ICCJ. Decizia nr. 5532/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5532/2011
Dosar nr. 4097/115/2009
Şedinţa publică din 28 iunie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 4097/115 din 17 decembrie 2009, reclamantul M.O. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum şi suferinţele cauzate de aceasta, măsura administrativă şi nedreaptă pe care trebuit să o îndure familia sa, până în prezent, pentru refacerea vieţii, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 426 din 16 martie 2010 pronunţată în Dosar nr. 4097/115/2009 Tribunalul Caraş Severin a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 110.000 euro echivalentă în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, învestită cu apelul declarat de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Decizia din 23 septembrie 2010, a admis calea de atac, şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 3.000 euro cu titlu de despăgubiri, pentru considerentele ce urmează.
Un criteriu fundamental, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.
Din aceste punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii C.E.D.O. criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice şi având în vedere particularităţile speţei de faţă, este fără îndoială că membrii familiei reclamantului , părinţi şi bunici, au suferit efectiv urmare a măsurii deportării în Câmpia B., atât pe perioada celor 5 ani de strămutare cât şi ulterior.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, Curtea a reţinut că la data soluţionării apelului sunt aplicabile dispoziţiile art. II din OUG nr. 62/2010, potrivit cărora „ procesele aflate în curs de judecată şi în care nu s-au pronunţat hotărâri definitive , trebuie să se conformeze limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009.
Din perspectiva dispoziţiilor legale sus menţionate, Legea nr. 221/2009 astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 62/2010, instanţa de apel apreciază că pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, suma de 3.000 euro este echitabilă.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi.
Reclamantul, prin motivele de recurs ce pot fi încadrate în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., invocă neconstituţionalitatea OUG nr. 62/2010 art. I şi II cu referire la art. 115 alin. (6) şi art. 52 din Constituţia României.
Totodată, se arată că ordonanţa este neconstituţională şi pentru că încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât legea este de imediată aplicare. Se invocă neconstituţionalitatea şi în raport de prevederile art. 16 din Constituţie, deoarece art. II tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la despăgubire.
La cuantificarea sumei ce se arată pentru a procura victimei satisfacţii de ordin moral, instanţa trebuie să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al persoanei raportat la împrejurările particulare, speciale familiei strămutatului.
Se apreciază că suma ce trebuia acordată în temeiul ordonanţei era de 10.000 euro pentru toţi membri familiei, având în vedere că au fost deportate trei persoane.
În concluzie, se solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtului.
Pârâtul, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia sub două aspecte: reclamantul nu era îndrituit la despăgubire pentru că nu a suferit o condamnare, astfel cum se arată în art. 5 din Legea nr. 221/2009, pe de o parte, iar pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor este disproporţionat de mare faţă de dauna suferită, fiind astfel încălcat criteriul echităţii.
Părţile, deşi legal citate, nu au formulat întâmpinări în conformitate cu dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabvile cauzei, reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 76/15.11.2010 a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente sunt neconstituţionale, constatându-se încălcarea principiilor egalităţii şi interzicerii discriminării şi a neretroactivităţii.
Faţă de cele de mai sus criticile de neconstituţionalitate ale actului normativ au rămas fără obiect, motiv pentru care nu a mai fost sesizată instanţa de contencios constituţional.
Referitor la cuantumul daunelor morale acordate de instanţa superioară de apel se constată că, deşi acordat în conformitate cu dispoziţiile OUG nr. 62/2010, dimensiunea acestuia este corectă faţă de datele concrete ale cauzei.
Astfel, reclamantul solicită acordarea daunelor morale pentru suferinţa mamei şi bunicilor său, urmare a strămutării acestora în localitatea J.N., raionul F., regiunea Constanţa. În perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955.
Cuantumul daunelor morale se stabileşte raportat la beneficiarul direct al despăgubirilor. Or, în cauza de faţă, reclamantul nu afirmă că el este cel care a suportat direct consecinţele negative suferite de autorii săi în plan fizic şi psihic, urmare a măsurii strămutării cu caracter politic şi nici nu pretinde că faptul strămutării mamei şi bunicilor său i-au afectat în vreun fel evoluţia socială, culturală ori profesională, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată.
Drept urmare, având în vedere şi măsurile reparatorii acordate deja în conformitate cu OUG nr. 214/1999, privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă a persoanelor condamnate pentru infracţiuni împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, cuantumul de 3.000 euro reprezintă o sumă echitabilă, dată cu respectarea principiului proporţionalităţii întrucât, aşa cum deja s-a arătat, nu s-a pretins că reclamantului i-au fost atinse valori esenţiale ale personalităţii umane.
Pentru aceleaşi considerente, criticile pârâtului privind cuantumul disproporţionat de mare al despăgubirilor vor fi respinse, de asemenea.
Recurentul-pârât a susţinut că prin decizie s-au aplicat greşit prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 deoarece autorii reclamantului au fost supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu au suferit o condamnare.
Susţinerea este neîntemeiată având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, de măsurile reparatorii beneficiază şi persoana care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Familia reclamantului a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu al acestuia în Câmpia B. în temeiul deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, reclamantul beneficiază de dreptul de a obţine despăgubiri morale de la stat, în condiţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.O. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraş – Severin împotriva deciziei nr. 305A din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5536/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5525/2011. Civil → |
|---|
