ICCJ. Decizia nr. 5254/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5254/2011
Dosar nr. 4112/115/2009
Şedinţa publică din 17 iunie 2011
Prin Decizia civilă nr. 323A din 06 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 1248 din 23 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în contradictoriu cu reclamanta S.F.M.; s-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro cu titlu de despăgubiri; s-a menţinut în rest sentinţa apelată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1248 din 23 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 4112/115/2009 a fost admisă în parte cererea în pretenţii precizată formulată de reclamanta S.F.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş–Severin. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 25.000 euro.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată precizată la 23 iunie 2010, reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat să-i plătească suma de 250.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, defunctul Ţ.M., ca urmare a deportării acestuia în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951-15 septembrie 1956.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din probele administrate rezultă că reclamanta întruneşte condiţiile prevăzute de sus-menţionatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, care a fost privat de libertate în perioada 18 iunie 1951-15 septembrie 1956 prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Reclamanta este moştenitoarea numitului Ţ.M., decedat la data de 09 iunie 2008, în calitate de fiică.
Defunctul Ţ.M. a fost strămutat, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea C., jud. Caraş-Severin, în localitatea C.N. (E.) - Călăraşi.
Pin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, la data de 15 septembrie 1956, acestuia i-a fost ridicată restricţia domiciliară.
Din declaraţia martorului audiat, persoană care ea însăşi a fost strămutată în aceeaşi perioadă de timp cu familia reclamantei, rezultă că strămutarea tatălui reclamantei a avut consecinţe grave asupra dezvoltării psihice şi fizice a acestuia şi a familiei sale, precum şi asupra situaţiei sale materiale.
Persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenţia şi presiunea brutală a organelor represive, să-şi abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) şi să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate şi transportate într-o destinaţie necunoscută.
Deplasarea s-a făcut în condiţii improprii, cu vagoane de marfă, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus a fost debarcat într-un câmp, unde nu avea locuinţă, alimente, apă, asistenţă medicală.
Prin modul în care s-a făcut ridicarea şi ulterior deplasarea tatălui reclamantei în localitatea unde i s-a impus domiciliul forţat, acestuia i-a fost creat un grav prejudiciu fizic şi psihic.
Condiţiile găsite la domiciliul forţat au cauzat acestuia de asemenea un grav prejudiciu fizic şi psihic.
Prin strămutarea în altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii deportaţilor şi urmaşilor acestora, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenenţa religioasă, apartenenţa la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.
Această măsură, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate.
Pe perioada strămutării, tatăl reclamantei a lucrat forţat într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunităţii de strămutaţi, pentru a-şi procura bani pentru alimente.
După încetarea măsurii impusă de autorităţi, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportat, tatăl reclamantei nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.
Casa în care a locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare, fiind folosită de persoane străine familiei.
Bunurile mobile şi imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.
La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii , ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Din interpretarea gramaticală a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă că atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, interpretare determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit. a) şi b) (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral şi acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Din probele administrate rezultă că defunctul Ţ.M. a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, având conform hotărârii nr. 378 din 14 august 1990, o indemnizaţie de 1.048 RON lunar.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa consideră că atât timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit (de tatăl său) are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2010.
Asupra apelului formulat de către pârât, s-au reţinut următoarele:
Ulterior pronunţării sentinţei, Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin OUG nr. 62/2010 care este aplicabilă şi prezentului proces (art. II din ordonanţă).
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea astfel modificată, beneficiază de măsuri reparatorii şi descendenţii de gradul I ai persoanelor care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic, situaţie în care se încadrează reclamanta.
Tribunalul a stabilit în mod corect împrejurările ce se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantei.
Având în vedere limitele stabilite de ordonanţa de modificare, Curtea a reţinut că nici sistemul nostru legislativ şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natură a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
La cuantificarea sumei ce se va acorda, instanţa trebuie să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.
Prima instanţă a avut în vedere aceste criterii şi, contrar susţinerilor apelantului, a avut în vedere şi faptul că antecesorul reclamantei a beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 115/1990.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
1. Recursul declarat de reclamantă.
1. Hotărârea atacată este lovită de nulitate, potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, nepronunţându-se în nici un fel asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010, fie în sensul sesizării Curţii Constituţionale şi suspendării judecării cauzei, fie prin respingerea excepţiei ca inadmisibilă.
