ICCJ. Decizia nr. 5290/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5290/2011
Dosar nr. 5542/2/2010
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 09 noiembrie 2009, înregistrată la Tribunalul Ialomiţa sub nr. 3964/98/2009, reclamanta G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună acordarea de despăgubiri civile în sumă de 100.000 Euro, în echivalent lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamantă, urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin strămutare din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Perieţ, sat Fundata, judeţul Ialomiţa, în perioada 18 iunie 1951 -27 iulie 1955.
In motivare, reclamanta a arătat că, urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind domiciliul obligatoriu, a suferit împreună cu întreaga familie prin neajunsurile create legat de locuinţă şi confort, asistenţă sanitară, hrană şi posibilităţi de a-şi câştiga existenţa, pe lângă măsurile de supraveghere permanentă din partea organelor securităţii statului, ale miliţiei.
In baza Decretului-lege nr. 118/1990 reclamanta a obţinut Hotărârea nr. 413 din 08 noiembrie 1990, prin care i s-a stabilit o indemnizaţie lunară de 821 lei, în calitate de persoană cu domiciliu obligatoriu.
Prin sentinţa civilă nr. 1815F din 24 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantă.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că, în conformitate cu adresa nr. 76605 din 22 martie 1991 eliberată de Ministerul de Interne - Direcţia Secretariat petenta G.(V.)E., a fost dislocată din zona frontierei de vest la data de 18 iunie 1951 în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Fundata, judeţul Ialomiţa. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 s-au ridicat restricţiile domiciliare. Rezultă deci, că măsura luată împotriva petentei constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Tribunalul precizează că potrivit art. 5 din Legea 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, fie ,,a" : obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (s.n.). La stabilirea cuantumul despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, fie ,,b": acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, fie ,,c": repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, şi sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform pct. a de la art. 5.
Tribunalul a reţinut că în cauză, petenta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic şi că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Împotriva soluţiei tribunalului, a declarat apel reclamanta G.E. criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, după ce se face istoricul cauzei, se susţine că instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea reclamantei, deoarece a făcut o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, în sensul că a limitat aplicabilitatea acestui text numai la cei care au suferit condamnări, însă art. 5 alin. (1) lit. a) se referă în mod evident la prejudiciul moral suferit de cei persecutaţi din punct de vedere politic, categorie de persoane în care intră nu numai cei condamnaţi, dar şi cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Apelanta reiterează faptul că legiuitorul a adoptat şi alte reglementări pentru obţinerea de despăgubiri materiale (şi nu morale) prin adoptarea Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005. Singurul act normativ prin care s-au adoptat măsuri reparatorii cu caracter moral este Decretul-lege nr. 118/1990 şi actuala Lege nr. 221/2009.
În opinia apelantei, instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit căruia „prezenta lege se aplică şi persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, persoanele cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă potrivit OUG nr. 214/1999, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, art. 3, art. 4 precum şi persoanelor condamnate...".
De asemenea, apelanta consideră că împotriva sa s-a luat măsura administrativă abuzivă cu caracter politic, strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu prin Decizia nr. 200/1951 a MAI, măsură enumerată la art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 şi că legiuitorul a reglementat o normă obligatorie prevăzută în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza II, conform cu care, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a arătat că din înscrisurile depuse de apelanta reclamantă reiese că aceasta nu a fost condamnată ci a fost supusă numai unei măsuri administrative cu caracter politic, art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 făcând distincţie între cele două noţiuni de condamnare cu caracter politic.
Se menţionează că potrivit alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv OUG nr. 214/1999, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, art. 3, art. 4, cu condiţia să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi c).
În final, intimatul susţine că apelanta reclamantă nu a produs dovezi că nu ar fi beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv OUG nr. 214/1999 cu modificările şi completările ulterioare.
Dosarul de apel a fost înregistrat pe rolul Secţiei a VIII-a de contencios Administrativ şi fiscal de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care prin încheierea din data de 27 mai 2010, a înaintat dosarul Secţiei a IV-a civilă de la aceeaşi instanţă.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel Curtea a reţinut următoarele:
Apelanta reclamantă a fost victima măsurii cu caracter politic prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009 modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010.
Deşi formularea art. 5 alin. (1), lit. a), pct. 1, din legea modificată şi completată, nu este la adăpost de critici din punctul de vedere al tehnicii legislative, Curtea a considerat că interpretarea instanţei de apel este greşită, deoarece are la bază doar conţinutul literei a, omiţând a se raporta şi la conţinutul punctului 1 în care se încadrează reclamanta.
