ICCJ. Decizia nr. 5361/2011. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5361/2011
Dosar nr. 10898/3/2009
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti în martie 2009, S.M.A.E., S.M.V. şi S.T. au solicitat, în contradictoriu cu Mun. Bucureşti prin Primar general şi Statul Român prin M.F.P., să se constate nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub din 14 iunie 1963 de către Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie şi transcris în Registrul de Transcripţiuni al notariatului de Stat al Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 801, 813, 948 C. civ. şi cele ale Decret nr. 478/1954.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civila, prin sentinţa nr. 302 din 2 martie 2010 a admis acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu cei doi pârâţi. A constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie din 14 iunie 1963 autentificat de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de donaţie autentificat din 1963, S.T. a donat Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie Bucureşti, imobilul său, situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă totală de 576 mp şi construcţia ridicată pe acesta, formată din subsol, parter şi etaj, prin acelaşi act fiind acceptată şi donaţia de către Sfatul Popular.
S-a constatat totodată că reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitori după donatorul menţionat.
În ceea ce priveşte cauzele de nulitate absolută invocate de aceştia referitoare la actul de donaţie, în sensul că acesta nu îmbracă forma autentică prevăzută de lege, că nu au fost respectate în acceptarea donaţiei dispoziţiile Decretului nr. 478/1954, respectiv că nu a fost acceptată de Comitetul Executiv, că persoana care a semnat actul de donaţie în numele statului nu avea mandat şi că nu exista avizul M.G.C.I.L., tribunalul a reţinut că acestea sunt în parte neîntemeiate.
Astfel, s-a constatat că actul de donaţie îmbracă forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., fiind autentificat de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie şi purtând numărul de autentificare din 14 iunie 1963.
De asemenea, în chiar cuprinsul actului este efectuată acceptarea donaţiei, fiind emisă în acest sens Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie nr. 796 din 16 martie 1962 şi existând delegaţia din 1962 prin care a fost împuternicit juristconsultul instituţiei să semneze contractul de donaţie.
Referitor la avizul M.G.C.I.L., tribunalul a reţinut că acesta a lipsit la momentul încheierii actului de donaţie şi cum, potrivit art. 4 din Decretul nr. 478/1954, era obligatoriu în cazul în care bunul donat era o construcţie, lipsa avizului echivalează cu neîndeplinirea condiţiilor impuse de decret, donaţia fiind nulă.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că donaţia efectuată de autorul reclamanţilor a fost întemeiată pe o cauză ilicită, lipsind intenţia donatorului de a gratifica statul.
Astfel, din declaraţiile martorilor audiaţi, prima instanţă a constatat că S.T. dorea să lase moştenire imobilul nepotului fratelui său, de care era foarte apropiat. A reţinut, de asemenea, că deşi martorii au declarat că nu au cunoscut care erau presiunile la care a fost supus din partea statului, aceştia au arătat că la momentul respectiv au ştiut că donaţia nu a fost făcută din dorinţa de a gratifica statul ci ca urmare a unor presiuni a căror natură nu o cunoşteau.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 451/ A din 23 iunie 2010, prin care s-au respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Mun. Bucureşti prin Primar general şi Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. - M.B. împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut că excepţia invocată de Statul Român prin M.F.P. referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive este nefondată, având în vedere dispoziţiile art. 25 din Decret nr. 31/1954, care prevăd că statul este persoană juridică care participă nemijlocit în nume propriu ca subiect de drepturi şi obligaţii, fiind reprezentat în astfel de raporturi prin M.F.P., cu excepţia situaţiei în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Or, în situaţia de faţă nu există nicio reglementare legală care să precizeze că referitor la donaţii, statul este reprezentat de un alt organ decât M.F.P.
De asemenea, curtea a constatat că proprietatea este dobândită, în cadrul donaţiei, de către stat şi nu de către unitatea administrativ - teritorială care reprezintă statul, iar Mun. Bucureşti în calitate de unitate administrativ - teritorială care administrează bunurile statului este parte în prezenta cauză.
S-a reţinut că referirile la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, potrivit cărora statul culege bunurile fără stăpân, fiind reprezentat de Mun. Bucureşti şi totodată este proprietarul bunurilor considerate abandonate nu au aplicabilitate în cauză.
Curtea de apel a apreciat astfel că în mod corect s-a constatat că Statul Român prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă, fiind necesar a-i fi opozabilă hotărârea, deoarece statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin actul de donaţie a cărui anulare se cere.
Curtea a constatat ca nefondate criticile de netemeinicie şi nelegalitate referitoare la dispoziţiile legale în materie asupra fondului cauzei, întrucât nu s-a invocat lipsa actului autentic în ceea ce priveşte contractul de donaţie şi numai lipsa acceptării donaţiei în formă autentică, arătându-se că actul de donaţie a fost încheiat fără respectarea acestei forme.
A reţinut că motivul de nulitate absolută este determinat de lipsa consimţământului întrucât nu a existat dorinţa de a gratifica statul ci donaţia a fost efectuată urmare presiunilor exercitate asupra donatorului, scopul încheierii actului juridic de donaţie fiind ilicit.
În speţa dedusă judecăţii, dorinţa de a dona este o condiţie de fond a actului de donaţie, iar la momentul efectuării acelui act, nu exista niciun motiv pentru ca autorul reclamanţilor să gratifice statul, ci numai temerea acestuia de represiuni, la care ar fi fost supus dacă nu se supunea dispoziţiilor stabilite.
A constatat că prevederile art. 60 din Legea nr. 36/1995, invocate de Mun. Bucureşti prin Primar general, nu sunt aplicabile, fiind un act normativ adoptat mult după încheierea actului de donaţie, care nu retroactivează.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri pârâţii.
