ICCJ. Decizia nr. 5580/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5580/2011
Dosar nr. 46967/3/2009
Şedinţa publică din 29 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Reclamanta C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, pârâtul să fie obligat la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, în cuantum de 250.000 euro, şi respectiv despăgubiri de 50.000 euro reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative de strămutare din localitatea de domiciliu.
În motivarea acţiunii s-a arătat că în noaptea de 18 iunie 1951, reclamanta împreună cu părinţii săi P.D. şi P.I. au fost dislocaţi, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din comuna S.G., judeţul Timiş, forţaţi să-şi părăsească locuinţa, bunurile mobile şi imobile, cu câteva haine luate în grabă, suiţi într-un tren marfă şi transportaţi în judeţul Ialomiţa, debarcaţi într-un lan de grâu, având apoi domiciliul forţat în comuna V., judeţul Ialomiţa, unde au fost nevoiţi să-şi ridice o locuinţă fără nici un ajutor până-n iarnă, fără a recupera nimic din bunurile din Timiş – întrucât s-au opus colectivizării.
Reclamanta în vârstă de nouă ani a fost obligată să presteze muncă în orezărie, la cules de bumbac, la chirpici, alături de părinţi, sub pază armată, fără plată, aceştia fiind verificaţi şi număraţi zilnic, fără drept la asistenţă medicală şi şcoală, fiind priviţi „reacţionari" în localităţile învecinate.
Pe actele de identitate ale părinţilor reclamantei era aplicată ştampila „domiciliu obligatoriu", măsura dislocării fiind ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iunie 1955, care menţinea interdicţia reîntoarcerii în zona din care au fost deportaţi, astfel familia a rămas până în anul 1958 în comuna V., când părinţii reclamantei au decis să părăsească această localitate în care erau marginalizaţi, ulterior reclamanta fiind discriminată politic, măsurile administrativ-politice aplicate, marcându-i copilăria, adolescenţa şi viaţa în general.
În comuna S.G., judeţul Timiş – s-a mai arătat, familia reclamantei a lăsat o casă de locuit cu anexe gospodăreşti, 5 ha. de teren arabil cu recolta neculeasă, hambare cu recolte din anii precedenţi dislocării, două vaci cu lapte, păsări, fără a beneficia de măsuri reparatorii pentru aceste bunuri, în baza Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005.
Reclamanta a precizat că a beneficiat de o recunoaştere a vechimii în muncă pe perioada dislocării între 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, aspect menţionat în Decizia de pensionare.
În drept s-au invocat prevederile Legii nr. 221/1990.
În sprijinul cererii s-a solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisuri şi declaraţii de martori.
Prin sentinţa civilă nr. 342 din 12 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în Dosarul nr. 46967/3/2009, s-a admis acţiunea, s-a constatat că reclamanta a suferit o măsură administrativă cu caracter politic potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi în consecinţă:
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata către reclamantă a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, ca efect al măsurii administrative, în cuantum de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii.
S-a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, ca neîntemeiat.
S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti a analizat probele administrate din care a rezultat că reclamanta şi familia sa a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în condiţiile art. 1 pct. 3 din Legea nr. 221/2009, ca urmare a dislocării din comuna S.G., judeţul Timiş, în comuna V., judeţul Ialomiţa, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, până la data de 27 iulie 1955.
Prin această măsură, fiind dovedit prin declaraţiile de martori şi înscrisuri, s-a creat reclamantei şi familiei sale, suferinţe în plan moral şi profesional, marcându-le existenţa, astfel că se impune acordarea reclamantei de despăgubiri potrivit art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciate în cuantum de 10.000 euro, respectiv în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României, din ziua plăţii, care fără a acoperi integral prejudiciul, este menit să dea o satisfacţie de ordin moral, printr-o reparaţie firească.
S-au respins despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material, respectiv valoarea bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative, pentru care nu s-au administrat dovezi pertinente privind existenţa bunurilor imobile şi mobile pe care nu le-a mai recuperat familia, din judeţul Timiş, care să se coroboreze cu declaraţiile martorilor, potrivit art. 1169 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, reclamanta C.A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
1. În apelul declarat de reclamantă, s-a arătat că în mod greşit i-au fost admise parţial pretenţiile de 250.000 euro – prejudiciu moral şi 50.000 euro contravaloarea bunurilor confiscate, întrucât din probele administrate – înscrisuri şi declaraţii de martori – a reieşit fără echivoc faptul că reclamanta a suferit prin aplicarea acestei măsuri administrative de dislocare din localitatea de domiciliu, marcându-i copilăria, adolescenţa şi viaţa în general – ca o pată neagră în viaţa sa, ca şi în istoria românilor, suferinţele fiind de ordin fizic, psihic, prin lipsirea de libertate, hrană, medicamente şi educaţie.