În actuala sa formă, art. 5 dispune că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:- 1) 10.000 de Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;- 2) 5.000 de Euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I; - 3) 2.500 de Euro pentru descendenţii de gradul al II-lea".
Se observă că inserarea la pct. 1 al art. 5 a sintagmei „sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic", vine aparent în contradicţie cu conţinutul dispoziţiei de la lit. a), deşi atât pct. 1, cât şi celelalte două puncte, ar trebui să se circumscrie limitelor de la lit. a) pe care le detaliază în concret.
În opinia Curţii, textul de lege menţionat, autorizează doar interpretarea potrivit căreia persoanele prevăzute la pct. 2 şi 3 au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, exclusiv prin condamnare şi nu la prejudiciul moral suferit de autorul lor prin măsuri administrative cu caracter politic. Persoanelor ce se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 legiuitorul le dă dreptul la obţinerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit atât prin condamnările cu caracter politic cât şi prin măsuri administrative cu caracter politic (este vorba doar de persoana care a fost victima acestora şi nu de persoanele prevăzute la pct. 2 şi pct. 3). Altfel spus, dacă reclamantul nu este persoana care a făcut obiectul măsurii administrative (ci este soţul/soţia, descendentul de gradul I ori descendentul de gradul al II-lea) şi prin ipoteză nu se pune problema condamnării, instanţele nu pot să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pseudo interpretarea de genul „din eroare legiuitorul a prevăzut expres, doar la punctul 1, posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic" nu poate fi acceptată deoarece are ca rezultat substituirea voinţei legiuitorului cu voinţa judecătorului. Nu se poate interpreta un text de lege în sensul în care acesta nu produce nici un efect şi nici în sensul în care ar produce efecte contrare înţelesului clar şi lămurit al acestuia.
Corecta interpretare a textului art. 5 iese în evidenţă dacă se realizează o lectură independentă a textului de la lit. a) pct. 1, a textului de la lit. a) pct. 2 şi a textului de la lit. a pct. 3. Acest procedeu permite o corectă înţelegere a voinţei legiuitorului deoarece evită capcana subordonării logice a conţinutului punctelor 2 şi 3, conţinutului punctului 1. Atât pct. 2 cât şi pct. 3 trebuie înţelese prin raportare la teza din litera a pe care o detaliază în cazuri particulare. În această grilă de lectură litera a pct. 1 din art. 5 are următorul conţinut: „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 10.000 de Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Litera a) pct. 2 din art. 5 are următorul conţinut: „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 5.000 de Euro, pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I". La fel litera a pct. 3 din acelaşi articol are următorul conţinut: „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 2.500 de Euro, pentru descendenţii de gradul al II-lea".
Trebuie precizat că interpretare dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 5, era valabilă anterior modificării şi completării Legii nr. 221/2009 prin OUG nr. 62/2010. De asemenea trebuie precizat că deşi hotărârea primei instanţe a fost pronunţată anterior modificării şi completării Legii nr. 221/2009, Curtea a aplicat dispoziţiile OUG nr. 62/2010, în virtutea art. II din aceasta conform căruia „dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă".
Atâta timp cât apelanta reclamantă are calitatea de persoană care a suferit un prejudiciu moral, întrucât a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, Curtea a reţinut că acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1, în senul că are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral până la limita maximă de10000 Euro.
La stabilire cuantumului concret al despăgubirilor, Curtea ţinând seama de dispoziţiile art. 5 alin. (1)1, a avut în vedere următoarele: apelanta reclamantă, în baza Decretului-lege nr. 118/1990 a obţinut Hotărârea nr. 413 din 08 noiembrie 1990, prin care i s-a stabilit o indemnizaţie lunară de 821 lei, în calitate de persoană cu domiciliu obligatoriu; măsura strămutării a avut o durată de 4 ani o lună şi 9 zile; prejudiciul moral suferit printr-o măsură administrativă este de principiu mai mic decât cel suferit printr-o condamnare cu caracter politic.
