ICCJ. Decizia nr. 5417/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5417/2011
Dosar nr. 3146.8/120/2007
Şedinţa publică din 23 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 mai 2002 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, reclamantul P.N.A. a solicitat obligarea pârâtelor F. Dâmboviţa şi C.C.P. Vişina la plata sumei de 250 milioane lei vechi, reprezentând valoarea terenului şi a unei construcţii situate în Comuna Vişina, Judeţul Dâmboviţa, ocupate de pârâta C.C.P. Vişina şi restituirea în natură a terenului liber de construcţii, evaluat la 150 milioane lei vechi.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că tatăl său, M.N.P., a deţinut în proprietate, conform „ brevetului pentru vânzarea de băuturi spirtoase" eliberat la data de 28 decembrie 1940 de către Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală a Monopolului Alcoolului şi a Taxelor de consumaţie, o cârciumă compusă din două camere construite din cărămidă pe fundaţie de beton şi un beci de 4/4 din beton armat, situate în comuna judeţul Dâmboviţa, pe un teren având ca vecinătăţi moştenitorii I.S., N.D., MP, Şoseaua comunală, toate aceste bunuri fiind preluate abuziv de stat şi trecute în patrimoniul F.C.P. Dâmboviţa. Construcţia a fost demolată de F.C.P., iar pe teren s-a construit un magazin sătesc.
Deşi la data de 14 august 2001, reclamantul a notificat pârâta F.C.P., în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 12 alin. (5) din HG nr. 614/2001, nu a primit nici un răspuns.
Prin sentinţa civilă nr. 95 din 4 martie 2003, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor ce cad sub incidenţa acestei legi se face urmare unei proceduri administrative obligatorii, care este finalizată prin emiterea unei dispoziţii sau decizii motivată, după caz, care poate fi atacată în justiţie.
Ori, în speţă, o asemenea dispoziţie sau decizie nu a fost emisă, astfel încât acţiunea adresată direct instanţei de judecată este inadmisibilă.
Prin Decizia nr. 133 din 29 mai 2003, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant, reţinând în considerentele sale că, întrucât unitatea deţinătoare a imobilului nu s-a pronunţat cu privire la notificarea formulată de reclamant în baza Legii 10/2001, acţiunea introdusă la tribunal este prematură şi nu inadmisibilă, aşa cum dintr-o eroare de formulare a reţinut prima instanţă, aceasta putând fi reiterată după soluţionarea notificării de către unitatea deţinătoare.
Recursul declarat de reclamant a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr. 244 din 18 ianuarie 2005, a casat Decizia Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că, deşi legiuitorul nu a reglementat expres situaţia în care persoana juridică deţinătoare nu respectă dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10 /2001 de a se pronunţa în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti, solicitând obligarea persoanei juridice deţinătoare să emită decizie sau dispoziţie motivată, întrucât o astfel de obligaţie decurge din lege şi face parte dintr-o procedură administrativă jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
În rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 95 din 4 martie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa şi a trimis cauza acestei instanţe pentru soluţionarea pe fond a acţiunii, cu motivarea că, în raport de dispoziţiile art. 297 C. proc. civ.
Astfel investit, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1269 din 28 septembrie 2006, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor, a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru construcţia demolată, ca fiind îndreptat împotriva unor persoane fără calitate procesuală, a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru terenul aferent construcţiei şi retrocedarea terenului liber de construcţii.
Instanţa a reţinut în considerentele sale că, potrivit sentinţei civile nr. 325 din 18 februarie1999 a Judecătoriei Târgovişte, adresei nr. 1755 din 26 iunie 2002 şi a procesului verbal de punere în posesie întocmite de Comisia locală de fond funciar Vişina şi a constatărilor expertului, terenul aparţinând autorului reclamantului a făcut obiectul legii fondului funciar, fiind solicitat de ceilalţi comoştenitori, respectiv de către P.C. şi P.S., astfel că nu se poate admite că acelaşi imobil poate face deopotrivă obiectul aplicării a două acte normative distincte, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 8 din Legea 10/2001, care exclud din sfera de aplicare terenurile al căror regim este reglementat de Legea nr. 18/1991.
