ICCJ. Decizia nr. 5423/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5423/2011
Dosar nr. 42984/3/2009
Şedinţa publică din 23 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 244 din 19 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta L.M. în contradictoriu cu pârâtul Mun. Bucureşti prin Primarul General, a fost obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 către reclamantă, în calitate de persoană îndreptăţită, pentru fostul imobil situat în Bucureşti, sector 3, corespunzător cotei de 2/3 din proprietate, imposibil de restituit în natură şi a fost obligat pârâtul la 4.760 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamanta, prin notificarea din 31 octombrie 2001 a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, însă pârâtul nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, astfel cum era obligat prin art. 25 alin. (1) din legea specială. În adresa de înaintare a Dosarului administrativ nr. 31017 privind imobilul în litigiu, pârâtul a menţionat în mod expres că dosarul este complet şi urmează a fi înaintat Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, aşa încât, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001 de a depune toate actele necesare fundamentării şi emiterii deciziei de restituire, fără ca, la rândul lui, pârâtul să-şi îndeplinească obligaţia de a emite dispoziţia motivată în termen de 60 de zile, măcar de la data depunerii tuturor actelor doveditoare.
S-a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 şi că aceasta împreună cu mama ei, au stăpânit imobilul până în anul 1989, când în baza Dec. nr. 41/1989 a fost expropriat, fiind trecut în proprietatea statului, iar în urma exproprierii li s-au acordat despăgubiri doar pentru construcţie.
Instanţa a avut în vedere prevederile art. 26 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, care nu mai dau posibilitatea acordării de despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate prevăzută în vechea reglementare a Legii nr. 10/2001, ci unitatea deţinătoare poate propune acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu respectarea dispoziţiilor acestui titlu, în ceea ce priveşte instituţia abilitată să stabilească valoarea echivalentă a imobilului preluat de către stat.
Reţinând culpa procesuală a pârâtului, în temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 191/ A din 16 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost respins apelul pârâtului şi s-a admis apelul declarat de reclamantă, a fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul identificării concrete a imobilului pentru care s-a propun despăgubiri, fiind menţinute celelalte dispoziţii şi a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că instanţa de fond nu a stabilit concret suprafeţele imobilului a cărui restituire s-a solicitat, astfel că, pentru a preveni o eventuală imposibilitate de executare a dispozitivului sentinţei, faţă de necesitatea unei identificări concrete pentru evaluare, era necesar a fi schimbată în parte sentinţa în sensul că imobilul ce face, în cotă de 2/3, obiectul notificării reclamante, situat în Bucureşti, sector 3, a fost compus din teren în suprafaţă de 404 mp şi construcţie demolată în suprafaţă utilă de 66,95 mp, fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În ce priveşte apelul declarat de către pârât, primul motiv relativ la faptul că reclamanta nu a înţeles să-şi completeze dosarul administrativ, instanţa nu l-a putut primi, motivat de faptul că, în drept, sunt aplicabile prev. art. art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi art. 25 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi adoptate prin H.G. nr. 250/2007. S-a constatat că, prin adresa din 7 ianuarie 2010 emisă de P.M.B., comunicată împreună cu dosarul administrativ, apelantul a comunicat reclamantei că dosarul administrativ este complet şi că va fi înaintat Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile ce izvorau din lege.
În ce priveşte al doilea motiv de apel formulat de pârât, referitor la greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanţa a constatat că, atâta timp cât acţiunea a fost admisă, ca urmare a nesoluţionării în termen a notificării formulate de reclamantă, pârâtul a căzut în pretenţii în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă, iar în ce priveşte posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a reţinut că nu există temei pentru a reduce onorariul avocaţial, acesta nefiind nejustificat de mare în raport de aceste criterii menţionate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, criticile aduse deciziei atacate fiind încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâtul consideră că, în mod greşit a fost admis apelul declarat de reclamantă, câtă vreme termenul de 60 de zile, în înţelesul dat de art. 23 din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001, se calculează, în speţă, de la data depunerii actelor doveditoare. Prin H.G. nr. 489/2003 s-a condiţionat soluţionarea notificării de existenţa unei declaraţii din partea persoanei notificante în sensul că nu mai deţine alte probe. De asemenea, notificatoarea trebuia să depună şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu a beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România şi nici nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului.
