ICCJ. Decizia nr. 5469/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5469/2011
Dosar nr. 4221/111/2007
Şedinţa publică din 24 iunie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia civilă, reclamanta P.G.C.F. a chemat în judecată pe pârâţii Parohia Ortodoxă Fiziş şi Statul Român, prin Consiliul Local Fiziş, solicitând anularea încheierii de intabulare nr. 2574/1949 şi a înscrisurilor din C.F. Fiziş cu privire la numele Parohiei Ortodoxe Fiziş; anularea încheierii de intabulare nr. 670/70 înscrise pe numele Statului Român; restabilirea stării anterioare de C.F., respectiv pe numele reclamantei; obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă Fiziş, în posesia căreia se află imobilele - ce reprezintă biserica şi - teren aferent, împreună - ce reprezintă casa parohială şi teren aferent, să le predea reclamantei în deplină posesiune şi proprietate.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că cele două imobile (lăcaş de cult şi casa parohială) deschise în petitul acţiunii au fost proprietatea tabulară a reclamantei până la desfiinţarea cultului greco - catolic prin Decretul nr. 358/1948, după care au intrat în posesia nelegitimă a Parohiei Ortodoxe Fiziş, fiind apoi intabulate în C.F. în baza Cărţii de Judecată nr. 31/1949 a Judecătoriei Populare Beiuş (încheierea nr. 2574/1949) cu titlu de expropriere, pentru ca apoi, prin încheierea nr. 670/1970, să intabuleze dreptul de proprietate Statul Român. Pârâta Parohia Ortodoxă şi-a intabulat dreptul de proprietate în baza unei Cărţi de Judecată dată în temeiul art. 37 alin. (4) din Decretul nr. 177/1948 (Legea cultelor), numai că la data emiterii Cărţii de Judecată - 1949- cultul era desfiinţat. Cât priveşte Încheierea nr. 670/1970, prin care s-au înscris pe numele Statului Român, ca bun abandonat („prescripţia achizitivă specială„), aceasta este de asemeni nelegală, constituind un abuz atât desfiinţarea cultului greco-catolic, cât şi preluarea bunurilor, întrucât în realitate bunurile nu au fost abandonate, ci reclamanta a fost alungată din ele.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Decretului - Lege nr. 126/1990 şi art. 480 C. civ.
Ulterior, reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziş şi-a precizat acţiunea, solicitând şi anularea Titlului de Proprietate nr. 845/1995 emis în favoarea Parohiei Ortodoxe.
Prin cerere reconvenţională, pârâta Parohia Ortodoxă Fiziş a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii investiţiilor efectuate la biserică şi stabilirea dreptului de retenţie cu privire la imobilele revendicate.
Prin sentinţa civilă nr. 50/ C din 3 martie 2010, Tribunalul Bihor, secţia civilă, a admis acţiunea şi, în consecinţă a dispus:
- anularea parţială a încheierii de intabulare nr. 2574 din 20 mai 1949;
- anularea parţială a încheierii de intabulare nr. 670 din 22 aprilie 1970
- anularea parţială a Titlului de Proprietate nr. 845 din 21 noiembrie 1995;
- obligarea pârâtei Parohia ortodoxă Fiziş să predea reclamantei imobilele înscrise în C.F. Fiziş;
- respingerea pretenţiilor cu privire la nr. top. X;
- admiterea în parte a cererii reconvenţionale formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziş şi în consecinţă a obligat reclamanta să plătească pârâtei reclamante suma de 16.7343 lei cu titlu de despăgubiri parţiale, recunoscând în favoarea acesteia un drept de retenţie asupra imobilului din C.F. Fiziş până la plata integrală a sumei reprezentând despăgubiri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Potrivit situaţiei din C.F. Fiziş imobilele ce reprezintă casă (cu teren aferent) şi biserică (cu teren aferent).
Imobilele din Fiziş au constituit proprietatea tabulară a Bisericii Greco - Catolice din Fiziş cu titlu de cumpărare, respectiv pe bază de înscriere originală.
Imobilul, reprezentând casă şi curte în intravilan nu este înscris în foaia de proprietate a C.F în favoarea Bisericii Greco Catolice din Fiziş. Acest imobil a constituit „posesie de învăţător” conform foii de avere a C.F. Fiziş. De altfel şi din fotografiile depuse la fila 248 rezultă că acest imobil se aseamănă mai mult cu o fostă şcoală decât cu o fostă casă parohială.
