ICCJ. Decizia nr. 5571/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5571/2011
Dosar nr. 30641/3/2008
Şedinţa publică din 29 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă,reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 13 august 2008, de către reclamanta N.M.E. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, s-a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii prin care să se constate calitatea de persoana îndreptăţită a reclamantei, să se dispună acordarea în compensare a altor bunuri ori să se propună acordarea de despăgubiri, la valoarea pe piaţa, pentru imobilul (clădire demolată); obligarea pârâtul ca în termen de 30 de zile de la emiterea dispoziţiei privind propunerea de acordare de despăgubiri să înainteze întreaga documentaţie prevăzută la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privitoare la imobil, către Secretariatul C.C.S.D.; obligarea pârâtul la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 500.000 lei pe zi de întârziere pană la îndeplinirea obligaţiilor mai sus arătate.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamanta în calitate de unică moştenitoare a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti, restituirea în natura a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, format din teren în suprafaţă de 195 mp, precum şi acordarea de despăgubiri pentru corpul B de clădire, contrucţie demolată la data formulării notificării.
Întregul imobil situat la adresa din, sector 1, compus iniţial din teren în suprafaţa de 660 mp şi două corpuri de clădire a fost proprietatea tatălui său, N.T., întregul imobil fiind naţionalizat de la acesta cu invocarea Decretului nr. 92/1950, la poziţia nr. 5366 din anexa la decret.
Potrivit adresei din 18 mai 1994 emisă de SC. R.V. SA, în anul 1975, corpul A de clădire a fost parţial demolat, iar corpul B a fost demolat în totalitate în cadrul operaţiunilor de sistematizare a zonei.
Anterior formulării notificării, prin Hotărârea nr. 3303 din 17 februarie 2000 a C.G.M.B. - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 s-au acordat reclamantei despăgubiri pentru o suprafaţă de 451,10 mp din teren şi pentru corpul A de clădire format din subsol, etaj şi mansardă.
De asemenea, s-a învederat că, prin sentinţa civilă nr. 3339 din 1 martie 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 10080/1997, s-a dispus obligarea P.M.B. la restituirea către reclamantă a unui spaţiu comercial plus pivniţa în suprafaţă de 103,10 mp parte compunere iniţială a corpului A din, sector 1.
Ulterior, prin sentinţa civila nr. 6501 din 11 iunie 2001 astfel cum a fost modificată în parte prin Decizia nr. 1896 din 11 septembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 1976/2003, s-a restituit în indiviziune suprafaţa de 93,17 mp teren situată sub clădirea spaţiu comercial şi suprafaţa de 107,90 mp în exclusivitate plus construcţia magazie în ruină edificată pe acesta.
Prin sentinţa civilă nr. 95 din 4 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanta N.M.E. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a fost obligată pârâtul să emită decizie/dispoziţie de soluţionare a notificării, ce face obiectul Dosarului nr. 4649 al Primăriei Municipiului Bucureşti, prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat.
Pentru a hotârî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a intrat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 92/1950 - poziţia nr. 5366 - fiind preluat de la tatăl reclamantei, N.T. Autorii reclamantei, N.T. şi N.C., au dobândit imobilul prin contractul de vânzare cumpărare din 10 februarie 1938.
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că "prin sentinţa civilă nr. 3339 din 1 martie 1999 definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 10080/1997, a fost admisă cererea reclamantei şi a fost obligată pârâta C.G.M.B. .să restituie acesteia în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1 (fila 4 dosar).
Prin dispoziţia nr. 59/2000 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natura către reclamantă a imobilului (construcţie) situată în sector 1, în suprafaţă de 103 mp (fila 10 dosar). De asemenea, prin Hotărârea nr. 3303 din 17 februarie 2000 a C.G.M.B., s-au acordat despăgubiri pentru imobilul (demolat corpul A), format din construcţie şi teren în suprafaţă de 451 mp situat în sector 1.
Din adresa din 18 mai 1994 a SC R. SA (fila 11 dosar) a rezultat ca în anul 1975, corpul B al imobilului situat în sector 1, trecut în patrimoniul statului conform Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar N.T., a fost demolat în întregime.
