ICCJ. Decizia nr. 5576/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5576/2011
Dosar nr. 9366/211/2008
Şedinţa publică din 29 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 326/F din 13 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta Parohia R.U. cu R.G. – C.I. Cluj, împotriva pârâtei Parohia O.R. B.V. I. şi în consecinţă s-a dispus anularea încheierii de intabulare din 15 iulie 1950 prin care pârâta şi-a înscris în C.F. Cluj, dreptul de proprietate asupra imobilelor în baza Decretului nr. 358/1948 şi restabilirea situaţiei anterioare prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei Parohia R.U. cu R.G.-C.I. Cluj.
Pârâta a fost obligată să predea reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilele înscrise în C.F. Cluj, constând din locaş de cult, casă parohială şi loc de casă.
Împotriva acestei sentinţe pârâta Parohia Ortodoxă B.V., a declarat recurs solicitând casarea hotărârii şi rejudecând cauza respingerea acţiunii cu obligarea intimatei la cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii, dând o hotărâre nelegală. În motivarea hotărârii sale, instanţa de fond a reţinut toate prevederile legale existente în materie (Decretul nr. 126/1990, Legea nr. 10/2001, OUG nr. 94/2000, art. 480 C. civ., Legea nr. 7/1996), inclusiv cele care nu mai sunt în vigoare actualmente (Decretul nr. 358/1948, Legea nr. 177/1948, Constituţia din 1948), fără a face însă aplicarea dispoziţiilor direct aplicabile acestei speţe, respectiv, prevederile Decretului nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, care în art. 3 stabileşte că "Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult ... care au aparţinut Bisericii R.U. cu Roma şi au fost preluate de Biserica O.R. se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
În speţă nu s-a alcătuit nici o astfel de comisie. Dar din interpretarea legii, dacă această comisie mixtă extrajudiciară trebuia să ţină seama în hotărârea ei de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri (art. 3), atunci cu atât mai mult instanţa de judecată trebuie să facă acelaşi lucru, nu să se raporteze în hotărârea sa la texte de lege care actualmente nu mai sunt în vigoare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pârâta nu a contestat caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948 - abrogat.
Instanţa a motivat hotărârea în baza unor texte de lege abrogate (a Decretului nr. 177/1948, Constituţia din 1948) deşi în prezent-situaţia este reglementată cât se poate de clar prin Decretului nr. 126/1990 cu modificările ulterioare.
A mai contestat baza legală a admiterii acţiunii reclamantei, din sentinţa atacată, se stipulează că "art. 37 din Legea nr. 177/1948" stă la baza admiterii acţiunii cu toate că acest text de lege nu mai este în vigoare.
Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, reţinând că prin actul normativ în discuţie legiuitorul a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate.
A considerat că aceste principii stabilite în Decizia Curţii Constituţionale nr. 23 din 27 aprilie 1993 şi în Decizia nr. 1201 din 11 noiembrie 2008, au fost încălcate flagrant de către instanţa de fond.
Astfel, instanţa de fond a constatat că nu s-a întrunit nici o comisie, însă a stabilit că restituirea lăcaşurilor de cult, excede dispoziţiilor legii speciale adoptate până în prezent, reţinând în continuare că temeiul legal în care pârâta a fost chemată în judecată îl constituie art. 480 C. civ. şi art. 37 din Legea nr. 177/1948 - abrogat.
În ceea ce priveşte al doilea principiu stabilit de Curtea Constituţională, acela al opţiunii credincioşilor, instanţa a reţinut că deşi numărul credincioşilor ortodocşi este vădit mai mare (500 de credincioşi) decât cel al celor greco-catolici (10 credincioşi), însă acest aspect nu contează. Şi pentru acest aspect instanţa a considerat necesară raportarea la prevederile legale abrogate (Decretul nr. 177/1948 şi nr. 358/1948), la care a mai adăugat şi faptul că în acel an (conform spuselor martorilor) toţi credincioşii erau greco-catolici.
