ICCJ. Decizia nr. 5433/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5433/2011
Dosar nr.928/108/2010
Şedinţa publică din 23 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 221 din 31 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad a fost admisă în parte cererea reclamantei C.D.A. faţă de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei a sumei de 25.000 Euro la data executării, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit şi au fost respinse ca nefondate restul pretenţiilor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că tatăl reclamantei, la data de 11 iulie 1952, defunctul R.T. a fost reţinut de organele de securitate şi interogat pe motiv de participare la acţiuni duşmănoase la adresa organelor „noii puteri democratice". După arestare şi anchetare, a fost transferat pentru o perioadă de trei ani în regim de colonie de muncă, dar la 02 aprilie 1953 a decedat la C.M. Bicaz, fiind ulterior implicat într-un accident de muncă şi strivit de un excavator iar pe toată durata aşa-zisei anchete acestuia i-a fost interzis contractul cu rudele.
Legea nr. 221/2009 nu conferă criterii de determinare a prejudiciului moral, astfel că, în lipsa unor astfel de criterii, tribunalul apreciază că la stabilirea şi determinarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a măsurilor abuzive la care a fost supus defunctul R.T. şi a consecinţelor ulterioare suportate de reclamantă, respectiv dislocarea la muncă obligatorie pe o perioadă de 1 an cu consecinţa intervenirii decesului său ca urmare a accidentului de muncă, condiţiile de locuit, suferinţele fizice şi psihice îndurate, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii persoanei.
În considerarea tuturor acestor împrejurări esenţiale şi ţinând seama de jurisprudenţa CEDO evidenţiată mai sus, tribunalul a concluzionat că, în condiţiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume de 25.000 de Euro, pentru întreg prejudiciul moral suferit este în măsură să conducă o reparaţie şi totodată o satisfacţie justă, echitabilă şi rezonabilă din partea Statul Român de astăzi, ai căror resortisanţi şi contribuabili nu au nimic în comun cu ororile provocate de cei care la momentul post 1945 au exercitat puterea de stat (la stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere cca.5000 Euro/an de dislocare la muncă restul reprezentând suma apreciată cuvenită ca urmare a decesului defunctului în timpul executării acestei măsuri dispuse abuziv).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri în termen legal, atât reclamanta C.D.A. cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta a criticat sentinţa sub aspectul redus - în opinia sa - al cuantumului despăgubirilor acordate, fiind improprie calculului corect al acestora luarea în considerare a situaţiei economice din zilele noastre sau raportarea la criterii similare desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care este străină cauzei de faţă.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat schimbarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii cu motivarea că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă privind actul prin care defunctul tată al reclamantei a fost subiectul unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea 221/2009.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei şi legalităţii şi pe baza tuturor probelor de la dosar, a constatat că apelul declarat de reclamantă este nefondat, iar al pârâtei este fondat.
Actul administrativ în baza căruia s-a operat această măsură a fost Decizia M.A.I. şi a Ministerului Securităţii Statului nr. 1052/1952, situaţie în care, în contextul dedus din întreg materialul probator, în mod corect Tribunalul Arad a considerat că măsura trimiterii într-o colonie de muncă forţată are în mod evident conotaţia unei măsuri cu caracter politic, aptă să atragă aplicarea Legii 221/2009.
În consecinţă, solicitarea ministerului pârât de respingere ca nedovedită a acţiunii a fost considerată ca neîntemeiată.
Neîntemeiată a fost considerată şi solicitarea aceleiaşi părţi de reducere a cheltuielilor de judecată prin micşorarea onorariului avocatului reclamantei întrucât, deşi acţiunea acesteia a fost admisă în parte şi deşi o astfel de procedură este prevăzută de lege [art. 274 alin. (3) C. proc. civ.], chiar dacă pârâtul ar fi solicitat acest lucru (lucru care din conţinutul sentinţei apelate, nu rezultă că s-a întâmplat), nu se constată a fi dovedite în cauză împrejurări pe baza cărora onorariul să poată fi apreciat ca disproporţionat în raport cu prestaţia concretă a avocatului reclamantei.
Apelul instituţiei pârâte a fost considerat ca întemeiat sub un singur aspect, cel al cuantumului despăgubirilor a fost redus nu datorită unor aprecieri eronate făcute de instanţă, ci din cauze obiective, intervenite după pronunţarea sentinţei de către tribunal.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea a admis apelul Ministerului Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 221 din 31 martie 2010 a Tribunalului Arad în sensul că suma pe care a fost obligată instituţia pârâtă să o plătească reclamantei ca despăgubiri pentru daune morale este de 5000 Euro în echivalent în lei la data executării hotărârii.
