consideraţiile reclamanţilor în sensul că s-ar regăsi în situaţia de excepţie, a admisibilităţii acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători, întrucât nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în sensul că aveau un bun şi deci o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
Reclamanţii au folosit calea legii speciale-formularea acţiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, posibilitate oferită de legea specială pentru a obţine restituirea în natură, acţiune pe care au lăsat-o însă în nelucrare.
Prin urmare, nici în urma acestui proces, reclamanţii nu au obţinut recunoaşterea unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional al C.E.D.O.
Singura speranţă legitimă creată reclamanţilor a fost cea dată prin Legea nr. 10/2001, speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, iar, în condiţiile în care reclamanţilor li s-a perimat acţiunea în constatarea nulităţii absolute menţionate mai sus, singura speranţă legitimă era cea a obţinerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia deţin şi posesia concretizată material.
Prin Legea specială nr. 10/2001 li s-a garantat acestora speranţa legitimă că, în situaţia în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială şi titlul lor va deveni inatacabil, fiind protejată securitatea raporturilor juridice.
Or, a accepta admisibilitatea acţiunii în revendicare şi a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, cu încălcarea legii speciale, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriaşilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială cum e Legea nr. 10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situaţia în care l-au dobândit prin acte valabile.
În concluzie, tribunalul a reţinut că atât timp cât reclamanţii nu au un "bun" în sensul Convenţiei sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care li s-a recunoscut dreptul de a li se restitui imobilul în natură, o speranţă legitimă în acest sens, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, ca lege specială, care oferă reclamanţilor doar posibilitatea obţinerii despăgubirilor.
Principiile deciziei în interesul legii menţionate mai sus au fost preluate în totalitate de Legea nr. 1/2009, lege care stabileşte imposibilitatea restituirii în natură (fie pe calea legii speciale, fie pe calea dreptului comun) a imobilelor valabil înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Asupra apelului declarat în cauză, instanţa de apel a reţinut următoarele:
In mod greşit prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii considerând că, de plano, orice acţiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, exceptând situaţia în care printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor şi, ca atare, se poate considera că reclamanţii au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul I al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în prezenta cauză reclamanţii au invocat inexistenţa titlului statului asupra imobilului în litigiu, aspect care impunea instanţei să analizeze cu prioritate acest aspect, având în vedere că, la momentul introducerii acţiunii erau în vigoare dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar în raport de dispoziţiile menţionate trebuia să se stabilească dacă statul are sau nu titlu asupra imobilului şi, totodată, dacă titlul statului, în măsura în care exista, este sau nu un titlu valabil. În raport de concluzia la care se ajungea în urma acestei analize se putea stabili dacă reclamanţii au sau nu un „bun", întrucât dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reprezintă o recunoaştere a statului cu privire la dreptul de proprietate al celor a căror imobile au fost preluate fără titlu sau fără titlu valabil, recunoaştere care are ca efect tot existenţa unui „bun" în patrimoniul persoanelor menţionate ori de câte ori se stabileşte că statul nu are titlu sau că titlul său nu este unul valabil.
Ca atare, în mod eronat prima instanţă a considerat că existenţa unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul I al CEDO poate fi reţinută doar în cazul recunoaşterii dreptului prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea dreptului fiind făcută şi prin dispoziţiile legale menţionate, care devin incidente ori de cate ori se stabileşte că statul nu are titlu sau titlul acestuia nu este valabil.
De asemenea, în mod greşit prima instanţă a considerat că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 atrage în mod automat inadmisibilitatea unei acţiuni în revendicare în raport cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, instanţa nu a analizat în ce măsura Legea nr. 10/2001 constituia în prezenta cauză o „lege specială", care să poate fi aplicată cu prioritate.
Trebuie remarcat că prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că în caz de concurs între legea specială şi legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi, totodată, că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Ca atare, un prim aspect analizat prin Decizia menţionată este cel al raportului între legea specială şi legea generală, stabilindu-se că, în măsura în care se pune problema unui concurs între legea specială şi legea generală, acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale.
