ICCJ. Decizia nr. 5565/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5565/2011
Dosar nr. 707/54/2010
Şedinţa publică din 29 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1551/2006 pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului S., solicitând anularea dispoziţiei din 19 septembrie 2005 şi obligarea pârâtei la restituirea în natură a suprafeţei de 1.020 m.p., teren situat în municipiul S., str. V. sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Prin sentinţa civilă nr. 607 din 10 iulie 2006, Tribunalul Olt, a admis, în parte, contestaţia şi a dispus anularea actului atacat.
A reţinut că, în anul 1979, reclamantul a donat fiicei sale, B.M., o casă amplasată pe terenul solicitat, teren care a trecut în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Pentru construcţie - expropriată prin Decretul nr. 173/1975 - donatara a primit despăgubiri.
Reclamantul, ca proprietar al terenului la data preluării abuzive, are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, respectiv restituirea în natură/prin echivalent .
Prin Decizia nr. 846 din 01 noiembrie 2006, Curtea de Apel Craiova, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtei, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins contestaţia.
Instanţa a apreciat că reclamantul nu mai era proprietar al terenului la momentul preluării acestuia de către stat, astfel că nu are calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 5276 din 28 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului, a casat Decizia şi sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Potrivit contractului perfectat între părţi în anul 1979, cu respectarea prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, donaţia a avut ca obiect exclusiv construcţia amplasată pe terenul în litigiu, teren care concomitent acestei înstrăinări a trecut în proprietatea statului. Aşadar, statul a preluat terenul de la reclamantul donator şi nu de la fiica donatară, aceasta din urmă beneficiind exclusiv de folosinţa gratuită a acestei suprafeţe de teren până la demolarea construcţiei.
Potrivit dispoziţiilor exprese ale HG nr. 250/2007, persoana care la data preluării abuzive era proprietar al terenului, este îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Cererea privind restituirea în natură nu era inadmisibilă, instanţa fondului având posibilitatea legală de a hotărî asupra măsurii reparatorii adecvate, soluţionarea acestui capăt de cerere presupunând însă cu prioritate clarificarea situaţiei juridice a terenului, prin administrarea de noi probatorii.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 355 din 20 martie 2008, Tribunalul Olt, a admis cererea, a anulat dispoziţia din 19 septembrie 2005 emisă de primarul municipiului S., a dispus restituirea către reclamant a suprafeţei de 797 m.p. teren situat în S., str. V., devenită str. P., a constatat că pentru suprafaţa de 223 m.p., reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
Instanţa a avut în vedere raportul de expertiză, din concluziile căruia a rezultat că pe suprafeţele de teren compuse din 360 m.p., spaţiu liber, şi 437 m.p., amenajat ca teren loc de joacă, nu există cămine de vizitare a utilităţilor; având în vedere poziţionarea acestora în teren şi a racordurilor la reţele stradale, terenul nu este traversat de conducte ale utilităţilor ce deservesc blocurile adiacente.
Prin Decizia civilă nr. 295 din 25 septembrie 2008, Curtea de Apel Craiova, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent şi pentru suprafaţa de 797 m.p., fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Instanţa a reţinut că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi se află situat între străzile P. şi V., delimitat de blocuri de locuit; terenul în litigiu reprezintă curtea interioară a blocurilor de locuit şi este sistematizat şi organizat cu funcţiunea de loc de joacă pentru copii, parcare cu acces din ambele străzi, alei pietonale de acces în blocurile respective şi spaţiu verde. Concluziile expertizei sub acest aspect nu au fost contestate de reclamant, acesta formulând obiecţiuni numai în sensul neindividualizării stricte a terenului ce ar putea face obiectul restituirii în natură.
Concluzia instanţei a fost în sensul că existenţa locului de joacă pentru copii şi a unui teren liber cu destinaţia de spaţiu verde, chiar dacă nu are amenajări deosebite, constituie o necesitate obiectivă pentru comunitatea respectivă, astfel încât, soluţia de restituire în natură a celor două suprafeţe de teren, de 437 m.p. şi respectiv, 360 m.p., din suprafaţa totală de 1.020 m.p., este nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 5324 din 8 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul reclamantului, a casat Decizia şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
A reţinut că instanţa de apel nu s-a preocupat să stabilească situaţia de fapt completă a imobilului la data intrării în vigoare a legii, deşi reclamantul formulase apărări în acest sens.
Prin Decizia nr. 275 din 22 septembrie 2010, Curtea de apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtei, a schimbat sentinţa, în sensul că a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 797m.p. teren, situată în S., str. V.