În privinţa imobilului construcţie cu destinaţia de cârciumă, din probele administrate, inclusiv depoziţiile martorilor, a rezultat că demolarea nu s-a dispus de către pârâta F.C.P. ori de către reprezentanţii altor cooperative de consum, ci de reprezentanţii organizaţiilor locale de partid, în mod abuziv, iar faptul că după demolare s-a edificat un magazin sătesc în beneficiul pârâtei F.C.P., cu mijloacele sale proprii, nu îl îndreptăţeşte pe reclamant să solicite despăgubiri de la pârâte.
Prin Decizia nr. 118 din 7 martie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa pentru a se pronunţa pe fondul cauzei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că din raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond rezultă că terenul revendicat de reclamant este deţinut de pârâta F.C.P. în baza unui proces verbal de punere în posesie eliberat în anul 1996, iar din declaraţiile martorilor rezultă că imobilul - construcţie cu destinaţia de cârciumă a aparţinut autorului reclamantului şi a fost demolat, în locul acestuia fiind construit un magazin sătesc, astfel că în mod greşit s-a constatat că pârâtele nu au calitate procesuală pasivă.
Rejudecând cauza, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a admis acţiunea, a constatat că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată şi pentru terenul în suprafaţă de 401,29 mp aferent magazinului edificat de pârâta F.C.P. şi a dispus retrocedarea terenului liber în suprafaţă de 239,19 mp.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 33 din 5 februarie 2008, a admis apelurile declarate de pârâtele F.C.P. Dâmboviţa şi C.C.P. Şelaru, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a dispus retrocedarea suprafeţei de 239,19 mp teren liber conform expertizei M.M. şi a constatat dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţie şi pentru diferenţa de 162,10 mp până la cei 401,29 mp, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Prin aceeaşi Decizia, Curtea de apel a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, cu privire la apelul pârâtelor că, astfel cum rezultă din expertiza topometrică efectuată în cauză, terenul în litigiu are suprafaţa de 401,29 mp, din care 239,19 mp este teren liber, iar măsurile reparatorii se acordă pentru construcţia demolată şi pentru diferenţa de 162,10 mp teren aferent construcţiei şi nu pentru suprafaţa de 401,29 mp, cum din eroare a reţinut tribunalul.
Cu privire la apelul reclamantului s-a reţinut că nu se poate dispune restituirea în natură a întregii suprafeţe de teren întrucât, astfel cum rezultă din expertiza efectuată la instanţa de fond, numai suprafaţa de 239,19 mp este liberă, iar pentru celelalte terenuri au fost emise titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, respectiv titlul de proprietate nr. 71807 din 31 octombrie 1995 pe numele moştenitorilor lui M.P.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul P.A. şi pârâtele.
Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a criticat Decizia curţii de apel, arătând că aceasta a făcut o greşită aplicare a probelor, întrucât deţine fişă de punere în posesie pentru întreaga suprafaţă de teren de 675 mp, fişă ce nu a fost contestată şi nici anulată, iar imobilul trebuie restituit în natură deoarece în prezent nu mai este folosit de pârâtă, fiind închiriat unei terţe persoane.
În ce priveşte recursul declarat de pârâte, o primă critică s-a referit la faptul că despăgubirile ce urmează a se acorda reclamantului pentru imobilul „cârciumă" vor trebui să fie plătite de Statul Român.
Au arătat că au fost de acord cu acordarea despăgubirilor pentru suprafaţa de 401,29 mp teren aferent construcţiilor, astfel că este nejustificată restituirea în natură către reclamant a terenului.
S-a mai arătat că reclamantul nu are calitate procesuală activă întrucât, pentru terenul aferent construcţiilor pe care le deţin, potrivit sentinţei civile nr. 325/1992 a Judecătoriei Găeşti, au fost puşi în posesie P.C. şi P.S. şi nu reclamantul.
Prin Decizia civilă nr. 5480 din 12 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis ambele recursuri, a casat Decizia civilă nr. 33 din 5 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În luarea acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, impunându-se administrarea tuturor probatoriilor utile, inclusiv expertiză de specialitate, pentru a se stabili cu certitudine cum se individualizează terenul în litigiu, cine îl administrează, care este suprafaţa totală, care este cea liberă de construcţii, inclusiv identificarea acestei suprafeţe pe schiţa de plan. S-a mai învederat că se impune ca instanţa de apel să lămurească, prin orice mijloace de probă, concluziile finale ale expertului M.M. ( fila 35 dosar 1837/2006 al Tribunalului Dâmboviţa) în sensul că „este necesară anularea parţială a titlului de proprietate nr. 71807/95 pentru suprafaţa deţinută de moştenitorii lui MP şi a procesului verbal de punere în posesie din anul 1996 pentru C.C.P.".
