ICCJ. Decizia nr. 5255/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5255/2011
Dosar nr.5953/30/2009
Şedinţa publică din 17 iunie 2011
Asupra cauzei civile de faţă:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 5953/30 din 12 octombrie 2009, reclamanta G.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de despăgubiri cu titlu de daune morale, având în vedere prejudiciul moral suferit, conform prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin condamnarea defunctului său tată O.D., cu cheltuieli de judecată.
În temeiul art. 242 C. proc. civ. solicită judecarea cauzei şi în lipsă.
În motivare arată că, defunctul său tată O.D. a fost deţinut politic, a fost condamnat prin sentinţa nr. 761 din 13 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de „Crimă de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209, pct. III C. pen., la executarea pedepsei de 8 ani de muncă silnică şi 4 ani degradare civică. Antecesorul său a fost arestat la data de 15 noiembrie 1950 şi a fost eliberat in data 20 iulie 1957 din Penitenciarul G. De la aceasta dată, antecesorului său tată i s-a stabilit domiciliu obligatoriu pentru o durată de 24 luni în localitatea R., raionul F., regiunea Constanţa. Ulterior ridicării restricţiilor domiciliare, la data de 05 iunie 1958, antecesorul său tată s-a stabilit in comuna U., raionul S.S., Oradea, intezicându-i-se să revină la vechiul domiciliu din satul D., comuna H., revenirea făcându-se în jurul anilor 1980.
Reclamanta s-a născut la data la care antecesorul său tată era arestat preventiv de către Parchetul Tribunalului Militar Cluj, iar la data la care s-a întors la domiciliul în S.S., avea vârsta de 8 ani. Până la aceasta vârstă nu şi-a cunoscut tatăl decât în fotografii.
Datorită arestării şi condamnării antecesorului său, a fost privată de o copilărie normală, de un acces la o educaţie conform aspiraţiilor sale, dar nu în ultimul timp, a fost privată de un mediu familiar firesc, fiind crescută doar de mamă. De altfel, îngrădirile nu s-au oprit odată cu eliberarea tatălui său, ci au continuat până la evenimentele din decembrie 1989.
Cuantumul prejudiciilor morale decurge din lezarea integrităţii fizice (ca urmare a bătăilor primite de securitate, în arest şi în Penitenciar) şi psihice, care au avut ca şi consecinţă vătămarea gravă a sănătăţii. Din durata mare a privării de libertate şi a izolării antecesorului său de familie, rezultă durerile psihice suportate de către antecesorul său, ca urmare a intervalului scurs de la data arestării şi până la cea a eliberării şi ulterior, până la reîntoarcerea în sânul familiei, traume şi dureri ce au fost foarte mari, care prin intensitatea şi persistenţa lor au suprimat orice activitate normală, ducând la necesitatea administrării cu produse farmaceutice de calmare pe tot restul vieţii. La stabilirea acestor prejudicii solicită a se avea în vedere şi vârsta arestatului (34 ani), sexul, împrejurări ce au implicat traume psihice determinate de conştiinţa de a fi privat de o viaţă normală corespunzătoare vârstei şi situaţiei sociale, coroborate cu imposibilitatea oferirii sprijinului familiei şi necunoaşterii reclamantei, decât la vârsta de 8 ani. Leziunile suferite au determinat modificări majore, esenţiale în structura psihică a antecesorului său tată, având în vedere ca, membrii familiei sale vor avea de suferit (şi au suferit) pe tot restul vieţii.
În concluzie, prin condamnarea dispusă de către Statul Român, atât antecesorului său tată, cât şi membrilor familiei le-a fost cauzat un grav prejudiciu moral, constând din suferinţe psihice la care au fost supuşi, astfel încât se impune o reparare justă a prejudiciului suferit.
Face precizarea că nu a beneficiat de nici un ajutor financiar sau de altă natură conferit de Decretul nr. 118/1990, privind persecutarea din motive politice cu începere de la 06 martie 1945.
În drept, a invocat prev. art. 998-999 C. civ., art. 5 alin. (1). lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a formulat întâmpinare, solicitând pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală, având în vedere că art. 7 din Legea nr. 221/2009, specifică persoanele care beneficiază de masurile reparatorii ale legii, în cazul în care acestea dovedesc pretenţiile formulate, însă în speţă consideră că reclamanta nu a dovedit prejudiciile morale la care face referire în acţiune.
