ICCJ. Decizia nr. 5243/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5243/2011
Dosar nr. 46887/3/2007
Şedinţa publică din 17 iunie 2011
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 484A din 22 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 1483 din 18 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii–pârâţi Prefectura Municipiului Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, intimaţii– reclamanţi P.C. şi P.P.C.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1483 din 18 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă:
- în baza art. 246 C. proc. civ. a luat act că reclamanţii au renunţat la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu pârâta Prefectura Municipiului Bucureşti,
- în baza art. 246 C. proc. civ. a luat act că reclamanţii au renunţat la judecarea cererii privind acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată,
- a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă,
- a admis în parte cererea formulată de reclamanţii P.C. şi P.P.C. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a obligat pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţie prin care să se acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în strada C., sector 1 Bucureşti, parcela AA, format din teren în suprafaţă de 374,88 m.p.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin notificarea din 02 noiembrie 2001 comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti prin intermediul Biroului executorului judecătoresc D.I.C., numitul P.P. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru imobilul situat în Bucureşti, strada C., compus din teren în suprafaţă de 374,88 m.p. şi casă de locuit împreună cu anexe gospodăreşti.
Primăria Municipiului Bucureşti nu a emis o dispoziţie prin care să se pronunţe asupra cererii formulate de reclamant, privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul menţionat mai sus.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 1948 de Tribunalul Ilfov, secţia a I-a civilă-comercială, numiţii P.P. şi P.A. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, lot de casă, situat în Bucureşti, strada C., parcelarea SNIC F., având nr. AA pe planul de parcelare, în suprafaţă de 374,88 m.p.
Terenul situat în Bucureşti, strada C. (parcela nr. AA) a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 54/1951 de la P.P. şi P.A., aceştia figurând în anexa la decret cu imobil expropriat, format din teren în suprafaţă de 374,88 m.p.
Prin raportul de expertiză topo. efectuat în cauză s-a stabilit că terenul în litigiu, situat în Bucureşti, strada C. (fosta strada C. din parcelarea SNIC, parcela nr. AA), în suprafaţă de 375 m.p. Ministerului Public, este ocupat în prezent de clădirea blocului de locuinţe de pe strada C., trotuarul de protecţie al blocului de locuinţe, trotuarul stradal al arterei C., trotuarul aleii de deservire locală şi spaţii verzi.
Din declaraţia de notorietate autentificată din 18 mai 1998 de Biroul Notarial Public E.F., coroborată cu actele de stare civilă depuse la dosar, rezultă că numitul P.P. este una şi aceeaşi persoană cu reclamantul P.P.
Numitul P.A. a decedat la data de 13 septembrie 1997, aşa cum rezultă din certificatul de deces eliberat de Primăria sectorului 2, reclamantul P.P. având calitatea de moştenitor al acestuia, în calitate de frate, conform actelor de stare civilă depuse la dosar şi având în vedere prevederile art. 672 C. civ.
Raportat la situaţia de fapt reţinută mai sus şi văzând dispoziţiile legale amintite, Tribunalul a constatat că reclamanţii P.C. şi P.P.C. au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, strada C., sector 1 Bucureşti, parcela nr. AA, format din teren în suprafaţă de 374,88 m.p.
În ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor pentru imobil, Tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi stabilită în cadrul dosarului de faţă, ci trebuie stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia i se va comunica dispoziţia emisă de pârâtă, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Titul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat cerere de apel pârâta, cu privire la care Curtea de Apel a reţinut următoarele.
Prima critică vizează nedovedirea faptului că P.P. este una şi aceeaşi persoană cu P.P., aspect ce nu poate fi reţinut, întrucât la dosar au fost depuse acte de stare civilă şi declaraţia de notorietate din care rezultă că numitul P.P., fiul lui P. (F.) T. era cunoscut şi sub numele de P.P.
De altfel, în înscrisul aflat la dosar se află o cerere formulată de P.P. şi P.A. prin care se solicită, în baza Legii nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu, cerere ce nu a fost soluţionată favorabil, întrucât terenul fusese expropriat.
Pe de altă parte, în certificatul de deces aflat la dosar, numitul P.A., cel ce formulase alături de contestator cererea anterioară, apare cu numele de P.A., fiul lui T. şi N., acesta fiind fratele contestatorului din prezentul litigiu. Tot astfel, în actul de stare civilă aflat la dosar numitul P.P. apare ca fiind fiul lui P.T..
Din toate aceste acte rezultă cu certitudine că P.P. este una şi aceeaşi persoană cu P.P., astfel că acest motiv de apel nu este întemeiat.
Nu este întemeiată nici critica vizând nedepunerea de acte suplimentare din care să rezulte neacordarea de despăgubiri în temeiul unor acorduri internaţionale, întrucât dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu au nici o incidenţă în speţă, imobilul fiind expropriat, conform actelor de la dosar, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 54/1951 de la numiţii P.P. şi P.A.
Nici critica vizând nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, urmare nedepunerii actelor de proprietate ale imobilului în litigiu nu este întemeiată, întrucât actul de vânzare–cumpărare al imobilului–teren însoţit de schiţă se află la dosarul de fond, chiar apelanta făcând vorbire despre existenţa sa în cuprinsul motivelor de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, criticând-o după cum urmează:
1. Se invocă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a recurentei, implicit şi a calităţii procesuale pasive, cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 215/2001.
În art. 19 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale modificată şi completată se precizează că au capacitate juridică deplină (şi deci şi calitate procesuală) comunele, oraşele şi judeţele, care sunt persoane juridice de drept public. Acestea au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.