S-a invocat că nici ultimul principiu statuat de Curtea Constituţională nu a fost respectat, căci prin faptul că se pun în aplicare dispoziţiile Decretului-Lege 126/1990, nu înseamnă că se încalcă principiul libertăţii cultelor religioase. Libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, prevăzută de art. 29 alin. (5) din Constituţie, ci şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care, în aceeaşi comunitate locală există şi credincioşi ortodocşi şi credincioşi greco-catolici, criteriul esenţial al opţiunii majorităţii enoriaşilor - ridicat de Curtea Constituţională la rang de principiu - pentru determinarea destinaţiei locaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe.
Referitor la reţinerea instanţei în sensul că pârâta nu a făcut dovada părăsirii cultului cerută de prevederile art. 39 din Legea nr. 177/1948, a considerat că din moment ce cultul greco-catolic a fost desfiinţat, consecinţele desfiinţării sale au fost trecerea în proprietatea Bisericii O.R. a patrimoniului acestora, dar şi faptul considerării tuturor persoanelor ca fiind ortodoxe. Acest fapt este demonstrat atât prin prevederile Decretului-Lege nr. 9/1989, cât şi din prevederile Decretului-Lege nr. 126/1990.
A susţinut că nu se poate vorbi despre inexistenţa unu titlu câtă vreme tocmai textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 la care face referire instanţa de fond şi în baza căruia şi-a motivat soluţia instanţa de fond, prevedea că dacă cel puţin 10% din numărul credincioşilor comunităţilor locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporţională cu numărul credincioşilor care au părăsit-o şi această parte proporţională se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat de noii credincioşi.
Transferul dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act administrativ de autoritate şi nu a unui act de drept civil. Prin urmare, nu se poate susţine că intabularea a fost nelegală.
Pe de altă parte s-a demonstrat că edificarea cultului s-a făcut prin contribuţia tuturor românilor din zonă. În timp cartierul s-a dezvoltat, iar cei care sunt cuprinşi în tabelele depuse sunt persoane ce locuiesc în cartier, de cult ortodox şi care formează majoritatea celor care frecventează Parohia, greco-catolicii pe lângă faptul că sunt în număr foarte mic, au o capelă şi ca atare, nu şi-au manifestat şi nici nu doresc să intre în posesia prezentului lăcaş de cult.
A considerat că soluţia este nu numai nelegală, dar şi imorală, contrară perceptelor religioase, aceasta însemnând că lăcaşul să fie restituit în considerarea unui număr infim de credincioşi, iar marea majoritate (chiar raportat la numărul reţinut de către instanţa) să fie lăsaţi sub cerul liber, fără lăcaşul în care cel puţin de peste 50 de ani caută să-şi găsească alinarea.
A arătat că lăcaşul de Cult a fost înzestrat de enoriaşii pârâtei, iar în ceea ce priveşte Casa Parohială, aceasta a fost transformată radical, nu numai prin supraetajare şi realizarea unui acoperiş nou, cât şi celelalte dotări adiacente care de asemenea s-au făcut din sumele agonisite din contribuţiile enoriaşilor de rit ortodox.
Pârâta Parohia Greco C.I. prin concluzii a solicitat respingerea apelului.
La termenul din data de 24 septembrie 2010, potrivit încheierii de la acea dată calea de atac a fost calificată ca fiind apel iar cauza a fost luată în această din urmă compunere.
Prin Decizia civilă nr. 258/A din 1 octombrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că motivele invocate prin concluziile scrise nu pot depăşi cadrul procesual deja constituit până la închiderea dezbaterilor, aceasta pentru a putea asigura contradictorialitatea şi dreptul la apărare al părţilor.