În baza acestor considerente, pretenţiile reclamantei au fost respinse.
În ce priveşte celelalte numere topografice, instanţa a reţinut că au trecut din proprietatea Bisericii Greco Catolice Fiziş în proprietatea Parohiei Ortodoxe Fiziş în baza cărţii de judecător civilă nr. 31/1949 a Judecătoriei Populară Mixtă Beiuş din 2 februarie 1949 cu titlu de drept de expropriere, după care a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 cu titlu de prescripţie extinctivă şi s-a transnotat din C.F. Fiziş.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul lege nr. 126/1990 s-a convocat comisia mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase pentru a stabili situaţia juridică a bisericii din prezenta speţă, însă concilierea nu a reuşit datorită reprezentanţilor părţii ortodoxe.
Analizând legalitatea înscrierii în C.F. a dreptului de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe, respectiv în favoarea Statului Român, tribunalul a constatat că este de notorietate desfiinţarea abuzivă a cultului greco-catolic prin Decretul nr. 358/1948 şi în consecinţă şi trecerea imobilelor în proprietatea parohiei ortodoxe a fost nelegală, cu atât mai mult cu cât la data emiterii Cărţii de Judecător civilă nr. 31/1949 a Judecătoriei Populară mixtă Beiuş, cultul greco-catolic era desfiinţat, astfel că s-a dat fără participarea respectivului cult, neexistând astfel o judecată în contradictoriu cu partea interesată. Pentru aceleaşi considerente, tribunalul a considerat a fi nelegală şi încheierea nr. 670/1970 prin care a trecut în proprietatea Statului Român.
Aşa fiind, instanţa a dispus anularea parţială a încheierii de intabulare nr. 2574 din 20 mai 1949 cu privire a celei cu nr. 670 din 22 aprilie 1970 şi a Titlului de Proprietate nr. 845 din 21 noiembrie 1995 în ceea ce priveşte, anularea parţială a Titlului de Proprietate nr. 845 din 21 noiembrie 1995 dispunându-se ca o consecinţă a anulării încheierii de C.F.
În ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de fond a dispus admiterea parţială a acesteia, în sensul obligării reclamantei să plătească pârâtei reclamante suma de 16.734 lei despăgubiri, reprezentând valoarea lucrărilor de reparaţii interioare = 5.600 lei; valoarea lucrărilor de reparaţii exterioare = 9.820 lei; valoarea gardului = 1.314 lei, conform completării raportului de expertiză întocmit de expert J.L. ( fila 141).
Nu a fost admisă de instanţă valoarea iconostasului, întrucât acesta a fost confecţionat personal de martorul B.I. fără a pretinde vreo sumă de bani, iar materialele s-au obţinut prin vânzarea iconostasului vechi. De asemenea, nu a fost admisă suma reprezentând valoarea troiţelor deoarece, conform probelor testimoniale administrate în cauză, nu Parohia ortodoxă a cheltuit această sumă, ci familiile celor decedaţi, inclusiv greco-catolici.
S-au inclus valorile lucrărilor de reparaţii interioare şi exterioare întrucât, ca efect al recunoaşterii existenţei dreptului de proprietate al reclamantului asupra bisericii, pârâtul, indiferent că a fost posesor de rea - credinţă sau de bună - credinţă, are dreptul să pretindă reclamantului restituirea cheltuielilor necesare şi a celor utile pe care le-a efectuat cu privire la bunul respectiv. Ori, lucrările de reparaţii interioare şi exterioare intră în categoria cheltuielilor necesare care sunt făcute pentru conservarea bunului, iar includerea valorii gardului nu a fost contestată.
Fiind îndeplinite condiţiile recunoaşterii dreptului de retenţie pe cale judiciară, tribunalul a recunoscut în favoarea pârâtei reclamante un drept de retenţie asupra imobilelor din C.F. Fiziş până la plata integrală a despăgubirilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziş şi pârâta Parohia Ortodoxă Fiziş.