Celelalte pretenţii din acest apel au fost respinse ca nefondate prin menţinerea ca temeinică şi legală a celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei prin care s-a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor, acesta a fost respins pe baza argumentelor juridice deja reţinute la momentul examinării şi admiterii, în această privinţă, a apelului ministerului pârât.
Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanta C.D.A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
Reclamanta C.D.A. a susţinut că, singurul aspect criticabil este cuantumul despăgubirilor acordate, raportat la motivarea sentinţei. Practic prin Decizia pronunţată au fost acordate despăgubiri sub imperiul unei legi care a fost declarată ca fiind neconstituţională, precizându-se de instanţa de apel că singurul aspect pentru care urmează a fi admis apelul şi pentru care se impune a fi redus cuantumul despăgubirilor, constă în cauze obiective (apariţia OUG nr. 62/2010) şi nu aprecieri eronate făcute de prima instanţă.
Decizia pe care o critică şi în baza căreia a fost restrâns cuantumul despăgubirilor noastre este motivată doar prin prisma OUG nr. 62/2010 care la această dată a fost declarată ca fiind neconstituţională.
Pe de altă parte, se apreciază total eronat şi chiar nelegală utilizarea ca motivare a acordării unui cuantum redus al despăgubirilor.
Deşi se reţine că autorul reclamantei a decedat şi că aceasta a rămas orfană de tată la 3 ani de zile, în final pentru acest aspect se acordă doar suma de 20.000 Euro. Pe de o parte, se recunoaşte în mod corect responsabilitatea autorităţilor române din 1953 pentru că autorul reclamantei a decedat şi se recunoaşte că acest aspect a avut o înrâurire directă asupra reclamantei care pe lângă pierderea afectivă directă produsă prin decesul tatălui ei la numai 3 ani de zile a avut de suferit şi ulterior.
Se invocă în drept, art. 304 pct. 7 şi 9, art. 312 C. proc. civ. şi 274 C. proc. civ.
Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a susţinut următoarele motive de nelegalitate:
Se consideră că instanţa a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Astfel, acţiunea reclamantei este neîntemeiată, deoarece din dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 nu rezultă dacă măsura dislocării într-o colonie de muncă a fost consecinţa unuia dintre infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 214/2009.
Se mai consideră că nu s-a putut realiza o apreciere corectă şi rezonabilă a cuantumului despăgubirilor din moment ce nu există o cunoaştere amănunţită a situaţie de fapt.
Se mai apreciază că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului reala suferit, de asemenea, despăgubirile financiare acordate pentru un prejudiciu moral nu fac altceva decât să producă alte prejudicii materiale altor cetăţeni, prin diminuarea bugetului de stat.
Se conchide în sensul că s-ar impune şi reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, fiind aplicabile dispoziţiile art. 276 C. proc. civ.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Criticile recurentei reclamante vizează, în principal, eronata diminuare a cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de fond.
În cauză, nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., deoarece criticile recurentei reclamante pe aspectul cuantumului nu se pot circumscrie în niciunul din motivele de recurs prevăzute de lege, neprecizându-se în concret care sunt greşelile săvârşite de instanţa de apel în sensul nerespectării acelor critici reglementate de lege.
Cu privire la dispoziţiile OUG nr. 62/2010 reţinute de instanţa de apel, şi pe care recurenta-reclamantă solicită a le alătura, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, Decizia Curţii Constituţionale nr. 761 din 15 noiembrie 2010 nu produce nici un efect în privinţa situaţiei reclamantei, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, Decizia pronunţată în apel fiind definitivă şi executorie, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., dând naştere totodată unei „valori patrimoniale" în sensul Convenţiei, care intră in sfera de aplicare a art.1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO.
Nici recursul declarat de Statul Român nu poate fi primit.
În cauză, nu este incident motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a înlăturat în mod just dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, măsura dispusă împotriva defunctului R.T. constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul art. 4 alin. (2)din Legea nr. 221/2009.
Susţinerile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice privind reevaluarea cuantumului despăgubirilor nu se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu se indică care anume criterii reglementate de lege nu ar fi fost respectate de către instanţă la stabilirea acestui cuantum.
Astfel, invocarea de către recurentul Statul Român a eventualului dezechilibru ce s-ar produce pentru alţi cetăţeni prin diminuarea bugetului de stat nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate. Aceste aprecieri sunt de ordin general put teoretic, ce nu pot face obiectul unei analize în recurs, câtă vreme nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la Decizia pronunţată în apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru cele expuse, va respinge recursurile în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta C.D.A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei civile nr. 296 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5437/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5425/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