Invocarea unor chestiuni doar prin concluziile scrise depăşesc termenul procedural până la care se pot invoca motive de apel, nefiind aduse şi la cunoştinţa celeilalte părţi pentru a putea să îşi efectueze apărarea, şi este evident că instanţa de apel nu poate să se pronunţe asupra acestor chestiuni expuse pentru prima dată în concluziile scrise ale apelantei.
Curtea a constatat că pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei raportat la obiectul cauzei, aceasta fiind a proprietarului posesor împotriva posesorului neproprietar. Reclamanta a arătat că pârâta nu deţine un titlu cu privire la imobil.
Or, cu privire la această chestiune Curtea, a constatat că aceasta nu este o excepţie propriu-zisă ci este o problemă legată de condiţiile de admisibilitate pe fond a acţiunii.
Prin prisma acestei chestiuni, Curtea a constatat că Tribunalul nu avea ce excepţie să soluţioneze, pe lângă faptul că apelanta pârâtă nu a mai susţinut excepţia în faţa acelei instanţe.
În ce priveşte motivele de apel propriu-zise depuse iniţial, privind aplicarea unor dispoziţii abrogate s-a reţinut că acest motiv de apel nu este fondat deoarece instanţa de fond trebuia să analizeze incidenţa acelor dispoziţii legale, chiar dacă în prezent acestea sunt abrogate, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.
Or, ca să se stabilească dacă înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, analiza trebuie făcută la momentul efectuării înscrierii sau al încheierii actului, evident că în funcţie de dispoziţiile în vigoare la acel moment, al efectuării înscrierii sau al încheierii actului, potrivit regulii tempus regit actum, potrivit căreia actul juridic este supus regulilor aplicabile de la momentul edictării lui.
Motivul de apel privind neaplicarea dispoziţiilor direct aplicabile acestei speţe, respectiv, prevederile Decretului nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, care în art. 3 stabileşte că "Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult ... care au aparţinut Bisericii R.U. cu Roma (greco-catolica) şi au fost preluate de Biserica O.R. se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri" s-a apreciat ca nefondat.
Curtea a reţinut că nici acest motiv de apel nu poate fi primit deoarece procedura prevăzută de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, a fost respectată dat fiind că reprezentanţii celor două culte s-au întâlnit la data de 22 ianuarie 2004 apreciind că este necesar a se soluţiona problema pe cale amiabilă. Ulterior, deşi ambele părţi au susţinut că au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la o înţelegere.
Această procedură indicată anterior poate fi considerată ca fiind o procedură prealabilă, în sensul art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care dispune că „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare in judecata."
Tot cu privire la această procedură prealabilă, art. 3 alin. (2) teza II din Decretul nr. 126/1990 stabileşte că, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau daca nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori Decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun.
Or, prima ipoteză este exact cea din speţă, anume comisia constituită nu a ajuns la nici un rezultat, prin urmare reclamanta era îndreptăţită să formuleze prezenta acţiune în justiţie.
Critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 126/1990 s-a apreciat nefondată, dat fiind că art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, atunci când instituie criteriul dorinţei majorităţii credincioşilor, se referă doar la modul în care comisia mixtă va stabili situaţia juridică a lăcaşurilor de cult.
Prin urmare acest criteriu va fi luat în considerare doar de către numitele comisii mixte, dat fiind că în cazul în care comisia nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori Decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, dar se menţionează expres în acelaşi text al art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 126/1990 că aceasta se exercită potrivit dreptului comun.
Or, dacă se aplică dreptul comun acesta nu poate fi legea specială, adică nu sunt aplicabile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 126/1990, ci C.civ., Legea nr. 7/1996 şi analiza aplicării corecte a Decretului nr. 358/1948 şi a Decretului nr. 177/1948.
Curtea a reţinut că atâta timp cât Decretul nr. 358/1948 a procedat în mod abuziv la desfiinţarea cultului greco-catolic, ceea ce este de notorietate, iar pârâta la rândul ei arată în mod expres prin motivele de apel că nu a contestat caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948, atunci nu se poate susţine că trecerea în proprietatea Bisericii O.R. a unei părţi a patrimoniului cultului greco-catolic efectuată în baza unui act normativ abuziv ar fi mai puţin abuzivă.