Acordarea doar a sumei de 10.000 euro nu poate acoperi suferinţele încercate, fiind stabilită fără criterii ştiinţifice, în mod arbitrar, deşi recunoaşte însăşi instanţa că acest cuantum nu acoperă suferinţele morale şi drepturile nepatrimoniale lezate prin măsura administrativă abuzivă dispusă de către stat, or lezarea drepturilor sale fundamentale determină o indemnizaţie echitabilă de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.
S-a solicitat astfel, admiterea apelului.
2. În apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a arătat că hotărârea este netemeinică şi nelegală, întrucât, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, despăgubirile sunt prevăzute şi pot fi acordate doar pentru condamnările politice, nu şi pentru măsurile administrative cu caracter politic, astfel cum este situaţia în care se află reclamanta, citând în acest sens, mai multe sentinţe pronunţate de Tribunalul Ialomiţa.
În consecinţă, s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii.
În subsidiar, s-a arătat, că în situaţia în care, instanţa constată că Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, urmează a se constata, că suma de 10.000 euro, acordată reclamantei, de către prima instanţă, este exagerat de mare, care nu are la bază criterii de determinare, cum ar fi prejudiciul moral real suferit, consecinţele negative de ordin fizic şi psihic, situaţia profesională sau socială a celui care se simte victima măsurii luate.
În plus, urmează a ţine seama în speţă, şi de faptul că reclamanta a beneficiat şi de acordarea de despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fapt ce nu a fost reţinut de către instanţa de fond, astfel cum trebuie procedat, citând o speţă similară din practica judiciară.
În apel nu s-au administrat noi probe.
Prin Decizia civilă nr. 529A din 4 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile ca nefondate.
În motivarea deciziei s-a reţinut că despăgubirile în baza legii sus-menţionate, se acordă atât pentru condamnările politice, cât şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru suferinţele morale determinate de aceste abuzuri – aspect ce rezultă în primul rând din însăşi titulatura acestei legi speciale, dar şi din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate în înţelesul lor, prin OUG nr. 62 din 30 iulie 2010, intrat în vigoare după pronunţarea sentinţei apelate.
Criticile din cele două apeluri pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă pentru daunele morale, în sensul că ele ar fi exagerate ori dimpotrivă, foarte mici faţă de prejudiciul real moral suferit şi cuantumul solicitat s-a apreciat ca nefondate.
Din probele administrate – înscrisuri şi declaraţii de martori, a rezultat că în perioada 1951 – 1955, peste patru ani, reclamantei şi familiei sale le-a fost aplicată măsura dislocării din localitatea de domiciliul, fiind lipsite de locuinţă, hrană, asistenţă, şcoală şi suferind şi oprobriul public, - aspecte ce au marcat profund negativ şi cu consecinţe în timp, viaţa reclamantei şi familiei sale.
Legea nr. 221/2009 a fost concepută spre a oferi o despăgubire pentru aceste suferinţe, care urmează a fi apreciate de judecător, ţinând seama şi de alte reparaţii primite în temeiul altor legi similare.
Cuantumul de 10.000 euro s-a apreciat în mod legal şi temeinic, de către prima instanţă, în raport de prejudiciul real moral suferit de reclamantă, într-o perioadă trecută, care să constituie o satisfacţie în plan moral, printr-o despăgubire într-un cuantum rezonabil, fără pretenţia de acoperire efectivă a prejudiciului moral încercat, acesta fiind practic incomensurabil, şi ţinând seama şi de recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada respectivă, în scopul primirii unei indemnizaţii de către reclamantă, astfel cum rezultă din înscrisurile administrate în cauză în baza Legii nr. 118/1990.
În raport de aceste criterii pe care prima instanţă le-a avut în vedere, nu s-a reţinut critica apelantei că suma de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri ar fi un cuantum foarte mic.
Tot astfel, nici critica apelantului – pârât nu s-a apreciat ca fondată, întrucât altfel, s-ar goli de conţinut, însăşi legea specială de reparaţie nr. 221/2009, ar deveni o lege formală, or scopul legiuitorului nu a fost formal, ci unul fundamentat, în sensul reţinut mai sus.
Invocarea unor speţe similare care au primit în concret anumite soluţii (nedefinitive) nu pot fi reţinute, spre a reforma sentinţa apelată, practica judiciară nefiind izvor de drept.