In consecinţă, prima instanţă ar fi trebuit să analizeze cu prioritate în ce măsura în prezenta cauză se pune problema unui concurs între Legea nr. 10/2001 şi revendicarea de drept comun întemeiată pe dispoziţiile C. civ., aspect care nu putea fi clarificat decât prin analiza temeiniciei susţinerii reclamanţilor în sensul că titlul statului nu există, iar dreptul lor de proprietate a subzistat, de concluzia instanţei cu privire la acest aspect depinzând şi clarificarea existenţei sau nu în cauză a problemei concursului între legea specială şi dreptul comun în materia revendicării.
Astfel, Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv - cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil - doar pentru acele imobile care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 se mai aflau în patrimoniul statului sau se aflau în patrimoniul unor societăţi asupra patrimoniului cărora statul avea putere de decizie. Pentru aceste imobile Legea nr. 10/2001 a stabilit o procedură administrativă.
Însă, pentru imobilele preluate fără titlu sau fără titlu valabil, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau în patrimoniul statului întrucât făcuseră vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 nu a mai reglementat vreo procedură administrativă. Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) din lege, „Persoana îndreptăţită va notifica în termen de … luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului…". Totodată, potrivit art. 29 alin. (4) din lege „În situaţia bunurilor imobile preluate cu titlu valabil, înstrăinate sub orice formă din patrimoniul administraţiei publice centrale sau locale, persoana îndreptăţită va notifica organele de conducere ale acesteia…" Ca atare, Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură de restituire în natură sau prin echivalent numai pentru imobilele deţinute de o persoană juridică la momentul intrării în vigoare a legii, iar pentru imobilele înstrăinate din patrimoniul administraţiei centrale sau locale legea reglementează o procedură doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil. Nu există nici o dispoziţie care să reglementeze procedura de restituire pentru imobile preluate fără titlu sau fără titlu valabil.
În condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu prevede expres unitatea/entitatea căreia i se adresează notificarea în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu/fără titlu valabil şi ieşite în orice mod din patrimoniul statului, nu se poate reţine nici existenţa unei reglementări speciale, care să se aplice cu prioritate în raport cu dreptul comun în materie.
Nu se poate susţine că, în lipsa unei reglementari exprese, Legea nr. 10/2001 este aplicabilă şi în situaţia imobilelor preluate fără titlu/fără titlu valabil şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, Legea nr. 10/2001 în art. 2 alin. (2) a recunoscut expres dreptul de proprietate în favoarea celor de la care imobilele au fost preluate fără titlu/fără titlu valabil sau a succesorilor acestora, iar abrogarea acestui text legal (prin Legea nr. 1/2009) nu este de natură să înlăture efectele recunoaşterii şi, deci, existenţa unui „bun" în sensul jurispudenţei CEDO în patrimoniul reclamantei.
Recunoscând dreptul de proprietate asupra acestor imobile în favoarea foştilor proprietari sau succesorilor acestora, reglementarea unei proceduri derogatorii şi restrictive în raport cu dreptul comun în materia revendicării reprezintă din punct de vedere art. 1 din Protocolul 1 al CEDO o „ingerinţă" care este permisă statelor cu condiţia ca ea sa fie „prevăzută de lege", iar legea care o prevede să fie „accesibilă, precisă şi previzibilă"(Hentrich împotriva Franţei, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19 - 20, & 42, şi Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, & 110, Paduraru împotriva României & 77,Viasu împotriva României & 62, s.a.) .
În consecinţă, prima instanţă ar fi trebuit să analizeze şi să clarifice în primul rând aspectul legat de existenţa şi valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, în raport de acest aspect putându-se soluţiona şi excepţia invocată.
Mai mult, o mare parte a argumentelor reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate nu privesc admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii de faţă, ci temeinicia acesteia şi, ca atare, fondul dreptului dedus judecăţii.
În consecinţă, curtea a admis apelul formulat si, desfiinţând hotărârea atacată, a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu privire la cererea de aderare la apel, în raport cu condiţiile de admisibilitate a acesteia, curtea a reţinut următoarele:
Potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ., „Intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe …".