Pe linia deciziei de casare, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea, a dispus efectuarea unei noi expertize în specialitatea topografie, cu următoarele obiective:
- să se identifice, să se măsoare şi să se poziţioneze pe schiţa de plan terenul în litigiu, situat în intravilanul comunei Vişina, satul Broşteni, judeţul Dâmboviţa;
- să se precizeze dacă a făcut obiectul Legii 18/1991, dacă s-au emis titluri de proprietate în baza actului normativ menţionat, iar în caz afirmativ să se indice persoanele pe numele cărora au fost emise;
- să se precizeze în ce bază a fost emis procesul verbal de punere în posesie din data de 10 iunie 1992, precum şi procesul verbal de punere în posesie din data de 30 ianuarie 1996 ;
- să se stabilească situaţia juridică actuală a terenului în litigiu;
- să se arate dacă terenul respectiv este liber în sensul dispoziţiilor art. 10 din Legea 10/2001, deci neafectat de construcţii, servituţi legale sau amenajări de utilitate publică.
Expertiza a fost efectuară de inginer A.S.
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi Normelor metodologice de aplicare unitară a menţionatei legi, nu intră sub incidenţa acesteia terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Ori, în cauză, obiectul cererii de restituire îl constituie tocmai un teren ce a făcut obiectul Legii 18/1991.
Referitor la construcţia cu destinaţia de cârciumă, ansamblul probator administrat în cauză concluzionează că aceasta a fost demolată în totalitate de către reprezentanţii fostelor organizaţii locale de partid, iar magazinul sătesc, existent pe terenul în litigiu, reprezintă construcţie nouă, edificată în beneficiul F.C.P. Dâmboviţa, cu mijloacele sale proprii.
În acest condiţii, raportat la dispoziţiile Legii 10/2001, pârâtele nu pot fi obligate la acordarea de despăgubiri către reclamant pentru construcţia demolată.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, a admis apelul pârâtelor, a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 938 din 11 octombrie 2007 a Tribunalului Dâmboviţa, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul P.A. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi se apreciază ca Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi nu respectă dispoziţiile obligatorii de casare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel, deşi dispune efectuarea unei expertize topo - ale cărei concluzii sunt confuze şi nelămuritoare cu privire a obiectivele stabilite chiar de către I.C.C.J. - totuşi, decide că aceasta probă pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o recomandase prin dispoziţie obligatorie în temeiul art. 315 C. proc. civ., este total "inutilă " şi prin urmare nu o ia în considerare.
Se arătă că noua expertiză topo era dispusă în completarea primei expertize tehnice de specialitate realizata în cauză, respectiv a celei întocmită de expertul M.M. (fila 35, dos. 1837/2006 a Tribunalului Dâmboviţa) expertiză la care, în ciclul procesual trecut, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face referiri directe chiar în Decizia pronunţată.
Se mai susţine incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece hotărârea nu ar cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Astfel, rezumând cele expuse anterior, se critică Decizia recurată pentru că s-a ignorat cu desăvârşire concluziile noi expertize dispuse în cauză în completarea expertizei M.M., aceasta din urmă nefiind contestată de niciuna dintre părţi la momentul realizării sale.
Instanţa de apel s-a limitat în a arata doar obiectivele expertizei dispuse prin Decizia de casare, nefăcând vorbire despre concluziile la care expertul a ajuns, nu a lămurit în nici un fel, aşa cum solicită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare, concluziile finale ale expertului M.M., în sensul că este necesară anularea parţială a titlului de proprietate nr. 71807/95 pentru suprafaţa deţinută de moştenitorii lui MP şi a procesului verbal de punere în posesie din anul 1996 pentru C.C.P." (fila 7 dec. nr. 5480 din 12 mai 2009 a I.C.C.J.).
Referitor la construcţia demolată pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri, instanţa de apel îşi contrazice propria poziţie, deşi înainte de casare admisese dreptul la despăgubiri, în condiţiile în care nu a intervenit niciun motiv de noutate juridică faţă de acest aspect.