În acest sens reclamanta nu a făcut dovada că i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă tatălui acesteia, O.D., nefiind emisă nici o decizie în acest sens de către Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Astfel, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 prevede care sunt faptele ce constituie de drept condamnări cu caracter politic.
Totodată prin acte normative succesive emise după 22 decembrie 1989, Statul Român a luat însă măsuri pentru repararea acestuia, concretizate în Decretul-Lege nr. 118/1990, unde victimele care au dovedit calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă beneficiază de o serie de drepturi enumerate în corpul actului normativ supra anunţat.
La rândul său OG nr. 214/1999 prevede că: „persoanele care au calitate de luptător în rezistenţa anticomunistă beneficiază de restituirea în condiţiile legii a proprietăţilor confiscate, în natură sau dacă aceasta nu este posibilă, în echivalent; de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 cu modificările ulterioare; de acordarea cu prioritate de ordine şi medalii; de atribuirea în condiţiile legii, a numelui persoanelor prevăzute la art. l), la străzi, parcuri, pieţe şi altor asemenea locuri publice, precum şi de orice alte drepturi prevăzute de legi speciale.
Astfel, prin toate reglementările legale sus-menţionate, Statul Român a urmărit, în condiţiile art. 998 C. civ., repararea integrală a daunelor materiale şi morale suferite de persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute de lege pentru condiţiile de viaţă deosebit de grele impuse de dictatura comunistă, aspect pe care reclamanta în speţă nu l-a dovedit.
Considerând că repararea prejudiciului a fost integrală prin măsurile reparatorii prevăzute de lege, în speţă se impune respingerea pretenţiilor reclamantei ca netemeinică, nelegală şi nedovedită.
Având în vedere cele de mai sus, în cauză reclamanta nu a dovedit existenta prejudiciului moral, nici caracterul direct, personal ori cert neputându-l cuantifica, şi nici fapta ilicită săvârşită de Statul Român ori culpa acestuia.
Prin urmare, Statul Român ar putea fi ţinut răspunzător faţă de pretenţiile reclamantei numai în cazul în care ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale.
Astfel, consideră nedovedită cererea reclamantei având în vedere că nu face dovada celor solicitate în acţiune cu nici un înscris, ori potrivit prevederilor C. civ., cel ce face o afirmaţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească.
Solicită judecarea cauzei şi conform art. 242 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 779 din 24 aprilie 2010 pronunţată în Dosar nr. 5953/30/2009 Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată reclamanta G.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 160.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. A respins în rest pretenţiile reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Verificându-şi competenţa în limitele legii, Tribunalul a constatat că atât cea materială, cât şi cea teritorială i-a fost conferită expres de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Lege. Cum reclamanta domiciliază în Timişoara, rezultă că Tribunalul Timiş este competent teritorial să soluţioneze acest demers judiciar, cu precizarea că această competenţă de favoare (domiciliul reclamantului) este una exclusivă, având a fi respectată ca regulă generală (excepţie făcând cazurile în care operează prorogarea legală de competenţă).
Reclamanta G.V. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar că este fiica lui O.D., condamnat prin sentinţa penală nr. 761 din 13 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, pentru infracţiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209 pct. III C. pen., la o pedeapsă de 8 ani de muncă silnică şi 4 ani degradare civică, din care a executat aproximativ 7 ani, şi decedat la data de 2 aprilie 1990.
Şi aceasta pentru că Legea cu nr. 221/2009 conferă calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenţi", iar nu de „moştenitori", devine îngăduită şi chiar obligatorie concluzia că legea antemenţionată nu cere ca urmaşii persoanelor decedate, ce se subsumează sferei de aplicare a acesteia, să fi acceptat moştenirea autorului lor. Legea nu le condiţionează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moştenitor acceptant. Ştiut fiind că, atunci când a înţeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menţionat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moştenitor" (a se vedea, spre exemplificare, Legea cu nr. 10/2001 care, în al său art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moştenitorilor legali ori testamentari ai foştilor proprietari spoliaţi).