În condiţiile în care oraşul este persoana juridică de drept public cu patrimoniu propriu şi capacitate juridica deplină, numai Municipiul Bucureşti este persoana juridică cu capacitate deplină care poate sta în instanţă ca şi parte.
În art. 67 din acelaşi act normativ se stabileşte (în consonanţă cu cap. 2, art. 25 şi urm. din Decretul-Lege nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice) că reprezentantul persoanei juridice în relaţiile cu terţii şi în justiţie este conducătorul acesteia, respectiv primarul.
2. Înscrisuri avute în vedere de către instanţă la soluţionarea cauzei nu pot fi considerate acte doveditoare a dreptului de proprietate şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce priveşte întinderea acestuia şi a raporturilor dintre autorii reclamanţilor referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum şi determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
Înscrisuri acceptate ca acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi folosite de către reclamanţi în susţinerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/2001, cu o lună prin OUG nr. 184/2002 şi cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerea notificării.
3. Potrivit art. 11 şi 20 din Constituţie României, tratatele şi instrumentele juridice internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România fac parte din dreptul intern şi se aplică prioritar normei naţionale ce reglementează acelaşi raport juridic.
Rezolvarea conflictului de legi reglementat de art. 20 din Constituţie, deşi ar justifica înlăturarea întregului Titlu VII al Legii nr. 247/2005, deoarece procedura referitoare la acordarea de despăgubiri prin intermediul Fondului „Proprietatea" nu este una eficientă, nu justifică şi modificarea normei naţionale, în speţa art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării directe a unităţii deţinătoare la acordarea de despăgubiri, în loc de obligarea doar la emiterea deciziei cu propunere de despăgubiri, cum este în prezent, cată vreme creează o nouă procedură de acordare a despăgubirilor.
Modificările legislative, chiar în considerarea Convenţiei Europene a Dreptului Omului, sunt la latitudinea exclusivă a autorităţii legiuitoare, componentă a puterii de stat alături de cea judiciară şi executivă, calitate în care îi revine, în egală măsură, obligaţia amintită de reclamantă, aceea de a concepe remedii adecvate pentru situaţiile ce au generat încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Unitatea deţinătoare (în speţă Municipiul Bucureşti) nu dispune de fonduri cu destinaţia plaţii despăgubirilor, fiind necesară procurarea acestora, iar repetarea obligării sale la despăgubiri prin hotărâri judecătoreşti, în afara cadrului normativ, este previzibil că ar conduce la un blocaj financiar, implicit la neexecutarea acestor hotărâri.
4. Reclamantul are obligaţia să depună dovezi prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, prin declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi, totodată, se obligă la restituirea imobilului, sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
5. Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate, aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor ce succed:
1. Prima critică de recurs, motiv de ordine publică, invocat pentru prima dată în această fază procesuală, din perspectiva art. 306 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., este nefondată.
Aceasta întrucât litigiul de faţă este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care în art. 33 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data formulării notificării) prevedea că în cazul imobilelor a căror restituire se face prin echivalent persoana îndreptăţită adresează notificarea primăriei în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti; alin. (2) al aceluiaşi art. prevăzând că măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc prin dispoziţie motivată a primarului, respectiv a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
2. Din cea de-a doua critică de recurs, numai aspectul privind nedepunerea în dosarul administrativ a înscrisurilor doveditoare în original a constituit motiv de apel, iar în aceste condiţii numai această apărare va fi analizată, în privinţa celorlalte se va face aplicarea art. 296 şi art. 316 C. proc. civ., acestea fiind formulate omisso medio.
Potrivit art. 22.2 şi 22.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin HG nr. 4998/2003, copiile de pe actele doveditoare trebuie să fie legalizate sau certificate, iar originalele sunt necesare atunci când la dosarul administrativ s-au depus numai fotocopii ale acestora (aceleaşi norme sunt cuprinse şi în HG nr. 250/2007 care a abrogat HG nr. 498/2003).
În dosarul de fond, după cum a reţinut şi instanţa de apel, s-a depus copie de pe actul de vânzare-cumpărare certificată ca fiind conform cu originalul, cu respectarea astfel a normelor incidente.
Cum recurenta nu a susţinut că în dosarul administrativ s-au depus fotocopii, critica este astfel nefondată. Oricum, chiar şi într-o asemenea ipoteză, actul a fost depus în copie certificată în faţa instanţei, iar sub acest aspect legea nu conţine vreo interdicţie, termenele fixate fiind reglementate pentru etapa administrativă de soluţionare a notificării.
3. Cea de-a treia critică este formulată omisso medio, motiv pentru care nu va fi primită, cu incidenţa art. 296 şi art. 316 C. proc. civ.
4. În ceea ce priveşte eventuala incidenţă a art. 5 din Lege, în urma unor verificări ulterioare, instanţa de apel a soluţionat critica reţinând că acest articol nu poate fi incident în speţă dat fiind temeiul de preluare a imobilului.
Recurenta-apelantă s-a rezumat a relua criticile de apel, fără să critice modul de soluţionare a acesteia în apel, motiv pentru care nu va fi primită în recurs.
Pe calea recursului se critică Decizia de apel, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., deci modul de soluţionare a cauzei dispus de instanţa de apel.
4. Ultima critică de recurs este formulată omisso-medio, oricum, în cauză nici nu s-a dispus restituirea în natură.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 484A din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5244/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5223/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
