ICCJ. Decizia nr. 5391/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5391/2011
Dosar nr. 2361/108/2010
Şedinţa publică din 23 iunie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia nr. 322 A din 06 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva sentinţei civile nr. 445 din 8 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad. A schimbat în parte sentinţa în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 10.000 Euro.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că susţinerea pârâtului potrivit căreia acţiunea reclamantului trebuia respinsă ca neîntemeiată nu are nici un suport juridic, prima instanţă acordând în mod justificat despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, Curtea a constatat că prin condamnarea cu caracter politic la 10 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale i-au fost lezate reclamantului libertatea, demnitatea, onoarea, integritatea fizică şi psihică, ce sunt valori esenţiale ale personalităţii umane şi care o definesc, fiind, totodată, şi drepturi fundamentale, însă prin OUG nr. 62/2010 a fost modificat art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, stabilindu-se cuantumul despăgubirii până la 10.000 Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
2. Recursurile
2.1. Motive
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părţi.
În esenţă, criticile formulate de reclamant vizează următoarele aspecte:
Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a OUG nr. 62/2010.
Cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului nu mai poate fi redus la suma arătată în ordonanţa declarată neconstituţională, ci trebuie să se ţină cont de tratamentul inuman prin înfometare, bătăi, schingiuire, obligare la munci istovitoare la care a fost supus reclamantul care a fost condamnat la 10 ani de temniţă grea.
Şi familia reclamantului a avut de suferit ca urmare a arestării acestuia.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a criticat Decizia din apel întrucât au fost nesocotite prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 deoarece nu au fost avute în vedere drepturile de care a beneficiat reclamantul în baza Decretului-lege nr. 118/1990. Instanţa de apel a pierdut din vedere că reclamantul a beneficiat de o indemnizaţie din 10 august 1992 şi va beneficia de ea şi în viitor, precum şi de o serie de facilităţi prevăzute de acest act normativ. În aceste condiţii, suma acordată reclamantului este mult prea mare.
Reclamantul nu a dovedit suferinţele prin care ar fi trecut pentru a beneficia de daune morale, neadministrând nicio probă în acest sens. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu se poate stabili care a fost starea fizică şi cauzalitatea în raport cu măsura condamnării aplicată, pentru a se verifica în concret dacă aceste afirmaţii sunt veridice.
Nu a fost cercetată în concret situaţia de fapt a reclamantului pentru a putea cuantifica daunele morale, nefiind depuse toate probele pentru a se stabili cât mai corect starea de fapt, o mare parte din motivaţia instanţei fiind bazată pe afirmaţiile reclamantului.
Nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului.
În ce priveşte cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă, curtea de apel în mod greşit a apreciat că se impune plata acestor cheltuieli deoarece sunt nepotrivit de mari raportat la complexitatea cauzei şi la obiectul ei.
2.2. Analiza recursurilor
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad nu este întemeiat.
Astfel, împrejurarea că reclamantul beneficiază de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie, prin ea însăşi, un motiv de respingere a acţiunii formulate în sistemul Legii nr. 221/2009.
Conform art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, şi al OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001.
Aşadar, aprecierea instanţelor de fond, în sensul că reclamantului trebuie să i se acorde despăgubiri, chiar dacă beneficiază de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, este făcută cu respectarea textului enunţat.
Cât priveşte faptul că instanţele nu au cercetat în concret situaţia de fapt a reclamantului şi nu au apreciat corect înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte constată că această critică nu poate fi încadrată în prevederile art. 304 C. proc. civ., recursul putând fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate. Or, aspectele arătate vizează temeinicia hotărârii.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la faptul că, admiţând apelul pârâtului, şi reducând cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate, instanţa de apel nu a redus şi cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul.
Înalta Curte constată că prima instanţă a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 595 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocatului.
Susţinerea pârâtului, în sensul că ar fi trebuit redus şi cuantumul cheltuielilor de judecată, urmare a reducerii cuantumului despăgubirilor, nu este întemeiată. Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. arată că judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a acestui text, în condiţiile în care nu se justifica reducerea sumei acordate de prima instanţă, în raport de cei 10.000 Euro acordaţi în apel în considerarea unui act normativ apărut după redactarea cererii de chemare în judecată şi reprezentarea reclamantului de către avocat.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate de pârât nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.
Recursul reclamantului este întemeiat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Prin hotărârea recurată, care a fost pronunţată sub imperiul conţinutului art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel cum fusese modificat prin OUG nr. 62/2010, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a textului menţionat.
După pronunţarea acesteia a fost dată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of., Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale.
Fiind dată în cursul judecării recursului, Decizia Curţii Constituţionale nu produce consecinţe asupra situaţiei juridice a reclamantului din prezentul proces, cât priveşte dreptul acestuia la daune morale.
Astfel, în ceea ce interesează efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în controlul de constituţionalitate a posteriori, art. 147 alin. (4) din Constituţie arată că de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 prevăd că dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, deciziile Curţii Constituţionale nu abrogă şi nici nu modifică prevederi legale ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispoziţiile declarate neconstituţionale, până la intervenţia legiuitorului. Dacă puterea legislativă sau executivă nu respectă această cerinţă, sancţiunea declarării neconstituţionale a unui text nu este abrogarea lui, ci încetarea efectelor sale juridice.
În speţă, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ţine cont de o dispoziţie declarată neconstituţională ci, în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamanţilor sunt avute în vedere criteriile doctrinare şi jurisprudenţiale în materie.
Reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată cerând daune morale pentru acoperirea suferinţelor încercate de el prin aplicarea şi executarea efectivă a unei pedepse privative de libertate de 10 ani temniţă grea şi la 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.
În cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantului, Înalta Curte a ţinut cont de criteriul echităţii, ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului, şi de echilibrul care trebuie să existe între prejudiciul moral suferit – care, totuşi, nu va putea fi înlăturat în întregime – şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat o serie de facilităţi de natură să-i atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge la situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.
S-a avut, de asemenea, în vedere faptul că şi în termenii consacraţi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia daunelor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în egală măsură să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În aplicarea acestor criterii, şi respectând principiul disponibilităţii care impune instanţei, în aplicarea art. 129 alin. final C. proc. civ., să se pronunţe numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, Înalta Curte a considerat că reclamantul are dreptul la daune morale în cuantumul acordat prin hotărârea primei instanţe.
Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi admis şi hotărârea atacată va fi modificată, în sensul reţinut prin dispozitiv.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 322 A din 06 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o modifică.
Respinge apelul pârâtului împotriva sentinţei civile nr. 445 din 08 iunie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5394/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5390/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