Venind în calitate de descendenţi sau, după caz, de soţ supravieţuitor, devine legitimă şi concluzia că dreptul la despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (şi, ca atare, are a fi şi cuantificat prin raportare la persoana acestuia), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanţă circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral suferit de autor au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptăţite în accepţia acestei legi specială (descendenţii până la gradul II şi soţul supravieţuitor, potrivit regulilor de drept comun din materia devoluţiunii succesorale).
În ceea ce priveşte încadrarea condamnării suferite de autorul petiţionarei, în cazurile reglementate de deja constant evocată Legea cu nr. 221/2009, Tribunalul a apreciat că se impune efectuarea următoarelor precizări.
Aşa cum rezultă din lecturarea cu atenţie a actului normativ în discuţie, acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din Lege, precum şi măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeaşi lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare [alin. (3) al art. l], precum şi alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunţat. În aceste situaţii, ca o consecinţă logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât şi al măsurilor administrative nereglementate expres, în condiţiile de exigenţă ale acestui art.
Acestea fiind spuse, instanţa de apel a constatat că autorul petiţionarei, condamnat prin sentinţa penală nr. 761 din 13 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, pentru infracţiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209 pct. 1II C. pen., la o pedeapsă de 8 ani de muncă silnică şi 4 ani degradare civică, din care a executat aproximativ 7 ani, se circumscrie ipotezei particularizate de art. l alin. (2) apartenent Legii cu nr. 221/2009, care enumera expres art. 209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/02.02.1948, cu modificările şi completările ulterioare. Mai mult, însăşi denumirea infracţiunii comise, coroborată cu considerentele sentinţei penale (din care rezultă cu îndestulătoare evidenţă că autorul petiţionarei urmărea alături de alte persoane înlăturarea regimului comunist, înscriindu-se într-o organizaţie constituită în acest scop) conduc indubitabil la concluzia că, în speţă se identifică o condamnare cu caracter politic expres prevăzută de legiuitor.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, petiţionara a optat pentru despăgubiri morale, menţionate de art. 5 lit. a) apartenent aceleeaşi Legi cu nr. 221/2009. Tribunalul a observat că deşi acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada de referinţă a legii cât şi pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeaşi limită temporală (6 martie 1945-22 decembrie 1989), legiuitorul nu a stabilit însă nici criterii de individualizare, şi nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora, lăsând deplină libertate instanţelor judecătoreşti în identificarea unor criterii şi mai apoi, aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.
Natura nepatrimonială însă a acestora face această sarcină aproape imposibilă. Cu toate acestea, reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia/ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Printre criteriile generale identificate de instanţă, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se număra cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă, privarea de libertate prin suportarea unei detenţii de aproximativ 4 ani urmată de doi ani de stabilire a unui domiciliu obligatoriu departe de casă şi de familie), consecinţele negative suferite de autorul petiţionarei pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanei în cauză), gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, defunctul fiind în detenţie la data naşterii fiicei sale, cele cu prietenii, apropriaţii).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimă şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor anunţate, nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Faţă de cele menţionate, Tribunalul a apreciat că suma de 160.000 RON reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit de autorul petiţionarei, urmând a admite numai în parte demersul judiciar iniţiat de aceasta în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva sentinţei civile nr. 779 din 24 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 5953/30/2009 au declarat apel atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, cât şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
Pârâtul a criticat sentinţa primei instanţe susţinând că reclamanta nu ar avea calitate procesuală activă, deoarece nu a prezentat un certificat de moştenitor; s-a mai arătat că acest aspect este de natură a permite şi altor moştenitori să solicite despăgubiri; despăgubirile acordate trebuie să se limiteze la sumele prevăzute în OG nr. 62/2010 şi prin raportare la indemnizaţiile prevăzute prin Decretul-Lege nr. 118/1990.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a criticat soluţia primei instanţe din perspectiva sumei acordate, apreciindu-se că aceasta depăşeşte limitele stabilite prin OUG nr. 62/2010.
Sub aspectul calităţii procesuale, procurorul, în apelul său, a arătat că această calitate există în persoana reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 266A din 09 septembrie 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate la echivalentul în lei al sumei de 5.000 euro curs de schimb ce se va efectua la data efectuării plăţii şi a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii.