Prin Decizia civilă nr. 95 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziş, a admis apelul declarat de reclamanta Parohia Greco Catolică Fiziş, a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a anulat în parte încheierea de intabulare nr. 2574 din 20 mai 1949, precum şi încheierea de intabulare nr. 670 din 22 aprilie 1970, a anulat titlul de proprietate nr. 845/1995 în ce priveşte nr. top înscrise în C.F. Fiziş şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că instanţa de fond a stabilit situaţia de fapt, aplicând corect legea în raport de aceasta.
Singurul aspect în legătură cu care instanţa de fond, în mod greşit, a respins pretenţiile reclamantei, priveşte construcţia situată la nr. top X.
Astfel, prin cartea de judecată nr. 31/1949 a Judecătoriei Beiuş, acest imobil a fost expropriat de la Parohia Greco Catolică şi trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe. Or, exproprierea nu putea privi decât bunurile Bisericii Greco Catolice şi, oricum, nu s-a făcut dovada că înainte de expropriere, respectiva clădire ar fi avut un alt proprietar.
S-au apreciat ca fiind fondate şi criticile formulate de reclamantă privind despăgubirile acordate pentru investiţiile efectuate de pârâtă la lăcaşul de cult, respectiv dreptul de retenţie stabilit în favoarea acesteia.
Astfel, în condiţiile în care s-a reţinut ca fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului, este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate ca fiind „investiţii” şi, chiar dacă s-ar reţine efectuarea acestor lucrări cu titlu de investiţii, nu poate fi ignorat faptul că pârâta Parohia Greco catolică a fost privată de folosinţa lăcaşului de cult mai mult de 60 de ani, astfel încât contravaloarea lipsei de folosinţă depăşeşte cu mult valoarea respectivelor investiţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Fiziş care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 a formulat următoarele critici:
1. Imobilele revendicate au trecut iniţial în proprietatea statului în baza cărţii de judecată nr. 31/1940, deci a unei hotărâri judecătoreşti, dată în baza legii, respectiv a art. 37 alin. (4) din Decretul nr. 177/1948, decret care a fost abrogat expres prin art. 51 din Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007 .
Deci, legea în baza căreia s-a dispus trecerea imobilelor în proprietatea recurentei a fost în vigoare până la 8 ianuarie 2007.
Abrogarea Decretului nr. 358/1948 şi recunoaşterea Bisericii Greco-Catolice, nu au avut ca efect redobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă.
2. Este nedovedită susţinerea curţii de apel, în sensul că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 38 din Decretul nr. 177/1948, constând în aceea că trecerea de la un cult la altul trebuie să fie liberă, ceea ce nu s-a întâmplat întrucât, chiar dacă Decretul nr. 358/1948 este abuziv, nimeni nu i-a obligat pe credincioşii greco-catolici să treacă la Ortodoxie.
3. Decretul - Lege nr. 126/1990 consacră procedura de stabilire a situaţiei juridice a lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale.
Dintr-o neînţelegere cu privire la locul întâlnirii, comisia mixtă paritară nu s-a întâlnit.
În această situaţie, consideră recurenta că s-ar impune casarea cu trimitere a cauzei în vederea acordării unui termen pentru întrunirea comisiei mixte prevăzută de Decretul - Lege nr. 126/1990 pentru a se putea lua o hotărâre care să exprime „ dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri„ (art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990).
4. Instanţa de apel a respins cererea reconvenţională cu motivarea că, fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului reclamantei, nu se pune problema acordării de despăgubiri pentru eventualele investiţii.
Susţinerea instanţei este nelegală şi nemotivată deoarece, chiar dacă ar fi vorba de o preluare abuzivă, nu reclamanta este cea care a făcut-o, ci Statul Român, de la care, eventual, reclamanta ar putea pretinde despăgubiri pentru lipsa folosinţei.
Mai susţine recurenta că este un deţinător de bună credinţă, primind bunurile printr-o hotărâre judecătorească şi, chiar dacă ar fi de rea credinţă, ceea ce nu este cazul, reclamanta ar avea obligaţia de despăgubire, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 997 C. civ.
5. Instanţa de apel a reţinut că este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate de pârâtă ca fiind investiţii, întrucât expertul le-a considerat mai degrabă lucrări de reparaţii, făcute pentru conservarea lăcaşului de cult.