Este adevărat că prin OUG nr. 62/2010, de modificare şi completare a Legii nr. 221/1990, au fost plafonate despăgubirile ce ar urma să fie acordate de către instanţe, victimelor abuzurilor suferire prin măsurile prevăzute de această lege, dar recent (21 octombrie 2010), Curtea Constituţională tocmai s-a pronunţat, statuând neconstituţionalitatea Ordonanţei nr. 62/2010, în măsura în care limitează cuantumul despăgubirilor, în speţă însă, prima instanţă a analizat în concret situaţia reclamantei, fără a avea în vedere se limitările impuse prin ordonanţa de modificare, intrată în vigoare, ulterior pronunţării sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta C.A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta C.A. a criticat Decizia sub aspectul greşitei aplicări a legii susţinând că în raport de situaţia de fapt, instanţa nu a avut în vedere toate criteriile prevăzute de lege pentru determinarea şi cuantificarea daunelor morale.
În argumentarea acestui motiv de recurs s-a expus situaţia de fapt dar nu s-a indicat care sunt criteriile prevăzute de lege care nu au fost avute în vedere de instanţă.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, susţinând că nu mai există temei legal pentru acordarea de despăgubiri morale.
În susţinerea acestui motiv de recurs s-au reprodus considerente din Decizia Curţii Constituţionale.
O altă critică a vizat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, susţinându-se că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Ultima critică vizează greşita aplicare a legii în determinarea şi cuantificarea daunelor morale, susţinându-se că instanţa nu a avut în vedere toate criteriile şi elementele prevăzute de lege, precum şi practica convenţională, suma de 10.000 euro fiind prea mare.
Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral persoanelor condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Însă, în cauza de faţă, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect în privinţa situaţiei reclamantei, având în vedere că aceasta a intervenit după pronunţarea deciziei apelate, care a fost pronunţată la 4 octombrie 2010, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010şi publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.
Cum în termenul de 45 de zile autorităţile competente nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză, faţă de efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reţine că prezumţia de constituţionalitate a textului de lege atacat este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale.
Pentru acest motiv, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii nu poate fi înlăturată, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluţionării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.
O atare soluţie se impune şi din perspectiva normelor convenţionale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor.
Astfel, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., având în vedere că, potrivit art. 376 alin (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu , dând naştere unei „valori patrimoniale" în sensul Convenţiei, care intră în sfera de protecţia a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în aplicare a hotărârii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun".
Prin urmare, reclamanta este titulara unui „bun" în sensul Convenţiei, aceasta fiind în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive de recunoaştere a dreptului pretins, respectiv Decizia pronunţată în apel, prin care i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic.
Statul Român a criticat Decizia recurată pentru nelegalitate, susţinând că a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 221/2009, deoarece acest text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnare cu caracter politic, şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească pe când, în speţă, reclamanta a fost supusă unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu a suferit o condamnare.
Această susţinere nu este întemeiată, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma nemodificată, orice persoană poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Familia reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, măsură întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată.
Prin urmare, reclamanta beneficiază de dreptul de a obţine despăgubiri morale de la stat, în condiţiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e), şi nu în condiţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, cum greşit susţine recurentul Statul Român.
Recurentul-pârât a contestat şi cuantumul daunelor morale stabilite în apel, susţinând că acesta este nejustificat în raport de prejudiciul moral suferit de reclamantă, că nu respectă criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie.
Ca situaţie de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reţinut în etapele procesuale anterioare că reclamanta şi familia acesteia au fost dislocaţi din localitatea de domiciliu S.G., li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna V. din B.
Această măsură administrativă cu caracter politic, aşa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamantei un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condiţiile acestui act normativ.
Astfel, prin strămutarea obligatorie a reclamantei şi familiei acesteia din localitatea de domiciliu, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamantă.
În speţă, în mod legal au apreciat instanţele de fond şi apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantei şi al membrilor acestora a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamanţi.
Or, prin raportare la datele concrete ale cauzei, ţinând cont şi de faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizaţie în baza Decretului-lege nr. 118/1990 şi cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate de către instanţa de fond pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 10.000 euro, faţă de perioada deportării, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate reclamanţilor, este echitabilă şi justificată.
Cât priveşte aprecierile de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale şi cuantificarea prejudiciului moral, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la Decizia pronunţată în apel.
În considerarea aceloraşi motive de mai sus, se constată că şi critica invocată de către recurenta-reclamantă privind daunele morale şi cuantificarea prejudiciului moral este nefondată.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta C.A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 529A din 4 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5583/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5576/2011. Civil → |
|---|