Faţă de cele arătate Curtea a apreciat că, prin acordarea sumei de 6000 Euro în echivalent lei la data plăţii se asigură despăgubirea reclamantei în limitele şi cu respectarea voinţei legiuitorului.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 607A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta G.E. împotriva sentinţei 1815F din 24 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A schimbat în tot sentinţa, în sensul că, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 6000 Euro în echivalent lei la data plăţii către reclamantă cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa şi criticată pentru nelegalitate prin prisma motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că, deşi Legea nr. 221/2009 este un act normativ special, trebuie avute în vedere condiţiile generale ale răspunderii delictuale pentru ca aceasta să fie angajată.
S-a arătat că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanta se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin luarea împotriva sa a unor măsuri administrative cu caracter politic, în condiţiile în care în practica instanţei s-a statuat că persoana care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic nu poate primi decât despăgubirile prev. de art. 5 lit. b) din lege şi că despăgubirile pentru art. 5 lit. a) şi c) sunt condiţionate de existenţa unei condamnări cu caracter politic.
Critica se referă şi la greşita cuantificare a despăgubirilor acordate, pe care le apreciază în total dezacord cu situaţia reală.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul recursului declarat de pârât, Înalta Curte constată următoarele.
În cauză, sub aspectul îndreptăţirii reclamantei de a primi daune morale, contrar susţinerilor din recursul pârâtului, se constată că legitimarea acestora este dată chiar de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care, circumstanţiind sfera persoanelor cărora li se cuvin asemenea despăgubiri, fac referire nu doar la persoanele care au suferit în mod direct condamnări cu caracter politic, dar şi celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Reclamanta s-a dovedit îndreptăţită la măsurile reparatorii, prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Atâta timp cât reclamanta are calitate de persoană care a suferit un prejudiciu moral, întrucât a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, corect a reţinut instanţa de apel că acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1, în sensul că are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, astfel încât, este nefondată critica pârâtului, conform căreia i s-au acordat s-ar acorda daune morale şi acţiunea ar trebui să fie respinsă.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, considerate prea mari de către pârât, critica este lipsită de fundament juridic, deoarece instanţa a avut în vedere scopul acestor dezdăunări şi cerinţa caracterului lor echitabil.
Prin hotărârea recurată, la stabilirea cuantumului despăgubirilor au fost avute în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, avându-se în vedere faptul că reclamanta a beneficiat, în baza Decretului Lege nr. 118/1990, de hotărâre prin care i s-a stabilit o indemnizaţie lunară de 821 lei, în calitate de persoană cu domiciliu obligatoriu, că măsura administrativă aplicată a creat reclamantei un prejudiciu moral care, de regulă, este mai mic decât cel suferit printr-o condamnare cu caracter politic şi că prejudiciul acordat a avut în vedere limite rezonabile pentru dezdăunare.
Trebuie avut în vedere că, sub aspectul cuantificării daunelor morale, operaţiunea pentru stabilirea lor a urmărit să asigure o reparare integrală a prejudiciului produs, întrucât acesta este principiul de drept pe care trebuie să se fundamenteze orice răspundere delictuală.
Scopul acordării daunelor morale nu trebuie să constea în asigurarea unei restituiri ori a repunerii în situaţia anterioară a părţii care solicită daunele morale, ci doar să realizeze satisfacţia morală pentru suferinţele morale pricinuite.
O asemenea comensurare a prejudiciului moral , aptă să asigure o reparare integrală, nici nu este posibilă, întrucât atingerea adusă prin fapta ilicită vizând atribute esenţiale ale personalităţii umane (libertatea, viaţa, demnitatea), nu se poate pune problema ca, o dată încălcate, acestea să fie restabilite prin acordarea unor sume de bani.
În realitate, scopul acestor daune trebuie să fie reprezentat în primul rând, de asigurarea unei satisfacţii morale, iar nu a uneia patrimoniale.
De aceea, aprecierea lor se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Astfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă, înseamnă că nu poate ignora natura valorilor nesocotite, dar şi că ea nu poate constitui un temei al îmbogăţirii întrucât, în caz contrar s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune care trebuie să se producă în primul rând pe plan afectiv şi moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii reprezintă în sine, o recunoaştere a conduitei morale şi a demnităţii celui care a suportat măsura.
Sub acest aspect trebuie reţinut că despăgubirea morală acordată este în concordanţă cu criteriile analizate mai sus, nu a fost contestată de către reclamantă şi urmează să fie menţinută, criticile formulate fiind nefondate.
Pentru considerentele anterior expuse, fiind găsite neîntemeiate criticile formulate de pârât, urmează ca recursul să fie respins, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva deciziei nr. 607A din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5284/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5277/2011. Civil → |
|---|