Examinând apelurile prin prisma celor arătate şi în condiţiile prev. de art. 287 şi urm. C. proc. civ. combinat cu art. 1-5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum aceasta a fost modificată prin OUG nr. 62/2010, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Tribunalul Timiş a reţinut în mod corect că reclamanta G.V. a promovat acţiunea civilă, în calitate de fiică - descendent de gradul I, a tatălui său O.D., persoană condamnată politic prin sentinţa penală nr. 761 din 13 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, pentru infracţiunea de crimă şi uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209 pct. 11.1 C. pen. de la acea dată, la o pedeapsă de 8 ani muncă silnică şi 4 ani de degradare civică.
Condamnatul politic a executat aproximativ 7 ani.
Condamnarea cu caracter politic se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, respectiv constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Din acest punct de vedere calitatea procesuală a reclamantei nu poate fi pusă în discuţie, aceasta este prevăzută în mod expres de către lege, reclamanta fiind descendent de gradul I.
Sub aspectul criteriilor de stabilire a prejudiciului moral, în limite generale, prima instanţă a stabilit aceste criterii, prin raportare la valorile fundamentale ale persoanei, ca dreptul la viaţă, libertatea de opinie, dreptul la carieră profesională, etc., după care, a fost stabilită despăgubirea care se cuvine reclamantei.
Cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral a fost apreciat de prima instanţă la suma de 160.000 RON, la data pronunţării sentinţei, respectiv 24 martie 2010.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, pentru prejudiciul moral suferit, instanţa de apel a reţinut că, la data soluţionării cauzei, sunt aplicabile disp. art. II din OUG nr. 62/2010, dispoziţii legale care prevăd că, procesele aflate în curs de judecată, în care nu s-au pronunţat hotărâri definitive, trebuie să se conformeze limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 şi 3 din Legea nr. 221/2009.
Din perspectiva dispoziţiilor legale menţionate instanţa de apel a reţinut că pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă acesteia i se cuvin despăgubiri la limita sumei de 5.000 euro, plafon maxim prevăzut de către actul normativ menţionat.
Acordarea limitei maxime prevăzute de lege se justifică prin caracterul condamnării politice a tatălui său şi prin durata pedepsei aplicate respectiv aceia de 8 ani muncă silnică.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal reclamanta G.V. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate pârât se arătă următoarele:
Este greşită soluţia instanţei de fond şi apel, în ceea ce priveşte reţinerea calităţii procesuale active a reclamantei.
În acest sens solicită constatarea lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în speţă în ceea ce priveşte daunele morale solicitate pe urma antecesorului acesteia.
Aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, reclamanta nu a făcut dovada calităţii sale de succesor în drepturi după defunctul O.D.
Este adevărat că reclamanta în speţă este fiica defunctului O.D., însă apreciază că aceasta nu este îndreptăţită la despăgubirile solicitate şi admise în parte de către instanţă câtă vreme nu dovedit calitatea sa de succesor al acestuia.
În acest sens arătă faptul că potrivit art. 669 C. civ. „copiii sau ascendenţii lor succed tatălui, mamei, şi oricărui alt ascendent, fără deosebire de sex şi chiar de ar fi născuţi din deosebite căsătorii. Ei succed părţi egale când se găsesc toţi în gradul dintâi şi sunt chemaţi după propriul lor drept".
Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada faptului că a acceptat succesiunea după tatăl său apreciază că aceasta nu are calitate procesuale activă în cauză.
Mai mult decât atât apreciază că, acordarea daunelor morale nu se poate realiza pentru prejudiciul suferit de tatăl reclamantei (pentru una corespunzătoare), întrucât daunele morale sunt de natură personală, prejudiciul moral priveşte exclusiv victima, potrivit criteriului naturii sale intrinseci. Aşa încât apreciază că instanţa greşit a reţinut că reclamanta poate să cuantifice suferinţa tatălui ei decedat şi a cere, în consecinţă daune morale pentru acesta, întrucât singurii care ar fi putut să demareze această acţiune în opinia sa sunt doar cei care, la propriu au suferit de pe urma măsurilor administrative abuzive a condamnării.
Prin urmare, apreciază că instanţa de fond a reţinut eronat calitatea procesuală activă a reclamantei în prezenta cauză, fiind îndreptăţită la a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit de tatăl ei O.D., câtă vreme instanţa nu i-a pus în vedere acesteia să depună înscrisuri din care să rezulte faptul că este singura descendentă ori rudă a antecesorului menţionat în acţiune respectiv certificatul de moştenitor al acestuia.
