ICCJ. Decizia nr. 5244/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5244/2011
Dosar nr.30640/3/2008
Şedinţa publică din 17 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1431 din 02 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta N.M.E. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a fost obligat pârâtul să emită o dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri în favoarea reclamantei pentru imobilul situat în Bucureşti, strada L.G., sector 3 compus din teren în suprafaţă de 60 m.p. şi construcţia edificată pe acesta şi demolată ulterior, a fost obligat pârâtul să înainteze în termen de 30 de zile de la emiterea dispoziţiei documentaţia prevăzută de art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata amenzii civile.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Numita N.C. a dobândit proprietatea cotei de ½ din terenul în suprafaţă de 120 m.p. situat în Bucureşti, strada L.G., sector 3 (fostă strada P., fost 1 bis) şi etajul construcţiei edificată pe acest teren (compus din două camere, bucătărie şi baie) prin contractul de partaj voluntar autentificat din anul 1946, figurând ca plătitoare de impozit pentru perioada 1942-1951 conform adresei din anul 2002 a Direcţiei Venituri, Impozite şi Taxe Locale sector 3.
Imobilul a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950, de la numitul N.T.
Prin certificatul de moştenitor din anul 1996 emis de Biroul Notarial Public M., s-a constatat că la decesul defunctei N.C. intervenit în anul 1972, au rămas ca moştenitori N.T., soţ supravieţuitor, şi reclamanta în calitate de descendentă, iar la decesul lui N.T. a rămas moştenitoare reclamanta.
Reclamanta a formulat notificare conform Legii nr. 10/2001 la data de 02 iulie 2001 solicitând restituirea în natură a imobilului de la adresa menţionată compus din teren de 60 m.p. şi apartamentul ce a aparţinut mamei sale, notificare care nu a fost soluţionată până în prezent.
Tribunalul reţine că preluarea imobilului de către stat a fost una abuzivă potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât din raportul de expertiză efectuat în cauză reiese că pe teren este construit un bloc de locuinţe.
În concluzie, Tribunalul reţine că reclamanta este persoană îndreptăţită şi în condiţiile art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, luând în considerare şi Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, a obligat pârâtul să emită o dispoziţie care să conţină propunere de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri, făcând şi aplicarea art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
A fost respinsă cererea privind aplicarea unei amenzi civile, în considerarea art. 5802 şi art. 5803 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen legal prezentul apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General, susţinând următoarele critici:
Se citează art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi se susţine că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, a cărui depăşire poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri.
Se citează şi dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, fără însă a se concretiza la situaţia cauzei prezente.
În final, se susţine că în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispoziţia se înaintează instituţiei Prefectului pentru avizul de legalitate, neputând fi înaintat dosarul de notificare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 405A din 08 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Astfel, în ce priveşte susţinerea că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 ar fi un termen de recomandare, Curtea constată că această susţinere nu poate fi primită, interpretarea în discuţie fiind de mult timp surmontată prin Decizia nr. 20/2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că lipsa răspunsului unităţii deţinătoare la notificarea formulată echivalează cu refuzul restituirii imobilului şi că în această situaţie, notificatorul se poate adresa direct instanţei de judecată pentru soluţionarea pe fond a pretenţiei sale.
În ce priveşte referirile făcute la dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că apelanta doar invocă şi citează acest text, fără să arate câtuşi de puţin în concret care ar fi criticile aduse în cauză sentinţei atacate în contextul acestor texte legale.
În ce priveşte susţinerea că unitatea deţinătoare nu ar mai avea obligaţia de înaintate a dosarului notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi către Prefect, Curtea constată că în condiţiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 81/2007, „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (…) care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor".
Aşadar, în continuare în condiţiile acestui text întreaga documentaţie aferentă notificărilor se înaintează direct Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum corect a dispus instanţa de fond.
În ce priveşte art. 21 din Titlul VII, invocat de apelant, acesta prevede ca „Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta".
Acest text, care prevede obligaţia de înaintare câtre Prefect doar a dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale, iar nu şi a deciziilor emise de alţi deţinători decât autorităţile administraţiei publice locale, iar nu şi a restului documentaţiei aferenta notificărilor [astfel cum prevede art. 16 alin. (2)] reglementează o obligaţie de comunicare paralela, în vederea centralizării şi a obţinerii unui aviz de legalitate, care nu înlătură însă şi obligaţia de comunicare directă către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor reglementata de art. 16 alin. (2).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, pentru motive de nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, recurentul-pârât a arătat următoarele:
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, in condiţiile legii (termenul special prevăzut in acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
De asemenea, pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 trebuie să se facă dovada preluării abuzive a imobilului, ori reclamanta nu a făcut dovada acestei preluări abuzive.
Nu s-au făcut nici dovezi in sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Examinând cererea de recurs în care sunt expuse şi motivele Înalta Curte constată că nu a fost semnată de către recurent.
În Şedinţa publică din 17 iunie 2011, instanţa de recurs din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 162 C. proc. civ. raportat la disp. art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a ridicat excepţia nulităţii recursului pentru următoarele considerente:
Principalul efect al introducerii cererii de recurs constă în învestirea instanţei de recurs să fie legal îinvestită, cererea de recurs trebuie să cuprindă menţiunile impuse de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. a)-d), lipsa acestora fiind sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.
Printre menţiunile a căror lipsă atrage sancţiunea nulităţii se regăseşte cea privind semnarea cererii de recurs.
Este adevărat că lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecăţii recursului, aşa cum rezultă din interpretarea disp. art. 316 raportat la art. 298 şi art. 133 alin. (2) C. proc. civ., însă titularul cererii va trebui să semneze în şedinţa în care a fost invocată nulitatea, dacă este prezent sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare.
Curtea constată că, la prima zi de înfăţişare următoare, recurentul deşi a fost citat cu menţiunea semnării recursului sub sancţiunea anulării, nu s-a prezentat în instanţă pentru a semna cererea de recurs.
Întrucât, recurentul nu a semnat cererea de recurs şi nici nu a împlinit în cursul judecăţii lipsa acestei menţiuni, instanţa de recurs, în raport cu dispoziţiile procedurale învederate mai sus constată nulitatea acesteia, fiind motivul pentru care nu va mai analiza criticile expuse de recurent în cuprinsul acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 405A din 08 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru lipsa semnăturii recurentului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5246/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5243/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