O a doua critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, pe care îl consideră exagerat de mare, în raport de criteriile stabilite de art. 132 din Statutul profesiei de avocat. Totodată, instanţele nu au ţinut seama de Decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, prin care s-au stabilit onorariile minimale pentru serviciile prestate de avocat.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Este evident că, sub aspectul obiectului investirii instanţei şi stabilirii cadrului juridic procesual, acţiunea de faţă este o contestaţie împotriva refuzului Primăriei Mun. Bucureşti de a soluţiona, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea ce a fost formulată de reclamantă, instanţa fiind investită tocmai pentru că pârâtul nu şi-a respectat această obligaţie, ajungându-se astfel ca, pe cale judecătorească, să se stabilească calitatea de persoană îndreptăţită, dreptul la despăgubiri şi obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Aşa fiind, raportul de drept procesual se grefează pe raportul juridic ce a luat naştere în urma transmiterii notificării şi nesoluţionării acesteia, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată în condiţiile art. 21 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziţie emisă de Primăria Mun. Bucureşti potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeaşi formă a aceluiaşi act normativ, dispoziţie care putea fi contestată în justiţie în condiţiile prescrise de art. 24 alin. (7) şi alin. (8) din legea enunţată.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiţie numai pentru refuzul expres exprimat al entităţii notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omiţând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unităţii notificate.
Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiţie al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 şi art. 13 din C.A.D.O.L.F.
Aşadar, pe cea din urmă cale, justiţia are obligaţia de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea entităţii notificate să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, iar potrivit art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deciziile/dispoziţiile emise de unităţile învestite cu soluţionarea notificărilor se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.
Atitudinea omisivă a persoanei juridice deţinătoare - în cazul în speţă îmbrăcând forma lipsei răspunsului - atrage competenţa instanţei de a dispune obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii conforme, în sensul arătat mai sus.
Prin adresa din 7 ianuarie 2010 emisă de P.M.B., comunicată împreună cu dosarul administrativ, pârâtul a comunicat reclamantei că dosarul este complet şi urmează a fi înaintat Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Aşadar, susţinerile pârâtului referitoare la obligaţia notificantei de a depune înscrisuri doveditoare şi celelalte alegaţii privitoare la declaraţiile pe proprie răspundere ale reclamantei, nu pot fi primite, câtă vreme notificatorul şi-a recunoscut propria culpă în nesoluţionarea notificării, motivând hilar, prin adresa din 28 iulie 2009, că dosarul va fi înaintat Comisiei interne pentru analizarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, începând cu anul 2010, motivat de faptul că, capacitatea administrativă a municipalităţii este epuizată.
Şi critica vizând greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă este nefondată, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însăşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.
Or, în cauză, pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, depăşind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege şi nesoluţionând cererea reclamantei într-un interval de timp de câţiva ani. Prin atitudinea sa, pârâtul Primarul Mun. Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţia legală ce îi revenea, ceea ce a dus la declanşarea acţiunii judiciare, fiind astfel dovedită culpa sa procesuală.
În ce priveşte solicitarea recurentului privind aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifică, întrucât textul de lege menţionat permite instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor atunci când constată că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, iar trimiterea la „tabloul onorariilor minimale” este superfluă, întrucât acesta nu mai există în prezent.
Procedând la obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat achitat de reclamantă, instanţele de fond au ţinut seama de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cuantumul acestuia fiind corespunzător cu valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, astfel că nu se impune aplicarea dispoziţiilor cuprinse în alin. (3) din acelaşi articol, în sensul micşorării onorariului de avocat.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Mun. Bucureşti.
Vazând şi culpa procesuală a pârâtului, în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va dispune obligarea acestuia la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Mun. Bucureşti, prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 191/ A din 16 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.240 lei către reclamanta L.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5415/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5439/2011. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