Invocarea Decretului-Lege nr. 9/1989, cât şi a Decretului-Lege nr. 126/1990 nu schimbă caracterul abuziv al preluării imobilelor, dat fiind că acest caracter se analizează în prezent dar în funcţie de starea de fapt şi de legislaţia de la momentul preluării.
Faptul că de la acel moment toate persoanele ce au aparţinut cultului greco-catolic au fost considerate ca aparţinând cultului ortodox este real în proporţie cu majoritatea credincioşilor şi dă posibilitatea unor analize care nu face obiectul acestei cauze, cum ar fi însuşirea intimă a ritului ortodox de către foştii credincioşi greco-catolici iar aceasta împreună cu folosirea de către aceaşi credincioşi, acum aparţinând cultului ortodox, a aceluiaşi locaş de cult care a aparţinut cultului greco-catolic, dar în prezent aparţinând cultului ortodox, face să se nască sentimentul şi ideea de nedreptate la momentul la care se dispune restituirea legitimă prin prisma dreptului comun a unui astfel de locaş de cult către persoana juridică a cultului greco-catolic, care era proprietar înscris în cartea funciară asupra imobilului.
Susţinerea apelantei că nu se poate vorbi despre inexistenţa unu titlu câtă vreme tocmai textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 la care face referire instanţa de fond şi în baza căruia şi-a motivat soluţia instanţa de fond, prevedea că dacă cel puţin 10% din numărul credincioşilor comunităţilor locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporţională cu numărul credincioşilor care au părăsit-o şi această parte proporţională se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat de noii credincioşi s-a apreciat nefondată.
Curtea a reţinut că în speţă nu s-a dovedit respectarea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, dat fiind că alin. ultim al acestui text legal prevede că era necesar ca aceste cazuri prevăzute în acest articol să fie constatate şi soluţionate de judecătoria populară a locului, or o astfel de hotărâre judecătorească nu a fost depusă.
Oricum textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 era aplicabil tuturor cultelor dar această chestiune trebuie analizată în strânsă corelare cu constatarea caracterului abuziv al Decretului nr. 358/1948 de desfiinţare faptică a cultului greco-catolic.
Susţinerea că intabularea nu e nelegală s-a apreciat că nu este reală dat fiind că în C.F., se menţionează că intabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza cererii şi a Decretului nr. 358/1948, ori o cerere nu este un act administrativ iar menţionarea ca temei al intabulării a Decretului nr. 358/1948, care am stabilit mai sus că este larg acceptat ca fiind un act abuziv, nu poate duce la ideea că intabularea a fost legală.
A reţinut instanţa că edificarea unui locaş de cult de către cultul greco-catolic şi prin contribuţia credincioşilor greco-catolici care între timp au devenit ortodocşi, iar apoi lăcaşul de cult, devenit proprietatea ortodoxă odată cu trecerea forţată a credincioşilor, se restituie cultului greco-catolic, nu dă posibilitatea credincioşilor deveniţi ortodocşi de a pretinde bunul, lăcaşul de cult, pentru ei, dat fiind că potrivit dreptului comun ce se aplică în materie proprietatea asupra acestui locaş de cult se dezbate între persoanele juridice unităţi sau părţi ale cultelor, care au fost doar ele rând pe rând proprietare ale lăcaşului de cult.
În ceea ce priveşte Casa Parohială, care ar fi fost transformată radical, nu numai prin supraetajare şi realizarea unui acoperiş nou, cât şi celelalte dotări adiacente care de asemenea s-au făcut din sumele agonisite din contribuţiile enoriaşilor de rit ortodox s-a apreciat că este o cerere care a fost formulată pentru prima dată în apel, inadmisibilă prin urmare, potrivit art. 292 C. proc. civ., iar pretenţiile de acest gen, dacă sunt regulat formulate, sunt soluţionate prin prisma dispoziţiilor art. 494 C. civ.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta Parohia O.R. B.V. I., criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 24 din Constituţia României.
