ICCJ. Decizia nr. 5564/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5564/2011
Dosar nr. 35998/3/2008
Şedinţa publică din 29 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B., secţia a V-a civilă, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul B., prin primar general, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună anularea dispoziţiei din 09 mai 2008 emisă de primarul general; desfiinţarea actului atacat şi obligarea intimatei la restituirea, în natură, a apartamentului proprietatea sa, situat în B., str. D.T., astfel cum a solicitat prin notificare; constatarea nulităţii contractului de vânzare – cumpărare şi obligarea subdobânditorului să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce a făcut obiectul acestui contract, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că apartamentul în litigiu, dobândit în baza contractului pentru construirea de locuinţe din 1970, a fost confiscat şi trecut în proprietatea statului, fără plată, prin Decizia nr. 2396/1988, în baza Decretului nr. 223/1974.
Preluarea apartamentului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv şi fără titlu valabil, întrucât prevederile Decretului nr. 223/1974 erau contrare Constituţiei din 1965 şi prevederilor art. 480 şi 481 C. civ.
Intimata refuză să-i restituie în natură bunul revendicat, motivând că apartamentul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, iar, conform art. 1 din Legea nr. 112/1995, numai imobilele trecute cu titlu în proprietatea statului puteau fi vândute. Ca atare, apartamentul nu putea fi vândut pentru că statul nu putea înstrăina ceea ce nu avea în patrimoniu.
Cererea de chemare în judecată a fost precizată la data de 08 mai 2009, în sensul că au fost chemaţi în judecată pârâţii T.A.şi P.E., solicitându-se şi anularea contratului de vânzare – cumpărare încheiat între aceşti pârâţi.
Prin sentinţa civilă nr. 387F din 19 martie 2010, Tribunalul B., secţia a V-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare; a respins acest capăt de cerere ca prescris; a respins celelalte capete din cererea formulată şi precizată de către reclamanta M.M. împotriva pârâţilor Primăria municipiului B., prin primarul general, T.A.şi P.E., ca nefondate, şi a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta a dobândit proprietatea imobilului în baza contractului de construire din 6 aprilie 1970, iar imobilul ce a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974. Din conţinutul deciziei din 20 decembrie 1988, rezultând că preluarea s-a făcut fără plată.
În baza aplicării Legii nr. 112/1995, imobilul a fost înstrăinat de stat către defuncta T.E., prin contractul de vânzare – cumpărare, moştenitorul defunctei T.A. înstrăinând acest imobil în baza contractului de vânzare – cumpărare către P.E.
Cu privire la anularea contractului de vânzare – cumpărare, instanţa a reţinut că, faţă de momentul formulării prezentei acţiuni, acest capăt de cerere este prescris în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare – cumpărare încheiat între cei doi pârâţi persoane fizice, motivul de nulitate invocat fiind dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, instanţa a reţinut că nu este întemeiat, întrucât interdicţia se limitează la calitatea de chiriaş dobânditor al imobilului şi nu poate fi extinsă la alte persoane.
Cu privire la acţiunea în revendicare a imobilului întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa a apreciat că în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001; că reclamanta are dreptul la despăgubiri şi că este preferabil titlul pârâtei, astfel că acţiunea a fost respinsă ca nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 505A din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel B., secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă M.M., reţinând, în esenţă, că nu este întemeiată critica referitoare la greşita admitere a prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte contractul de vânzare – cumpărare, întrucât, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001 până la 14 august 2003.
Ca atare, contrar celor susţinute de apelantă, termenul nu curge de la momentul comunicării situaţiei juridice a imobilului de către Primăria municipiului B., ci de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nefiind în nici un caz imprescriptibilă prezenta acţiune, cum s-a susţinut în motivele de apel. De altfel, apelanta avea posibilitatea să afle dacă imobilul pe care îl revendică mai este sau nu în proprietatea statului, prin obţinerea relaţiilor de la administraţia financiară, aspect pe care l-a verificat abia în 2005. Din înscrisul aflat la fila X din dosar rezultă că din 17 decembrie 1996 defuncta T.E. figura ca fiind proprietara imobilului, iar în 22 februarie 2000 numitul T.A. a solicitat impunerea pe rol a apartamentului în baza certificatului de moştenitor. În aceste condiţii apelanta avea posibilitatea, cu minime diligenţe, să se încadreze în termenele prevăzute de lege, independent de culpa Primăriei municipiului B.