Or, în prezenta cauza, apelul nu este făcut de „partea potrivnica", ci chiar de ceilalţi reclamanţi, cererea de aderare la apel fiind făcută tot de către un reclamant. În consecinţă, reclamantul P.M. avea posibilitatea de a formula apel. Cererea de aderare la apel nu poate fi primită întrucât nu este formulată de cel în favoarea căruia este reglementată această instituţie şi, totodată, întrucât pe această cale se tinde la eludarea dispoziţiilor privind termenul în care reclamantul putea declara apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, T.V.V., T.F., I.V., I.C., N.P., M.V., M.N., D.L., L.L.A., M.A., M.A., G.V. şi reclamanţii C.A., D.Y.M.J., Ş.M.
1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român.
Prin recursul formulat de acest pârât se susţine, în esenţă, legalitatea sentinţei primei instanţe, cu referire la jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte, Secţii Unite.
2. Recursul declarat de pârâtul Goldbergher Valeriu.
- La toate termenele de judecată citarea sa, dar şi comunicarea hotărârii judecătoreşti recurate, s-a făcut în Bucureşti, str. Dr. P., sector 5.
Or, încă de la Judecătoria Sector 5 a indicat un domiciliu ales la Cabinetul avocatului ales să-i reprezinte interesele, respectiv S.F.A., cu sediul în Bucureşti, str. B.,sector 3, adresă la care nu a fost citat niciodată.
Deşi a fost absent la termenele de judecată, în apel, s-a consemnat că este reprezentat prin avocat E.L. deşi aceasta nu a avut vreodată încheiat cu sine un contract de asistenţă judiciară şi reprezentare.
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii modificatoare a acţiunii principale formulate de reclamantul P.M.
În considerentele deciziei civile instanţa se referă la această cerere făcându-se menţiunea că se va respinge, dar în dispozitivul hotărârii nu se pronunţă în nici un mod instanţa.
- Niciuna dintre instanţe nu se pronunţă asupra apărărilor invocate prin întâmpinarea depusă la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti. A relatat cu acel prilej că soţii E. (foşti C.) au cumpărat apartamentul în litigiu prin contractul din 24 noiembrie 1973 cu Statul Român, iar el a cumpărat de la aceştia prin contractul din 21 decembrie 1999, înscris în CF, sector 5, Bucureşti.
3. Recursul declarat de ceilalţi pârâţi.
- Corect a reţinut instanţa de fond că reclamantele nu au „bun" recunoscut în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional al CEDO.
Instanţa de fond a avut în vedere printre altele, împrejurarea că reclamantele au uzat de dreptul recunoscut de Legea nr. 10/2001, acela de a solicita nulitatea/anularea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nevalorificând în mod eficient această posibilitate prin lăsarea în nelucrare (perimare) a acţiunii în nulitate iniţiata.
Este corect astfel raţionamentul instanţei de fond în sensul că, din această perspectivă, neavând recunoscut dreptul de a dobândi imobilul în natură-o speranţă legitimă în sensul Convenţiei, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, care conferă reclamantului vocaţia de a primi despăgubiri.
- Instanţa, în baza atribuţiunilor procedurale pe care le are şi anume calificarea naturii juridice a cererii introduse de reclamanţi, în mod just a calificat acest capăt de cerere ca fiind o apărare în susţinerea cererii de revendicare formulată pe dreptul comun.
Chestiunea nulităţii titlului statului, respectiv legalitatea sau nelegalitatea modalităţii de preluare (cu titlu sau fără titlu), este o chestiune inerentă soluţionării acţiunii în revendicare, care este avută în vedere în procedura de comparare a titlurilor.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte costată că recursurile formulate în cauză sunt fondate, în considerarea celor ce succed.
- Critica referitoare la nelegala citare a pârâtului G.V. va fi analizată cu prioritate, datorită consecinţelor pe care le atrage.
La termenul din data de data de 16 martie 2010 în faţa instanţei de apel s-a reţinut că pârâtul este reprezentat de avocat E.L., deşi acesta nu era menţionat pe delegaţia existenţă la dosar, motiv pentru care nu a mai fost citat la termenele ulterioare, fiind reţinut cu termen în cunoştinţă.