Rejudecând cauza, prin raportare şi la dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului - instanţa a pus în discuţie necesitatea completării probatoriului administrat cu proba cu înscrisuri pentru a clarifica situaţia terenului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, prezentarea unui extras din P.U.Z. din care să rezulte utilitatea terenului în litigiu la acel moment.
S-au depus la dosar aceste înscrisuri, respectiv copie de pe hotărârea din 30 august 1999 a Consiliului Local al municipiului S., cu privire la inventarul bunurilor care aparţin domeniului public, împreună cu anexa I, proiectul de construcţie al cartierului V., anexă la Decretul de expropriere nr. 173/1985, precum şi anexa la acest decret cu persoanele expropriate.
Instanţa a constatat că terenul în litigiu, aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expert tehnic S.C., reprezintă curtea interioară a blocurilor de locuit şi este sistematizat şi organizat cu funcţiunea de parcare cu acces din ambele străzi, alei pietonale de acces în blocurile respective, loc de joacă pentru copiii şi spaţiu verde.
Utilitatea terenului este confirmată şi de actele depuse de către apelantă, respectiv schiţa ataşată decretului de expropriere, pe care suprafaţa solicitată spre restituire este configurată prin linie de culoare galbenă, hotărârea nr. 66/1999 a Consiliului Local S., în care terenul apare evidenţiat ca parcare şi teren de joacă.
Aşa cum rezultă din schiţa ataşată cauzei cu privire la amplasarea construcţiilor în momentul edificării cartierului de locuinţe rezultă că pe acest teren se află blocuri, alei pietonale de acces la blocuri, spaţiu verde în jurul blocurilor, precum şi spaţiu amenajat pentru jocul copiilor.
Faptul că pe anumite suprafeţe de teren nu există edificate construcţii, nu duce la concluzia că acestea constituie terenuri libere în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, sintagma „amenajări de utilitate publică" ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume: căi de comunicaţie, în cadrul cărora intră şi aleile dintre blocuri, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit. Restituirea în natură se referă numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor existente pe teren.
Or, pe teren se află amenajările avute în vedere încă de la momentul constituirii cartierului de blocuri şi nu există nicio justificare pentru mutarea amplasamentului locului de joacă al copiilor într-un alt spaţiu, pe care de altfel expertul nici nu l-a identificat.
Pe schiţa ataşată raportului de expertiză nu sunt evidenţiate nici blocurile, nici aleile de acces la blocurile respective, situaţia aceasta de fapt rezultând însă din schiţa ataşată de apelantă (P.U.Z.) în rejudecare.
Concluzia finală a instanţei a fost în sensul că nu se impune restituirea în natură a celor două suprafeţe de teren de 437 m.p. (teren pentru jocul copiilor, amenajat cu dotările corespunzătoare) şi 360 m.p. (spaţiu verde, care, deşi în prezent nu are amenajări deosebite, este necesar bunei funcţionări a amenajării publice respective, mai ales în condiţiile actuale de poluare şi de necesitate a existenţei unor spaţii verzi cu scopul protecţiei mediului), potrivit art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în cauză, impunându-se măsurile reparatori în echivalent, spaţiile respective fiind destinate a servi nevoilor comunităţii din blocurile ce le delimitează.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 20 octombrie 2010, reclamantul, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Decizia este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., conform cărora în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar după casare instanţa va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
Instanţa de apel nu s-a preocupat să stabilească situaţia terenului în suprafaţă de 797 m.p. la data apariţiei Legii nr. 10/2001, ci a făcut referire în motivarea deciziei la o hotărâre a Consiliului local din anul 1999, cu mult anterioară apariţiei Legii nr. 10/2001, hotărâre în care terenul în litigiu ar apărea evidenţiat ca loc de joacă şi spaţiu verde, fapt neadevărat.
În condiţiile în care pârâtă nu a făcut dovada că la data apariţiei Legii nr. 10/2001, terenul în suprafaţă de 797 m.p. era amenajat ca loc de joacă şi spaţiu verde, instanţa de apel trebuia să constate că sunt întemeiate susţinerile reclamantului făcute în sensul că aceste amenajări au fost edificate de pârâtă în timpul litigiului, pentru a ocupa terenul.
Restituirea în natură a acestui teren nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor existente pe teren, cum în mod eronat a apreciat instanţa de apel.
Decizia atacată a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., întrucât, deşi apelul primăriei viza netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei sub aspectul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 797 m.p., instanţa de apel schimbă în totalitate sentinţa, în sensul că constată dreptul la măsuri reparatorii în echivalent numai pentru suprafaţa de 797 m.p., nefăcându-se nici un fel de referire la suprafaţa de 223 m.p., pentru care se stabiliseră deja măsuri reparatorii în echivalent prin sentinţa civilă nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului Olt.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este întemeiat, numai în privinţa uneia din criticile de nelegalitate.