Întrucât Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte anularea acestui contract de vânzare – cumpărare, s-a reţinut că, în mod corect, nu s-a cercetat cauza de nulitate cu privire la acest contract, nemaifiind posibilă verificarea legalităţii contractului de închiriere şi a celui de înstrăinare, pentru a se verifica dacă au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
S-a mai reţinut că, în mod corect, Tribunalul a constatat că nu este întemeiată nici acţiunea în anularea celui de-al doilea contract de vânzare – cumpărare, întrucât interdicţia impusă de art. 9 din Legea nr. 112/1995 este o interdicţie impusă chiriaşilor – cumpărători şi nu moştenitorilor acestora.
Critica vizând greşita soluţionare a acţiunii în revendicare a fost apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că reclamanta nici nu a investit instanţa de fond cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, ci cu o contestaţie formulată împotriva dispoziţiei Primarului general, prin care s-a solicitat „desfiinţarea acestui act şi obligarea intimatei la restituirea în natură a imobilului în litigiu", şi cu un al doilea capăt de cerere prin care a solicitat „constatarea nulităţii, cu consecinţa imediată – anularea contractului de vânzare – cumpărare şi obligarea subdobânditorului să-mi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce a făcut obiectul acestui contract". Reclamanta a considerat, în motivarea acestor capete de cerere, că dispoziţia contestată este nelegală, întrucât i s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent şi nu i s-a restituit bunul în natură, întrucât imobilul nu putea face obiectul vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995, nefiind legal intrat în proprietatea statului.
S-a conchis, că, în condiţiile în care a fost constatat prescris capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare – cumpărare, cauzele de nulitate neputând fi analizate şi contractul fiind perfect valabil, în mod corect tribunalul a respins şi capătul de cerere privind obligarea pârâţilor persoane fizice la a-i lăsa reclamantei imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.M., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare al apartamentului în litigiu, instanţele de fond şi apel au legitimat abuzurile pe care statul roman, prin instituţiile sale, le-a comis atunci când Primăria municipiului B. a tergiversat, în mod deliberat, soluţionarea notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat restituirea, în natură, a apartamentului trecut, fără plată, în proprietatea stalului, prin Decizia C.P.M.B. din 20 decembrie 1988, invocând ca pretext împrejurarea că nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului, deşi în art. 1 din actul administrativ era menţionat expres că acesta a fost proprietatea numitei M.M. S-a arătat, că, s-a solicitat intimatei, prin notificare, să-i comunice daca este sau nu deţinătoarea imobilului, pentru a acţiona în consecinţă, însă nu a primit niciun răspuns, situaţie în care a considerat că apartamentul se afla in detenţia sa urmând să-i fie restituit prin act administrativ, conform procedurii instituită de Legea nr. 10/2001.
Numai în anul 2005 a aflat că apartamentul nu se afla în posesia intimatei, fiind vândut, în anul 1996, de către SC O.SA numitei T.E., iar, ulterior, de fiul acesteia, numitei P.E.
Or, intimata, în calitate de reprezentant al statului, avea obligaţia sa-i comunice date legate de bunul notificat în termenele legale, astfel că aceasta nu a avut posibilitatea să acţioneze în consecinţă pentru redobândirea imediată a proprietăţii.
S-a mai arătat, că neîndeplinirea obligaţiilor de către intimata, aşa cum rezultă din actele dosarului şi soluţionarea notificării sale în intervalul de 8 ani, prin emiterea dispoziţiei nr. 10459 din 09 mai 2008, este o culpă a intimatei şi nu este nici legal şi nici legitim să i se opună prescrierea dreptului de a solicita constatarea nulităţii actelor de înstrăinare a proprietăţii sale, operând instituţia repunerii părţii în termenul legal.
