ICCJ. Decizia nr. 5390/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5390/2011
Dosar nr. 2341/101/2010
Şedinţa publică din 23 iunie 2011
Deliberând, în aplicarea dispoziţiilor art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea adresată instanţei la 1 aprilie 2010 reclamantul L.V. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat la plata sumei de 500.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării şi stabilirii domiciliului forţat împreună cu părinţii săi în comuna Zagna, jud. Brăila, pe perioada 18 iunie 1951 - 24 februarie 1956.
Prin sentinţa civilă nr. 246 din 21 mai 2010 Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin măsura administrativă aplicată reclamantul a fost lipsit de bunurile materiale personale, fiind obligat să trăiască în condiţii precare, suferind de foame şi frig şi fiindu-i lezată demnitatea, onoarea, libertatea individuală. De aceea, având în vedere consecinţele produse, respectiv traumele fizice şi psihice suportate, a apreciat că suma de 50.000 Euro reprezintă o compensaţie materială suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 263 din 20 septembrie 2010, a respins apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtului, reducând cuantumul daunelor morale la suma de 10.000 Euro.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că OUG nr. 62/2010 a plafonat sumele ce se pot acorda categoriilor de persoane vizate de lege, prevăzând în art. II că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data de 1 iulie 2010. De aceea, având în vedere durata strămutării familiei reclamantului şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, a apreciat că trebuie obligat pârâtul la plata despăgubirilor în cuantum de 10.000 Euro.
Împotriva deciziei, în termen legal, au declarat recurs reclamantul L.V. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
Reclamantul a criticat Decizia instanţei de apel din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, Curtea nepronunţându-se asupra cererii de amânare transmise prin fax la 20 septembrie 2010.
De asemenea, a susţinut greşita aplicare a criteriilor de cuantificare a daunelor morale, arătând că împreună cu familia sa a fost transportat în condiţii inumane până în localitatea Zagna, judeţul Brăila, unde au fost lăsaţi în câmp, au fost obligaţi să sape un bordei în pământ pentru a se adăposti, nu au avut mâncare, au suferit din cauza frigului. Suferinţele îndurate i-au lezat sănătatea, libertatea, viaţa personală, proprietatea, posibilitatea de a se realiza pe plan social şi profesional. De aceea, la stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie ţinut cont de toate consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor lezate.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi a solicitat modificarea deciziei instanţei de apel şi respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată. A susţinut că reclamantul nu a făcut dovada unui prejudiciu cu consecinţe din cele mai grave, cum ar fi temniţa grea, în urma căruia se pot acorda daune morale în cuantumul maxim prevăzut de lege, cu atât mai mult cu cât acesta s-a adresat Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege 118/1990 primind o indemnizaţie lunară, astfel încât drepturile obţinute prin efectul acestui act normativ şi prin aplicarea OUG 214/1999 acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile ari. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Recursul reclamantului se priveşte ca fondat, cu consecinţa admiterii lui, pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a dimensionat daunele morale de care poate beneficia reclamantul în raport de consecinţele negative produse asupra acestuia de măsura administrativă cu caracter politic, dar şi în raport de dispoziţiile OUG 62/2010, care a plafonat sumele ce se pot acorda categoriilor de persoane vizate de Legea 221/2009.
La data pronunţării deciziei nr. 263/20 septembrie 2010, OUG 62/2010 îşi producea pe deplin efectele. Ulterior, Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare au fost declarate neconstituţionale.
Faţă de împrejurarea că Decizia Curţii Constituţionale a intervenit după ce reclamantul obţinuse o hotărâre definitivă de acordare a daunelor morale în temeiul dispoziţiilor Legii 221/2009, Înalta Curte constată că ea nu poate produce efecte în cauza de faţă.
Pe de altă parte, declararea neconstituţională a prevederilor art. I pct. 1 din OUG 62/2010 nu mai permite aplicarea acestora.
Pe cale de consecinţă, aprecierea cuantumului daunelor morale urmează a fi făcută exclusiv prin aplicarea criteriilor jurisprudenţiale ale echităţii şi proporţionalităţii.
În operaţiunea jurisdicţională de „cuantificare" a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor afectate.
De aceea, nu se poate pune problema în această materie a unei „repuneri în situaţia anterioară", pentru că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, moral, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.
Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă înseamnă că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune care, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral, iar constatarea caracterului politic al condamnării reprezintă, în sine, o recunoaştere a conduitei morale şi a demnităţii autorului reclamantului.
De aceea, faţă de aceste argumente, de perioada strămutării dispusă prin măsura administrativă - 18 iunie 1951 - 24 februarie 1956 - de suferinţele fizice şi psihice încercate de reclamant raportate la vârsta acestuia la momentul deportării, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa reclamantului pe plan social şi profesional, precum şi de măsurile reparatorii obţinute deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 30.000 Euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.
Critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, urmare a faptului că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra cererii de amânare formulată de reclamant, nu poate fi primită.
Înalta Curte constată că acea cerere de amânare, pe care recurentul-reclamant pretinde că a trimis-o prin fax în ziua de 20 septembrie 2010, la ora 7,40, nu se regăseşte la dosarul cauzei. Cum cel care face o afirmaţie trebuie s-o dovedească, iar recurentul-reclamant nu a făcut dovada existenţei cererii, Înalta Curte nu poate constata vreo încălcarea a dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ.
Recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la modalitatea aplicării criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral va fi respinsă ca nefondată, pentru argumentele expuse în analiza recursului declarat de reclamant.
Pe de altă parte, nu se poate aprecia că prejudiciul moral suportat de reclamant ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a fost integral acoperit prin recunoaşterea calităţii de luptător anticomunist (Decizia nr. 70/6 februarie 2001 - fila 12 dosar fond) sau prin acordarea unei indemnizaţii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (hotărârea nr. 1010 din 20 decembrie 1990 - filele 7-9 dosar fond).
Faptul că prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 sunt recunoscute o serie de drepturi persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, nu înseamnă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, excluderea reclamantului de la beneficiul Legii nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum sunt şi cele două acte normative invocate în recurs.
Soluţia rezultă din modul de redactare al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, la lit. a) se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral „se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (...) şi al OUG nr. 214/1999 (...)", iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 274/2005.Prin urmare, faptul că reclamantul este beneficiarul unei indemnizaţii de 936 lei lunar în baza Decretului-lege nr. 118/1991 nu înlătură dreptul acestuia la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă, ci este doar un criteriu legal de cuantificare a daunelor morale acordate în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru argumentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului, va modifica în parte Decizia recurată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 30.000 Euro daune morale, echivalent în lei data plăţii şi va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul L.V. împotriva deciziei nr. 263 din 20 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, pe care o modifică în parte.
Obligă pârâtul la plata sumei de 30.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii, către recurentul-reclamant, cu titlu de daune morale.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5391/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5387/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
