ICCJ. Decizia nr. 5421/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5421/2011
Dosar nr.40121/3/2009
Şedinţa publică din 23 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii B.O.D. şi B.C.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, obligarea acesteia de a emite o dispoziţie motivată în temeiul Legii nr.10/2001 prin care să se dispună restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul situat în Bucureşti, imobil compus din 400 mp teren.
În motivarea cererii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 25 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au arătat că terenul menţionat a aparţinut părinţilor G. şi L.B., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31154 din 20 septembrie 1941, fiind preluat ulterior, în anul 1951, de către stat. Au mai arătat că, deşi au formulat la data de 24 iulie 2001 notificarea nr. 1970, conform Legii nr. 10/2001, pârâta nu a înţeles nici până în prezent să răspundă solicitării lor, prin emiterea unei dispoziţii motivate.
Prin sentinţa civilă nr. 276 din 24 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta să emită dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în beneficiul reclamanţilor, pentru terenul în suprafaţă de 400 mp, situat în Bucureşti, sector 1, astfel cum a fost identificat prin expertiza efectuată de expertul M.B.M.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că, în cauză, s-a făcut dovada că terenul a aparţinut părinţilor reclamanţilor, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31154 din 20 septembrie 1941, reclamanţii fiind moştenitorii acestora, conform certificatelor de moştenitor depuse la dosar.
În urma sistematizării zonei, parcela nr. 263 a fost afectată de construcţia unui bloc, trotuar pietonal şi zona verde, spaţiu ce constituie în prezent domeniu public al Municipiului Bucureşti, aspect constatat prin expertiza depusă la dosar, efectuată de expert M.B.M., dar şi prin nota de reconstituire aflată la fila 56 în dosarul administrativ ataşat.
În raport de actele depuse la dosar, tribunalul a apreciat că în cauză reclamanţii au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la restituire, în privinţa terenului aparţinând autorilor lor şi care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 54/1951, motiv pentru care, potrivit art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, a admis acţiunea formulată de aceştia, dispunând obligarea pârâtei să emită o dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 400 mp, astfel cum a fost identificat prin expertiza efectuată de expert M.B.M.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
În motivarea apelului s-au arătat următoarele:
Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii. Aceasta deoarece, unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deţinătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziţie, decât dacă este învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în condiţiile art. 22 şi următoarele din lege. O asemenea condiţie prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, care consacră accesul liber la justiţie, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase şi nu afectează substanţa dreptului garantat, atât constituţional, cât şi prin art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
Notificarea reclamanţilor urmează a fi analizată pe cale administrativă şi, dacă se va stabili că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificarea în termen legal şi restituirea în natură este posibilă potrivit legii, se va emite o dispoziţie de restituire în natură.
În termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie/dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Însă, termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare [art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005].
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. În cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Aşa cum rezultă, însă, din adresa Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu a înţeles să-şi completeze dosarul administrativ, context în care, nici nu se poate vorbi de o culpă a apelantei-pârâte în nesoluţionarea notificării formulate.
Examinând sentinţa civilă apelată, prin prisma motivelor de apel invocate de apelanta pârâtă, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Este de necontestat faptul că Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură administrativă prealabilă de soluţionare a notificărilor, procedură care nu este contrară dreptului de acces la justiţie, cu condiţia ca unităţile învestite cu soluţionarea notificărilor să-şi îndeplinească obligaţiile şi să emită dispoziţiile/deciziile motivate de soluţionare a notificărilor în termenele şi cu respectarea procedurii prevăzute de lege.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu au contestat că, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pârâta avea competenţa să se pronunţe asupra notificării pe care au formulat-o, ci au susţinut că aceasta refuză să-şi îndeplinească obligaţiile legale şi amână în mod nejustificat emiterea dispoziţiei de restituire (în natură sau prin echivalent) a imobilului.
Din examinarea probelor administrate în cauză, Curtea apreciază, ca şi prima instanţă, că refuzul pârâtei de a emite dispoziţia de soluţionare a notificării este nejustificat.
Prin Decizia civilă nr. 512/2010 Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 276/2010 a Tribunalului Bucureşti.
Împotriva deciziei civile a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Bucureşti care a susţinut incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii).
Se consideră că în mod greşit Curtea de Apel a respins apelul Municipiului Bucureşti, deoarece aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii.
Se mai arătă şi faptul că nu s-au produs nici dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit cordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În speţă, instanţa de apel şi cea de fond au interpretat în mod just dispoziţiile art. 21-23 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007.
Astfel, în mod corect s-a considerat că, acel caracter de recomandare al termenului de 60 de zile nu poate constitui o justificare a întârzierii soluţionării notificării, o asemenea întârziere fiind în mod evident contrară cerinţei soluţionării într-un termen rezonabil a cererilor şi petiţiilor adresate oricărei instituţii a statului.
Împrejurarea că art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede o modalitate de calcul alternativă a termenului de 60 de zile, respectiv, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare, nu justifică o întârziere extrem de mare în îndeplinirea obligaţiei unităţii notificate de a răspunde într-un fel sau altul notificării. Faptul că reclamanţii nu au depus toate actele doveditoare nu poate fi invocat ca motiv de a refuza soluţionarea notificării, ci doar ca motiv de respingere a acesteia.
Criticile recurentului-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General nu se justifică.
Nu se poate reţine o eventuală prorogare expresă sau tacită a termenului de 60 de zile, în sensul dispoziţiilor art. 25.1 alin. (4) şi art. 25.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007. Apelanta pârâtă nu a făcut dovada că, de la data notificării şi până la data declanşării prezentului litigiu (prin înregistrarea cererii de chemare în judecată), ar fi solicitat reclamanţilor să depusă alte acte doveditoare la dosarul administrativ.
Adresa nr. 40121/3/2009 a PMB – Serviciul analiză contestaţii şi evidenţă dispoziţii Legea nr. 10/2001 (fila 35 dosar de fond) este ulterioară înregistrării acţiunii şi nu este adresată reclamanţilor, ci instanţei de judecată.
A considera că, în situaţia în care persoana juridică notificată refuză să emită Decizia sau dispoziţia asupra notificării, instanţa nu ar fi competentă să examineze şi fondul cauzei, ar conduce la un formalism nejustificat, ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi ar împiedica persoanele îndreptăţite să-şi valorifice drepturile recunoscute de lege, impunându-le să aştepte timp nelimitat un răspuns şi să fie la discreţia unităţii notificate, ceea ce încalcă, practic, dreptul de acces la justiţie şi cerinţa soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, (prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă), s-a reţinut că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condiţiile procedurii speciale, iar protecţia juridică a dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, recunoscut prin lege, nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicţiei.
Pentru aceste considerente se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine sentinţa civilă.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 512 A din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5425/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 5410/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