Constatarea nulităţii actelor de înstrăinare a apartamentului în litigiu şi obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul ce face obiectul înstrăinării este o acţiune in revendicare, în sensul că instanţele erau obligate să se pronunţe în legătură cu valabilitatea titlurilor încheiate cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar dreptul de a cere în justiţie redobândirea proprietăţii de care a fost deposedată abuziv este imprescriptibil.
Mai mult, niciuna din instanţe nu s-a pronunţat asupra aspectului juridic învederat cu privire exceptarea de la vânzare a imobilelor trecute in proprietatea statului fără titlu, respectiv la faptul că apartamentul nr. X nu putea fi vândut în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Cu privire la acordarea de despăgubiri în echivalent către cumpărătorul actual, s-a arătat că aceasta este soluţia legală şi morală care se impune.
De asemenea, s-a arătat că nu rezulta din niciun act aflat la dosarul cauzei ca numita T.E. a avut calitatea de chiriaşă la momentul cumpărării apartamentului, instanţa reţinând că imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fără a verifica legalitatea contractul de vânzare cumpărare încheiat intre SC O. SA şi T.E.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Deşi nu arată expres, susţinând că dreptul la acţiune pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu este imprescriptibil, reclamanta a susţinut că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Această critică vizează soluţia dată de instanţele de fond şi apel capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 435/1996 încheiat între SC O. SA şi T.E. şi este nefondată.
Astfel, prin derogare de la dreptul comun, prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit căruia, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen ce a fost prelungit ulterior prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la 14 august 2002, s-a prevăzut un termen special de prescripţie care înlătură dreptul subiectiv la acţiune pentru constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002.
Or, faţă de aceste dispoziţii legale, constatând că reclamanta a formulat cerere în justiţie pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 435/1996 încheiat între T.E. şi SC O. SA la 29 septembrie 2008, legal au constatat instanţele de fond şi apel că, pe acest capăt de cerere, dreptul subiectiv la acţiune al reclamantei este prescris.
Susţinerea reclamantei în sensul că datorită culpei pârâtei Primăria municipiului B., care nu i-a comunicat datele legate de imobilul notificat, a luat la cunoştinţă de faptul că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în anul 1996, în baza Legii nr. 112/1995, numai în anul 2005, astfel că, în speţă, cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare operează instituţia repunerii în termen este, de asemenea, nefondată, întrucât această împrejurare invocată de reclamantă nu se circumscrie cazurilor prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru întreruperea termenului de prescripţie extinctivă.
De aceea, constatând că dreptul la acţiune al reclamantei pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC O. SA şi T.E. este prescris, legal, instanţele de fond şi apel nu au mai analizat fondul acestui capăt de cerere, inclusiv susţinerea reclamantei în sensul că numita T.E. nu ar fi avut calitatea de chiriaşă a apartamentului în litigiu, condiţie cerută de lege pentru dobândirea proprietăţii acestuia, cât şi la critica potrivit căreia apartamentul în litigiu era exceptat de la vânzare în condiţiile Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţele de fond şi apel erau obligate să se pronunţe asupra acţiunii în revendicare formulată de reclamantă, se constată că este, deasemenea, nefondată, întrucât reclamanta nu a investit instanţa de fond cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, ci cu o contestaţie formulată în condiţiile art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului în litigiu, urmare a anulării contractelor de vânzare-cumpărare şi nu acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, aşa cum s-a dispus prin dispoziţia contestată.
Cu privire la solicitarea reclamantei de restituire în natură a imobilului în litigiu, se constată că, atâta vreme cât actele de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu nu au fost anulate, reclamanta este îndreptăţită, în condiţiile Legii nr. 10/2001, la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, pentru apartamentul imposibil de restituit în natură.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta M.M., ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, instanţa, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă P.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 505 A din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel B.,secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta-reclamantă M.M. la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă P.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5548/2011. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5536/2011. Civil → |
|---|