Excepţia de neconstituţionalitate a ridicat-o în scris la termenul din data de 06 octombrie 2010, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.
În ce priveşte art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Din motivarea hotărârii atacate, rezultă că instanţa de apel a apreciat că suma de 25.000 euro acordată de instanţa de fond cu titlul de despăgubiri nu se încadrează în limitele prevăzute de OUG nr. 62/2010.
Hotărârea este nelegală pentru că OUG nr. 62/2010 este neconstituţională, arătând argumentele care susţine acest lucru.
2. Recursul declarat de pârât.
- În conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, modificată şi completată de OU.G. nr. 62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la despăgubiri morale şi despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu anumite condiţii şi limite impuse în mod expres de norma legală.
În speţă, reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit. Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.
Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 arată fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic, şi anume cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească.
Instanţa nu poate face distincţia şi nici asocierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009 cu o altă măsură luată împotriva reclamantului, aceasta având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
- Potrivit prevederilor art. 5 alin. (11) din aceeaşi lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
Reclamanta menţionează că singura compensaţie oferită de Statul Român a fost o indemnizaţie lunară, în temeiul hotărârii din 18 decembrie 1990 a Comisiei Judeţene Caraş-Severin pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, care reprezintă în realitate o reparare a acestuia, în sensul unei compensări sau satisfacţii compensatorii.
- Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Suma acordată, în cuantum de 3.000 euro reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului. Acestea nu pot fi dovedite cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral" este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii precise de determinare. Cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmarea aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză.
La repararea daunelor morale instanţa de judecată trebuie să ţină seama şi de criteriul echităţii. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.
Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie i-au fost lezate prin prejudiciu şi pe cale de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate de cei doi recurenţi, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate în parte, în sensul celor ce urmează:
- Motivul de recurs referitor la excluderea situaţiei reclamantei din ipotezele avute în vedere de lege nu este fondat şi , sub acest aspect, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurentul-pârât.
Chiar pârâtul invocă în susţinerea motivului de recurs dispoziţiile art. 5 al Legii nr. 221/2009, modificate, în care se reglementează situaţia atât a celor care au fost suspuşi unei măsuri administrative cu caracter politic, cât şi a celor care au suferit condamnări cu caracter politic, neavându-i în vedere numai pe aceştia din urmă.
- În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel l-a redus de la 25.000 euro la 5.000 euro şi, pentru a proceda astfel, a reţinut adoptarea OUG nr. 62/2010 publicată în M. Of. nr. 4446/01.07.2010.
Criticile formulate de recurenta reclamantă la adresa deciziei nu vor mai fi analizate distinct de Înalta Curte, deoarece ele au făcut obiect de analiză şi în faţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit art. II din OUG nr. 62/2010, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate şi completate se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.
Aceasta a fost situaţia în speţa de faţă, instanţa de apel făcând aplicarea art. II din OUG nr. 62/2010, unui proces în curs de soluţionare, în care se pronunţase sentinţa Tribunalului, nedefinitivă ca urmare a declarării apelului.
Curtea Constituţională a remarcat că astfel se creează un tratament distinct aplicabil persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă – deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 – şi consideră că acesta este determinant de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză, neavând astfel o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Instanţa de contencios constituţional a mai reţinut că în acest fel se afectează şi principiul egalităţii şi interzicerii discriminării reluat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12, dar şi principiul neretroactivităţii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, în sensul că se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar ordonanţa nu constituie norme de procedură, pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Curtea Constituţională a arătat că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului indicând, hotărârea din 8 martie 2006, pronunţată în cauza Blecic împotriva Croaţiei, parag. 81.
Faţă de aceste considerente, recursul declarat de reclamantă apare ca fiind fondat şi urmează a fi admis, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Făcând aplicarea legii modificate şi stabilind cuantumul despăgubirilor la maximul din ordonanţă, instanţa de apel nu s-a mai preocupat de analiza criticilor referitoare la cuantumul acordat de prima instanţă şi la ca criteriile de cuantificare invocate prin cererea de apel.
Având în vedere că sub aspectul cuantumului despăgubirilor, temeiul de drept avut în vedere a fost declarat neconstituţional, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită ambele recursuri, să caseze Decizia şi să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel – care va avea în vedere şi celelalte critici formulate de către pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta S.F.M. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei civile nr. 323A din 06 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4870/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5250/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