Prin motivele de recurs, Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Mun. Bucureşti a criticat hotărârea atacată sub aspectul prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., arătând că este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
A precizat că în mod eronat a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, înţelegând să reitereze respectiva excepţie.
A considerat că instanţa nu a făcut distincţie între cele două instituţii, care sunt parte în cauză, respectiv Statul Român, căruia autorul reclamanţilor a donat imobilul în litigiu şi Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie, cel care acceptat oferta de donaţie.
A invocat în susţinere prevederile Legii nr. 215/2001, art. 123 alin. (1), arătând şi faptul că în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie, în aplicarea principiului relativităţii efectelor acestuia se impunea participarea în proces a succesorului în drepturi al Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie, respectiv C.L. al sect. 1 Bucureşti.
Prevalându-se de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, a apreciat că în speţa dedusă judecăţii, este o situaţie de excepţie, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţă de M.F.P. ci de către unitatea administrativ - teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul.
În sensul celor susţinute, a învederat şi faptul că statul, fiind cel care culege bunurile fără stăpân şi tot el fiind considerat proprietarul bunurilor abandonate, pe plan local este reprezentat de Mun. Bucureşti, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 475, 477, 646 C. civ., art. 123 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001 şi ale Legii nr. 213/1998.
Or, în anul 1963, reprezentantul statului, în ceea ce priveşte administrarea bunurilor ce intrau în proprietatea acestuia, era Sfatul Popular.
În altă ordine de idei, a considerat criticabilă hotărârea instanţei de apel şi în ceea ce priveşte actul de donaţie, având în vedere că acesta a fost încheiat în condiţiile de formă şi de fond prevăzute de legea în vigoare şi nu s-a făcut dovada lipsei consimţământului sau dovada violenţei morale şi, pe cale de consecinţă, nici a lipsei intenţiei de a gratifica statul.
Din coroborarea textelor de lege cuprinse la art. 958 şi 813 C. civ., a concluzionat că este prezumat caracterul abuziv al preluării imobilelor donate statului în baza Decretul nr. 478/1954 numai în situaţia în care oferta de donaţie nu a fost încheiată în formă autentică, ceea ce nu este cazul în speţă.
Deci în cauză preluarea abuzivă trebuie dovedită, în fiecare caz în parte trebuind a fi analizată situaţia de fapt, ceea ce nu s-a realizat în speţă, dovadă fiind şi faptul că niciunul dintre martori nu a cunoscut care au fost presiunile la care a fost supus S.T. din partea statului pentru ca acesta să fie determinat să doneze imobilul.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii M.F.P. de reprezentant al Statului Român şi respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Mun. Bucureşti prin Primar general, prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
A arătat că imobilul a făcut obiectul contractului de donaţie autentificat din 1963 şi că la încheierea acestuia au fost respectate atât dispoziţiile art. 948 C. civ. cât şi cele referitoare la încheierea donaţiilor, respectiv art. 13 şi urm., fiind în concordanţă şi cu Decretul nr. 478/1954.
A considerat că nu se poate reţine lipsa intenţiei de a gratifica atâta timp cât oferta de donaţie poartă semnătura donatorului, dată în faţa Notariatului de Stat.
A precizat că reclamanţii nu au produs probe care să determine constatarea nulităţii respectivului contract, la încheierea căruia nu s-a încălcat nicio dispoziţie legală.
Recursurile sunt fondate, sub aspectul motivului de ordine publică pus în dezbaterea părţilor la termenul de judecată din 22 iunie 2011, referitor la situaţia juridică a imobilului în litigiu şi a cadrului juridic aplicabil acestuia.
Astfel, imobilul a fost preluat de stat prin contractul de donaţie autentificat din 14 iunie 1963, în baza Decretului nr. 478/1954.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii, se înţeleg imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin urmare, se reţine că imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ceea ce presupune ca şi valorificarea dreptului reclamanţilor să se facă în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Aşadar, faţă de regimul juridic aplicabil imobilului din speţă, incidenţă era Legea nr. 10/2001, ca act normativ special care conţine reglementări pentru toate imobilele preluate abuziv de către stat în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, incluzând şi categoria imobilelor ce au făcut obiect al donaţiilor către stat.
Or, soluţionarea cauzei de către instanţele fondului s-a făcut fără preocuparea acestora pentru o calificare juridică a situaţiei de fapt, limitându-se la textele de lege (dispoziţiile de drept comun ale C. civ.) invocate de către reclamanţi şi cu ignorarea principiului potrivit căruia legea specială derogă întotdeauna de la cea generală (specialia generali'bus derogant).
În consecinţă, ambele hotărâri vor fi casate şi cauza trimisă spre rejudecare la prima instanţă a fondului, care va analiza pretenţiile deduse judecăţii în funcţie de norma specială incidenţă, inclusiv din punctul de vedere al termenului de prescripţie special înăuntrul căruia, în sistemul Legii nr. 10/2001, indiferent de cauza de nulitate invocată, se poate obţine desfiinţarea unui act.
De asemenea, se va avea în vedere faptul că în condiţiile actului normativ special anterior menţionat, pretinsele drepturi asupra bunurilor ce intră în sfera de reglementare a acestuia puteau fi valorificate într-un anumit termen, sub sancţiunea decăderii şi se va examina în ce măsură cererea adresată direct instanţei de judecată face demersul judiciar admisibil sau se tinde la o eludare a normelor speciale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Bucureşti şi de Mun. Bucureşti prin Primar general împotriva Deciziei nr. 451/ A din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia şi sentinţa nr. 302 din 2 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5342/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5415/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