Formulează această cerere, întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 arată că orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea poate solicita instanţei în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei şi obligarea statului la (...)".
Astfel că, prin această lege se prevede posibilitatea acordării despăgubirilor pentru toţi moştenitorii până la gradul al II-lea, inclusiv având aceeaşi antecesori, prin stabilirea unui cuantum total ce reprezintă despăgubirile solicitate pentru toţi descendenţii împreună nu pentru fiecare moştenitor în parte.
Pe fond apreciază că instanţa a admis în mod greşit acţiunea reclamantei pe de o parte motivat de faptul că este fiica decedatului O.D. câtă vreme nu a făcut dovada calităţii sale de succesor, iar pe de altă parte datorită faptului că prin hotărârea nr. 13 din 22 iunie 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 şi s-a acordat petiţionarului O.D. deja o indemnizaţie lunară.
Mai mult decât atât, apreciază că în speţa se impune admiterea prezentului recurs având în vedere şi faptul că prevederile legale în baza cărora instanţa şi-a motivat soluţia au fost declarate neconstituţionale.
După cum se poate observa instanţa de fond argumentează soluţia pronunţată bazându-se pe faptul că reclamanta G.V. este fiica dcedatului O.D. condamnat politic în perioada 1950-1957 şi pe faptul că acestuia i-a fost recunoscută în temeiul OG nr. 214/1999 calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, şi nicidecum pe probe din care să rezulte dreptul reclamantei de a primi despăgubirile solicitate şi încă în cuantumul stabilit de instanţa de fond.
Prin urmare apreciază că tatăl reclamantei a beneficiat deja de o arie de măsuri reparatorii oferite de Decretul-Lege nr. 118/1990, concretizate în recunoaşterea vechimii în muncă, potrivit art. 1 astfel încât fiecare an de atenţie sau internare se va considera un an şi sase luni de vechime în muncă; dreptul la o indemnizaţie de 100 RON pentru fiecare an de detenţie, strămutare ori prizonierat (...); scutirea de la plata taxelor şi impozitelor locale; asistenţa medicală şi medicamente în mod gratuit prioritar, atât în tratament ambulatoriu cât şi în timpul spitalizărilor, transport urban gratuit; douăsprezece călătorii gratuite pe an, pe calea ferată română clasa I; un bilet pe an gratuit, pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament pentru radio şi televizor, prioritate la instalarea unei locuinţe din fondul locativ de stat; prioritate la acordarea de către unităţile C.E.C. de credite avantajoase pentru cumpărarea, construirea sau repararea de locuinţe de proprietate personală.
În completare, OG nr. 214/1999 prevede că persoanele care au calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă beneficiază de: restituirea în condiţiile legii a proprietăţilor confiscate în natură sau dacă aceasta nu este posibilă, în echivalent, drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 cu modificările ulterioare; acordarea cu prioritate de ordine şi medalii; atribuirea în condiţiile legii, a numelui persoanelor prevăzute la art. 1 unor străzi, parcuri, pieţe şi altor asemenea locuri publice; orice alte drepturi prevăzute de legi speciale", astfel încât prin toate reglementările legale sus-citate, Statul Român a urmărit, în condiţiile art. 998 C. civ., repararea integrală atât a daunelor morale cât şi a celor materiale suferite de persoanele care s-au aflat in situaţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, reparaţie de care a beneficiat şi tatăl reclamantei.
Având în vedere cele de mai sus solicită să fie admis recursul aşa cum a fost formulat, şi în consecinţă să fie modificată în parte Decizia civilă nr. 266/A din 09 septembrie 2010 pronunţată de către Curtea de Apel.
Timişoara respectiv sentinţa civilă pronunţată de către Tribunalul Timiş în sensul de a constata lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în speţă, iar pe fond solicită să fie respinsă acţiunea acesteia în totalitate ca netemeinică şi nelegală.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate reclamanta G.V. a arătat următoarele:
Cuantumul despăgubirilor morale stabilite de către prima instanţă raportat la suferinţele suportate de către defunctul său tată O.D., fost deţinut politic, condamnat prin sentinţa nr. 761 din 13 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209. pct. III C. pen., la executarea pedepsei de 8 ani de muncă silnică şi 4 ani degradare civică, au fost corect stabilite, astfel încât modificarea acestora raportată la modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin OG nr. 62/2010 sunt nelegale şi fără un fundament.