În realitate, expertul nu a făcut astfel de susţineri şi nici nu putea să le facă, deoarece nu i s-a cerut să se pronunţe în acest sens, aceasta fiind o problemă de drept, de competenţa instanţei.
Solicită admiterea recursului şi, în principal, respingerea acţiunii, iar în ipoteza admiterii acţiunii, admiterea cererii reconvenţionale, cu consecinţa obligării reclamantei la plata sumei de 48.742 lei despăgubiri şi stabilirea dreptului de retenţie cu privire la imobilele revendicate.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
În primul rând trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.
Aşa fiind, criticile cuprinse în al doilea motiv de recurs, întrucât vizează situaţia de fapt şi aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei acestei instanţe.
În ce priveşte motivul 3 de recurs, acesta nu prezintă relevanţă într-o acţiune în revendicare, în care instanţa trebuie să compare titlurile de proprietate ale părţilor litigante.
Faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, se constată că, pe fond, legea a fost corect aplicată, iar susţinerile recurentei sunt nefondate.
Criticile privind caracterul abuziv al preluării imobilului, prin Decretul nr. 358/1948, abrogat prin Decretul - Lege nr. 9/1989, sunt, incontestabil, corecte, din moment ce însuşi legiuitorul, ulterior decretului menţionat, a adoptat, în scopul înlăturării efectelor lui, Decretul - Lege nr. 126/1990, prin care a recunoscut oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco - catolică), precum şi dreptul acesteia la restituirea bunurilor preluate de către stat, în baza actului normativ din 1948.
Recursul urmează a fi însă admis, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Motivarea hotărârii judecătoreşti este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost examinate de judecător.
În cazul în care motivarea lipseşte cu desăvârşire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa, cu reluarea judecăţii.
În cauza dedusă judecăţii, deşi a respins apelul pârâtei, instanţa de apel nu a arătat care sunt considerentele pentru care a luat această decizie.
Astfel, prin apelul exercitat în cauză, pârâta a solicitat admiterea în totalitate a cererii reconvenţionale, în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 48.742 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate la clădirea bisericii şi stabilirea dreptului de retenţie în favoarea sa până la achitarea integrală a sumei.
Deşi a respins apelul pârâtei, instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a dispus această soluţie, limitându-se a reţine că, „fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului, este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate ca fiind „investiţii” şi, chiar dacă s-ar reţine efectuarea acestor lucrări cu titlu de investiţii, nu poate fi ignorat faptul că pârâta Parohia Greco Catolică a fost privată de folosinţa lăcaşului de cult mai mult de 60 de ani, astfel încât contravaloarea lipsei de folosinţă depăşeşte cu mult valoarea respectivelor investiţii”.
Aceste considerente nu constituie o motivare în sensul dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu arată argumentele pentru care cererile apelantei pârâte sunt sau nu întemeiate, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanţa de recurs.
Mai mult, aceste considerente nu pot fi primite de instanţa de recurs faţă de dispoziţiile art. 997 C. civ., potrivit cărora „ acela căruia se face restituţiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credinţă de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut preţul lui”.
Aşadar, chiar dacă instanţa de apel considera că posesorul (în speţă, pârâta Parohia Ortodoxă Fiziş) a fost de rea credinţă, avea obligaţia să stabilească cuantumul despăgubirilor ce i se cuveneau, reprezentând cheltuielile efectuate pentru conservarea lucrului sau care au crescut preţul acestuia.
Simpla afirmaţie în sensul că „fiind de notorietate preluarea abuzivă a bunului, este discutabilă calificarea lucrărilor efectuate ca fiind „investiţii” nu constituie o motivare a soluţiei de respingere a apelului pârâtei, respectiv a pretenţiilor invocate de aceasta prin cererea reconvenţională, faţă de dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, nerespectarea acestuia constituind motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.
De altfel, C.E.D.O. (cauza A. împotriva României, cauza G. împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., reţinând că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.
Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziş, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor pe aspectul criticilor cu privire la cererea reconvenţională, la aceeaşi curte de apel, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Fiziş împotriva Deciziei nr. 95 din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor pe aspectul criticilor cu privire la cererea reconvenţională, la aceeaşi curte de apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5439/2011. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5472/2011. Civil → |
|---|