Prima critică - Decizia este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., conform cărora în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar după casare instanţa va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată - nu este întemeiată, întrucât instanţa de apel s-a preocupat să stabilească situaţia terenului în suprafaţă de 797 m.p. la data apariţiei Legii nr. 10/2001.
Astfel, pentru completarea probatoriului ordonată de instanţa supremă, instanţa fondului a solicitat prezentarea unui extras din P.U.Z. din care să rezulte utilitatea terenului în litigiu la acel moment. S-au depus la dosar o serie de înscrisuri relevante clarificării situaţiei terenului, respectiv copie de pe hotărârea din 30 august 1999 a Consiliului Local al municipiului S., cu privire la inventarul bunurilor care aparţin domeniului public, împreună cu anexa I, proiectul de construcţie al cartierului V., anexă la Decretul de expropriere nr. 173/1985, precum şi anexa la acest decret cu persoanele expropriate.
Instanţa, în acest context probator şi având în vedere concluziile raportului de expertiză, a statuat în fapt că terenul în litigiu reprezintă curtea interioară a blocurilor de locuit şi este sistematizat şi organizat cu funcţiunea de parcare cu acces din ambele străzi, alei pietonale de acces în blocurile respective, loc de joacă pentru copiii şi spaţiu verde.
Faptul că pe anumite suprafeţe de teren nu există edificate construcţii, nu duce la concluzia că acestea constituie terenuri libere în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001.
În mod corect au fost avute în vedere Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, în cuprinsul cărora sintagma „amenajări de utilitate publică" ale localităţilor urbane şi rurale are semnificaţia unor suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume: căi de comunicaţie, în cadrul cărora intră şi aleile dintre blocuri, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit.
Restituirea în natură se referă numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor existente pe teren.
Pe teren se află amenajările avute în vedere încă de la momentul constituirii cartierului de blocuri şi nu există nicio justificare pentru mutarea amplasamentului locului de joacă al copiilor într-un alt spaţiu, pe care de altfel expertul nici nu l-a identificat.
S-a precizat clar că, pe schiţa ataşată raportului de expertiză nu sunt evidenţiate nici blocurile, nici aleile de acces la blocurile respective, însă această situaţie de fapt rezultă din schiţa ataşată de apelantă (P.U.Z.), în rejudecare.
Acestea sunt considerentele de fapt şi de drept pertinente pentru care poate fi primită ca fiind judicioasă concluzia finală a instanţei, conform căreia nu se impune restituirea în natură a celor două suprafeţe de teren de 437 mp - teren pentru jocul copiilor, amenajat cu dotările corespunzătoare - şi 360 mp - spaţiu verde, care, deşi în prezent nu are amenajări deosebite, este necesar bunei funcţionări a amenajării publice respective, mai ales în condiţiile actuale de poluare şi de necesitate a existenţei unor spaţii verzi cu scopul protecţiei mediului - potrivit art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în cauză, impunându-se măsurile reparatori în echivalent, spaţiile respective fiind destinate a servi nevoilor comunităţii din blocurile ce le delimitează.
Faptul că instanţa fondului a făcut referire în motivarea deciziei la o hotărâre a Consiliului local din anul 1999, cu mult anterioară apariţiei Legii nr. 10/2001, nu poate fi imputat acesteia, întrucât această apreciere a avut ca temei obligaţia impusă de instanţa supremă, configurată cu precizie în hotărârea de casare.
Este întemeiată critica conform căreia Decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., întrucât, deşi apelul primăriei a vizat exclusiv netemeinica şi nelegalitatea sentinţei sub aspectul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 797 m.p., instanţa de apel a schimbat în totalitate sentinţa, a constatat dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 797 m.p., nefăcând însă nici o referire la suprafaţa de 223 m.p., pentru care se stabiliseră deja măsuri reparatorii în echivalent prin sentinţa civilă nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului Olt, situaţie ce trebuia conservată în temeiul principiului puterii de lucru judecat.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, va admite recursul reclamantului, fiind întemeiată această ultimă critică, va modifica în parte Decizia, în sensul că va schimba în parte sentinţa nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului Olt, secţia civilă, constatând dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent şi pentru suprafaţa de 797 m.p. teren situată în S., Str.V., Judeţul Olt, cu menţinerea restului dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 275 din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia în sensul că schimbă în parte sentinţa nr. 355 din 20 martie 2008 a Tribunalului Olt, secţia civilă.
Constată dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent şi pentru suprafaţa de 797 m.p. teren situată în S., Str.V., Judeţul Olt.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5576/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5537/2011. Civil → |
|---|