Atâta timp cât criteriile după care au fost cuantificate despăgubirile la suma totală de 150.000 RON de către prima instanţă, sunt întrunite în cauză, modificarea cuantumului acestora în baza unei ordonanţe (atacată la Curtea Constituţională pentru neconstituţionalilate), adică printr-un act normativ inferior legii (ordonanţa guvernului nu are valoarea juridică egală sau superioară legii, fiind emisă de către organul executiv, Guvernul României şi nu de către organul legislativ, Parlamentul României) pare ca fiind făcută cu încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului şi principiilor constituţionale.
În concluzie, modificarea hotărârii primei instanţe s-a făcut în mod nelegal, instanţa de apel dând eficienţă juridică unui act normativ neconstituţional.
Solicită a se avea în vedere la judecarea recursului şi următoarele împrejurări:
Antecesorul său a fost arestat la data de 15 noiembrie 1950 şi a fost eliberat în data de 20 iulie 1957 din Penitenciarul G. De la această dată, antecesorului său tată i s-a stabilit domiciliul obligatoriu pentru o durată de 24 luni în localitatea R., raionul F., regiunea Constanţa. Ulterior ridicării restricţiilor domiciliare, la data de 05 iunie 1958, antecesorul său tată s-a stabilit în comuna U., raionul S.S., Oradea, intezicându-i-se să revină la vechiul domiciliu în satul D., comuna I., revenierea făcându-se în jurul anilor 1980.
Recurenta precizează că s-a născut la data la care antecesorul său tată era arestat preventiv de către Parchetul Tribunalului Militar Cluj, iar la data l-a care s-a întors la domiciliul în S.S., avea vârsta de 8 ani. Până la această vârstă nu şi-a cunoscut tatăl decât în fotografii, astfel încât a avut mult de suferit, făcând primii paşi în viaţă fără suportul moral al tatălui său, iar acesta la rândul său a fost traumatizat prin izolarea de familie pe o perioadă mare de timp.
Face precizarea că datorită arestării şi condamnării antecesorului său, a fost privată de o copilărie normală, de un acces la o educaţie conform aspiraţiilor sale, dar nu în ultimul timp, a fost privată de un mediu familiar firesc, fiind crescută doar de mamă. De altfel, îngrădiriile nu s-au oprit odată cu eliberarea tatălui său, ci au continuat până la evenimentele din decembrie 1989.
Cuantumul prejudiciilor morale decurg din lezarea integrităţii fizice (ca urmare a batăior primite de la Securitate, în arest şi în Penitenciar) şi psihice, care avut drept consecinţă vătămarea sănătăţii, dureri ce s-au resimţit cu ajutorul creierului. Din durata mare a privării de libertate şi a izolării antecesorului său de familie, rezultă durerile psihice suportate de către antecesorul său, ca urmare a intervalului scurs de la data arestării şi până la cea a eliberării şi ulterior, până la reîntoarcerea în sânul familiei, traume şi dureri ce au fost foarte mari, care prin intensitatea şi persistenţa lor au suprimat orice activitate normală, ducând la necesitatea administrării cu produse farmaceutice de calmare pe tot restul vieţii. La stabilirea acestor prejudicii solicită să se aibă în vedere şi vârsta arestatului (34 ani), sexul, împrejurări ce au implicat traume psihice determinate de conştiinţa de a fi privat de o viaţă normală corespunzătoare vârstei şi naţiei sociale, coraborate cu imposibilitatea oferirii sprijinului familiei şi necunoaşterii ei, decât la vârsta de 8 ani. Leziunile suferite au determinat modificări majore, esenţiale în structura psihică a antecesorului său tată, având în vedere că membrii familiei sale ar avea de suferit (şi am suferit) pe tot restul vieţii.
Face precizarea că nu a beneficiat de nici un ajutor financiar sau de alta natură conferit de Decretul-Lege nr. 118/1990, privind persecutarea din motive politice cu începere de la 06 martie 45.
În drept, invocă prev. art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., art. 998-999 C. civ., art. 5. alin. (1) lit. a) din Legeanr. 221/2009.
Recursurile sunt fondate pentru următoarele aspecte.