Procedând în acest fel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 153 C. proc. civ., producându-i părţii o vătămare, aşa cum prevede art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care poate fi înlăturată nu numai prin anularea deciziei de apel, cu aplicarea aceloraşi dispoziţii procedurale şi a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Vătămarea poate fi înlăturată prin analizarea situaţiei sale procesuale în raport de criticile formulate prin cererea de apel şi cele arătate în cele ce urmează.
Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă trebuia să clarifice cu prioritate aspectul legat de existenţa şi valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, iar în raport de concluzia la care se ajungea în urma acestei analize se putea stabili dacă reclamanţii au sau nu un „bun" în sensul Convenţiei Europene. Aceasta întrucât fostele dispoziţii ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acţiunii, reprezentau o recunoaştere a statului cu privire la dreptul de proprietate al celor al căror imobil a fost preluat fără titlu sau fără titlu valabil, recunoaştere care are ca efect tot existenţa unui „bun" în patrimoniul acestor persoane ori de câte ori se stabileşte că statul nu are titlu sau titlul nu este unul valabil.
Contrar celor dispuse de instanţa de apel, simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către reclamanţi a unui „bun"în sensul jurisprudenţei Curţii Europene. Aceasta întrucât prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reţinut că,
„143. Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotararile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."
În lumina jurisprudenţei Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanţilor un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.
Restituirea în natură a imobilului în litigiu nu ar putea fi dispusă de către instanţă în condiţiile în care titlurile deţinute de pârâţii cumpărători nu au fost desfiinţate. După cum a reţinut instanţa de apel, acţiunea având ca obiect nulitatea contractelor deţinute de către pârâţi a fost constată perimată anterior introducerii acţiunii ce face obiectul dosarului de faţă. Valabilitatea acestor contracte nu putea fi oricum analizată de instanţă, date fiind cadrul procesual al litigiului de faţă şi dispoziţiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 republicată.
Prin urmare, se constată că în mod greşit s-a considerat de către curtea de apel că este necesară trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă pentru rejudecarea cauzei sub aspectul nevalabilităţii titlului statului.
În condiţiile în care reclamanţii nu au un „bun", după cum în mod corect se susţine prin unul dintre recursurile declarate în cauză, iar pârâţii deţin un „bun" în sensul Convenţiei Europene, titlurile pe care le deţin nefiind desfiinţate, în mod corect a fost soluţionată cauza de către prima instanţă prin respingerea acţiunii - ceea ce face să fie fondate criticile de recurs aferente, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Deşi respingerea acţiunii de către prima instanţă a fost urmarea admiterii excepţiei inadmisibilităţii, din considerentele hotărârii rezultă că s-au analizat titlurile deţinute de ambele părţi, operaţiune specifică unei comparări de titluri, dându-se eficienţă deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte, secţii unite.
Şi în Decizia de apel se reţine că o mare parte a argumentelor reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate nu privesc admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii de faţă, ci temeinicia acesteia şi, ca atare, fondul dreptului dedus judecăţii.
După cum s-a susţinut în recursul declarat de pârâtul G.V., deşi în considerente se reflectă soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de aderare la apel formulată de către reclamantul P.M., dispozitivul nu cuprinde o asemenea menţiune, ceea ce face să fie fondat şi motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Faţă de cele reţinute mai sus, nu se mai impune analiza celorlalte critici de recurs.
Urmare considerentelor reţinute asupra criticilor analizate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
Se vor admite recursurile declarate de pârâţi şi, văzând şi criticile formulate prin cererea de apel, precum şi dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., se va modifica Decizia, în sensul că:
Se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii C.A., D.Y.M.J., Ş.M. împotriva sentinţei 1229 din 26 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Se va respinge ca inadmisibilă cererea de aderare la apel formulată de P.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii T.V.V., T.F., I.V., I.C., N.P., M.V., M.N., D.L., L.L.A., M.A., M.A.A., G.V. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală A Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 98/ A din 13 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică Decizia, în sensul că:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii C.A., D.Y.M.J., Ş.M. împotriva sentinţei 1229 din 26 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge ca inadmisibilă cererea de aderare la apel formulată de P.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5254/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5247/2011. Civil → |
|---|
