ICCJ. Decizia nr. 5246/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5246/2011
Dosar nr.27136/3/2009
Şedinţa publică din 17 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 23 iunie 2009, reclamanta P.B. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, contestând dispoziţia din 23 iunie 2009 emisă de acesta.
În susţinerea cererii s-a arătat că dispoziţia nu a fost redactată corespunzător, respectiv art. 1 din aceasta nu are un conţinut complet, întrucât ar fi trebuit să indice şi să descrie apartamentele din imobil cu precizarea nivelului şi a celor ocupate de chiriaşi la parter şi mansardă, respectiv numărul de CF şi proprietarul apartamentului, precum şi care apartamente sunt vândute şi cui anume, cât şi faptul că pentru acestea i se cuvin măsuri reparatorii băneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1451 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de petenta P.B.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că cererea este neîntemeiată, aceasta nefăcând dovada susţinerilor sale, în condiţiile art. 1169 C. civ., prin probarea acestora, îndeosebi în ceea ce priveşte chestiunea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.
Prin Decizia civilă nr. 485A din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanta P.B.; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia şi, în consecinţă, a modificat, în parte, dispoziţia din 03 iunie 2009 a Primarului General, constatând că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute, conform Legii nr. 112/1995, din imobilul în litigiu.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 3062 din 03 octombrie 2000 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase reclamantei P.B. în deplină proprietate şi posesie imobilul din strada I.G., sector 3, compus din teren în suprafaţă de 350 m.p. şi construcţie edificată pe acest teren, formată din subsol, parter, etaj şi mansardă.
Instanţa a reţinut că preluarea de către stat a imobilului cu nerespectarea prevederilor art. I şi II din Decretul nr. 92/1950, echivalează cu o preluare fără titlu în sensul art. 1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum au fost modificate şi completate prin HG nr. 11/1997.
Curtea a reţinut că, în speţă, în mod nejustificat a apreciat că apelanta a depăşit termenul de depunere a notificării, întrucât aceasta a formulat în termenul prevăzut de lege notificare, prin intermediul unui executor judecătoresc din Cluj-Napoca şi, prin raportare la dispoziţiile art. 22 alin. (3) cu referire la art. 22 alin. (4), nu se poate reţine că notificarea transmisă ulterior, prin executorul judecătoresc din capitală este depusă tardiv. Intimatul avea obligaţia să se raporteze, ca moment al depunerii notificării la prima solicitare, cea transmisă ulterior nefiind relevantă în cauză. Cu aplicarea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamantei i se cuvin despăgubiri prin echivalent pentru apartamentele vândute.
Împotriva acestei decizii, a declarate recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecată ca neîntemeiată.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul-pârât a arătat că potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului".
Alin. 3 din acelaşi art. prevede că notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului. În lipsa acestor formalităţi cererea formulată nu poate avea valoare juridică.
Reclamanta trebuia să facă dovada, în sensul detaliat de art. 5 din Legea nr. 10/2001, că nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România, în cazul constatării ulterioare a incidenţei acestui text legal.
Dacă persoana îndreptăţită a primit despăgubiri, este condiţionată restituirea în natură de rambursarea acestora.
În dosar a depus întâmpinare intimata reclamantă, solicitând, în esenţă, respingere a recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia civilă recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligaţia de a formula în termenul prevăzut de această dispoziţie legală o notificare prin care entitatea deţinătoare era învestită cu analizarea pretenţiilor pe care înţelegea să le formuleze cu privire la un anumit imobil.
Instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt, necontestată în recurs, că reclamanta a formulat în termenul prevăzut de lege notificare, prin intermediul unui executor judecătoresc din Cluj-Napoca.
În aceste condiţii, Curtea a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, legea nesancţionând formularea notificării printr-un alt executor judecătoresc, prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007 stabilindu-se că în cazul în care notificarea s-a făcut prin intermediul unui executor judecătoresc cu încălcarea competenţei teritoriale, se va considera că notificarea s-a făcut totuşi legal (prevalează principiul realizării dreptului în raport de cel al respectării procedurii).
2. Atât timp cât temeiul preluării imobilului l-a constituit Decretul–Lege nr. 92/1950, după cum a şi reţinut instanţa de apel, nu se pune problema aplicării art. 5 din Legea nr. 10/2001, iar chestiunea despăgubirilor trebuia lămurită de recurent cu ocazia emiterii dispoziţiei contestate, prin care s-a restituit în parte în natură imobilul, prezentul dosar având ca obiect solicitarea de despăgubiri pentru partea de imobil care nu a putut fi restituită în natură.
Ca atare, nefiind îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 485A din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5247/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5244/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