Înalta Curte reţine a fi nefondată critica pârâtului referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei de a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
În acest sens dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 menţionează expres care sunt categoriile de persoane beneficiare a drepturilor recunoscute de lege, respectiv persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic iar după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea.
Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că legea nu condiţionează calitatea procesuală activă a soţului sau a descendenţilor, de acceptarea sau neacceptare succesiunii autorului lor, persoana persecutată politic decedată la data intrării în vigoare a legii.
De asemenea, este nefondată şi susţinerea recurentului-pârât referitoare împrejurarea că acordarea daunelor morale nu se poate realiza pentru prejudiciul suferit de tatăl reclamantei, întrucât daunele morale sunt de natură personală, prejudiciul moral privind exclusiv victima, potrivit criteriului naturii sale intrinseci, întrucât dreptul reclamantei de a solicita daune morale în calitate de descendent este recunoscut expres de lege.
O altă problemă juridică ce trebuie clarificată este aceea dacă reclamanta se mai poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care Curtea Constituţională, după ce a declarat neconstituţională plafonarea instituită de OUG nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat, neconstituţionale şi prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele încercate de persoanele condamnate politic, soţiile acestora precum şi de descendenţii acestora, până la gradul al doilea inclusiv (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1358/2010).
Deciziile Curţii Constituţionale au forţa unei legi, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, acest efect fiind clar precizat în Constituţia României însă, în Constituţia României, se regăseşte şi principiul neretroactivităţii legii, reflectat de conţinutul art. 15 alin. (2).
Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curţii Constituţionale la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivităţii legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi Deciziilor Curţii Constituţionale o forţă juridică ce depăşeşte interdicţia instituită în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi se situează deasupra unui principiu fundamental, considerat în mod expres de Constituţie în acest sens.
În privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale, această decizie nu este aplicabilă, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecăţii, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată.
De altfel, în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse încă judecăţii.
Cu atât mai mult, atunci când a fost pronunţată o hotărâre, cum este cazul prezentei cauze, schimbarea soluţiei pronunţate în respectiva cauză, pe baza unei decizii a Curţii Constituţionale, ar încalcă în mod flagrant principiul neretroactivităţii legii, Decizia Curţii Constituţionale având forţa unei legi.
Pe de altă parte Curtea reţine că în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
A considera că efectele Deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în speţă, cu consecinţa modificării sentinţei apelate şi respingerii acţiunii promovate de reclamantă ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantei la o instanţă judecătorească, care nu este proporţională cu scopul urmărit.
Astfel din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoştea reclamantei dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a măsurii condamnării cu caracter politic, statul garanta beneficiarului acestui drept, accesul la o instanţă de judecată garanţie conferită şi de art. 21 din Constituţie.
Nu este posibil ca acelaşi stat pe parcursul derulării procesului să intervină legislativ, iniţial pentru a limita cuantumul acestor despăgubiri prin OUG nr. 62/2010, iar ulterior prin intermediul Curţii Constituţionale, invocând excepţia de neconstituţionalitate a propriilor acte normative, cu scopul influenţării soluţionării judiciare a unui litigiu în care este parte.
Prin intervenţia decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluţia procesului în care este parte, statul a încălcat principiul neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi a adus atingere dreptului reclamantei garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Pe de altă parte Înalta Curte reţine că, a considera că OUG nr. 62/2010 îşi produce efectele şi în speţă, cu consecinţa modificării sentinţei apelate în sensul modificării cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă în raport de plafonarea impusă de acest act normativ, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantei la o instanţă judecătorească, care nu este proporţională cu scopul urmărit.
Când există o lege, cum este cazul Legii nr. 221/2009, în forma ei iniţială, care recunoaştea reclamantei dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate la art. 5, nefiind nevoie de adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze dispoziţii existente în legea deja aflată în vigoare sub aspectul cuantumului despăgubirilor ce pot fi solicitate, se poate afirma, în raport de constatările Curţii de la Strasbourg în cauza Klaus şi Iouri Kiladye împotriva Georgiei, că subzista o speranţă legitimă a reclamantei de a-şi vedea judecată acţiunea în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data sesizării instanţei cu acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar.
Pentru toate aceste considerente Înalta Curte în temeiul disp. art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admite recursurile, casează Decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta Giurgiu Veronica şi pârâtul Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 266A din 09 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5275/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4879/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