Se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi se apreciază că Decizia apelată este lipsită de temei legal atât din punct de vedere al unei motivări în fapt incomplete, cât şi din punct de vedere al unei motivări în fapt imprecise.
În speţă, se consideră că instanţa de apel, prin Decizia pronunţată, a ignorat existenţa şi/sau caracterul imperativ al dispoziţiilor legale, a aplicat greşit norma legală la starea de fapt dovedita în cauză, şi nu a dedus consecinţele ce se impun din aplicarea exactă a legii la faptele cauzei.
Astfel, în mod eronat instanţa de apel afirma că terenul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform dispoziţiilor sale din art. 8 alin. (1).
În speţă, reclamantul a revendicat terenul şi construcţia (cârciuma) aparţinând autorului situate în intravilanul comunei Vişina, acest imobil niciodată neavând un al regim juridic decât cel de teren intravilan.
În ceea ce priveşte motivarea în fapt imprecisă, aceasta rezida din situaţia că starea de fapt reţinută de instanţa de apel, şi anume că aplicabilă în speţă ar fi dispoziţiile Legii fondului funciar şi nu ale Legii nr. 10/2001, pe de o parte, precum şi în situaţia că intimatele pârâte nu pot fi obligate la despăgubiri către reclamant pentru construcţia demolată, este total eronată şi contrazisă de întreg probatoriul administrat în speţă.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod corect atât dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 315 C. proc. civ.
Interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 a fost realizat în mod just de instanţa de apel care a reţinut că terenul în litigiu se află sub incidenţa art. 8 din Legea nr. 10/2001 deoarece a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Astfel, conform sentinţei civile nr. 325 din 18 februarie 1999 a Judecătoriei Târgovişte (devenită irevocabilă), adresei nr. 1755 din 26 iunie 2002 emisă de Comisia Locală Vişina de Fond Funciar, raportului de expertiză ing. A.S., pentru terenul în litigiu, în suprafaţă de 1000 mp situat în judeţul Dâmboviţa, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii 18/1991.
O parte din terenul în litigiu - 675 mp, este înscrisă în titlul de proprietate emis în baza Legii fondului funciar pe numele moştenitorilor lui P.C. şi P.S. (fraţii reclamantului), iar restul - 325 mp, a fost inclus în titlul de proprietate nr. 71807 din 31 octombrie 1995 emis, în baza aceleiaşi legi, moştenitorilor numitului M.P.
În prezent, terenul de 675 mp, pe care s-a edificat magazinul sătesc, se află în posesia pârâtelor, conform procesului verbal de punere în posesie din data de 30 ianuarie 1996, emis tot în baza Legii 18/1991.
În acest context, este cert că terenul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii 10/2001 conform dispoziţiilor sale din art. 8 alin. (1).
Şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. au fost interpretate şi aplicate în mod corect, instanţa de apel a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate ale cărei concluzii nu ar fi ignorate, expertul sesizând întocmai obiectivele fixate de instanţă.
O altă critică formulată de recurentul - reclamant vizează incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., relativ la Decizia Curţii de Apel.
Nici această critică nu subzistă, pentru a fi incident acest motiv de recurs, este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină ori să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
În cauză, Decizia recurată cuprinde toate menţiunile reglementate de art. 261 alin. (5) C. proc. civ. şi anume susţinerile de fapt şi de drept ce au forma convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Susţinerile recurentului în sensul că s-ar fi ignorat cu desăvârşire concluziile noii expertize dispuse în cauză nu se justifică, aşa numita „omisiune" a instanţei în a face menţiunea despre anularea parţială a titlului de proprietate nr. 71807/1995 şi a procesului - verbal de punere în posesie neputând echivala cu o nemotivare, câtă vreme obiectul dedus judecăţii l-a constituit doar obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri pentru imobilele aflate în posesia pârâtelor şi restituirea în natură a terenului liber.
Motivarea în fapt a deciziei recurate nu este imprecisă, aşa cum susţine recurentul - reclamant, nu este eronată şi nici incompletă, ea îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat în baza art. 312 C. proc. civ., fiind menţinută Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei civile nr. 104 din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5410/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5399/2011. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