S-a susţinut că împotriva hotărârii primei instanţe, prin apărător a declarat recurs, iar la primul termen de judecată s-a formulat cerere de amânare pentru lipsă de apărare, justificat de faptul că noul paroh numit nu avea pregătirea necesară pentru susţinerea cauzei şi că apărătorul ales a fost împuternicit numai pentru declararea recursului.
După comunicarea întâmpinării depuse de reclamantă, cu nerespectarea termenului legal, instanţa a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare, după care a procedat la recalificarea căii de atac, în apel, şi a trecut la soluţionarea cauzei pe fondul „motivele de apel".
Susţine recurenta că raportat la starea de fapt invocată prin cererea de amânare pentru lipsă de apărare în mod nelegal s-a respins cererea.
Mai mult, recalificând calea de atac declarată, din recurs în apel, instanţa avea obligaţia de a acorda un nou termen de judecată pentru a da posibilitate părţii, în calitate de apelantă, să beneficieze de caracterul devolutiv al apelului, respectiv administrarea de probatorii pentru stabilirea stării de fapt.
S-au adus critici şi pe fondul cauzei privind soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi aplicarea legii.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
La data de 7 iunie 2010, reclamanta a înregistrat declaraţia de recurs împotriva sentinţei civile nr. 326/F/2010, iar prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată, părţile citându-se în această calitate.
La data de 16 septembrie 2010, reclamanta, prin noul paroh, a solicitat, acordarea unui nou termen de judecată pentru lipsă de apărare.
La ziua termenului de judecată stabilit, urmarea înregistrării cauzei ca şi recurs, completul de judecată de recurs a comunicat reprezentantului pârâtei copie după întâmpinare şi a respins cererea de amânare a judecării cu motivarea că nu se justifică având în vedere data declarării recursului şi data comunicării citării.
Instanţa a recalificat calea de atac dedusă judecăţii din recurs în apel, stabilind că din completul de judecată vor face parte primii doi membri ai completului de judecată conform Regulamentului de ordine interioară.
Se constată că cererea de amânare pentru lipsă de apărare şi comunicarea actelor de procedură s-a soluţionat de către completul de recurs în condiţiile în care calificarea legală a cererii pentru exercitarea căii de atac era de apel, iar după transpunerea cauzei la completul de apel, aceasta nu s-a mai pronunţat asupra cererii de amânare ca şi completul legal constituit, fiind evident vătămat dreptul la apărare al pârâtei, în condiţiile în care aceasta a dobândit calitatea de apelant, urmare recalificării căii de atac la primul termen de judecată şi nu a fost citată cu această calitate conform art. 88 C. proc. civ., prezenţa sa în instanţă fiind motivată de calitatea de recurent.
Dreptul la apărare implică şi un proces echitabil, consfinţit de art. 156 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană.
Temeinicia unei cereri de amânare rezidă din dorinţa de angajare a unui avocat care să apere interesele părţii.
C. proc. civ. nu vorbeşte de neacordarea unui astfel de termen datorită perioadei îndelungate scurse de la înregistrarea recursului, primirea citaţiei şi primul termen de judecată fixat. Motivarea instanţei de apel de respingere a cererii pentru astfel de motive nu poate fi reţinută.
Acest motiv de recurs fiind întemeiat, duce la soluţia admiterii recursului, casării hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va ţine seama de toate criticile formulate şi va judeca apelul cu respectarea dreptului la apărare, principiului contradictorialităţii şi a dreptului la un proces echitabil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Parohia O.R. B.V. I. împotriva deciziei nr. 258 A din 1 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5580/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5565/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