Prima instanţă a reţinut că obiectul acţiunii de faţa îl face acest imobil demolat în totalitate, respectiv corpul B de clădire.
Prin notificarea din 25 iunie 2001 şi înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti din 31 iulie 2001, reclamanta N.M.E. a solicitat restituirea acestui imobil prin masuri reparatorii prin echivalent, însă pârâtul, până în prezent nu a emis o dispoziţie prin care să răspundă acestei notificări.
În ceea ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a reclamantei, Tribunalul a reţinut, că, potrivit art. 3 alin (1) lit a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în sensul acestei legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării in mod abuziv.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. (2) din lege de prevederile acestei legi, beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Faţă de aceste dispoziţii legale, s-a reţinut că reclamanta a dovedit calitatea sa de persoana îndreptăţită, potrivit sentinţei civile nr. 3339 din 1 martie 1999 definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 10080/1997, care se impune sub acest aspect cu putere de lucru judecat.
De asemenea, Tribunalul a reţinut ca potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată ca prin decizie/dispoziţie motivată să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Legea specială, de care se face vorbire în aceste dispoziţii legale este reprezentată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Ulterior, reclamantul a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1395/04 decembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 30641/3/2008 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că instanţa a omis să se pronunţe: pe cererea privind obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii prin care să-i acorde în compensare alte bunuri sau servicii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) şi cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi pe capetele doi şi trei de cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 513 din 13 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a ad mis cererea formulată de reclamata N.M.E. , s-a d ispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1395 din 4 decembrie 2009, în sensul că a fost obligat pârâtul, ca în termen de 30 de zile de la emiterea dispoziţiei privind propunerea de acordare de despăgubiri, să înainteze întreaga documentaţie prevăzută la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privitoare la imobil, către Secretariatul C.C.S.D. şi s-a r espins cererea de obligare a pârâtei la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 500.000 lei pe zi de întârziere până la îndeplinire obligaţiei de mai sus, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr. 513 din 13 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1395 din 4 decembrie 2009, s-a formulat apel de către pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.
În motivarea apelului, s-a arătat că, în mod greşit, instanţa a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat instituţia să emită dispoziţie, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, precum şi obligarea instituţiei de a înainta dosarul de notificare către Secretariatul C.C.S.D.
S-a învederat că, potrivit art. 23 alin. (1) şi (2) „în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conf. art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii formulate”.
Termenul de 60 de zile de soluţionare a cererii este un termen de recomandare, depăşirea lui poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauza.
În alta ordine de idei, conf. art. 22 din Legea nr. 10/2001, rezultă că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor ale persoanei îndreptăţite se dovedesc numai cu "acte"respectiv înscrisuri prin care pârâtul înţelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate si care generează o prezumţie relativa de proprietate în favoarea persoanei care îl invoca.
S-a susţinut că această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, că unitatea deţinătoare putea să se pronunţe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.
Mai mult, în art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 se prevede ca Actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
A doua critică s-a referit la obligarea Municipiului Bucureşti de a înainta dosarul de notificare către C.C.S.D.
Apelantul-pârât învederează că, potrivit O.U.G. nr. 81/2007 după art. 16 alin. (2) se introduc alineate noi care prevăd că „dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.
Se invocă faptul că Municipiul Bucureşti nu poate înainta dosarul de notificare după emiterea dispoziţiei Primarului General către Comisia Centrală, deoarece acesta urmează să fie înaintat către instituţia Prefectului pentru avizul de legalitate.
Prin Decizia nr. 543/ A din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Apelantul-intimat a formulat apel numai împotriva sentinţei civile nr. 513 din 13 aprilie 2010 pronunţată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 30641/3/2008, prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1395 din 4 decembrie 2009, astfel încât analiza căii de atac exercitată a fost limitată numai la modul de soluţionare al capetelor de cerere privind obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti să înainteze documentaţia Secretariatului C.C.S.D. şi la obligarea acesteia la plata unei amenzii pe zi de întârziere.
În raport de aceste precizări, Curtea a reţinut că nu poate fi primită critica, din cuprinsul motivelor de apel, referitoare la greşita obligare a Primăriei Municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii prin care să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.
Cu toate acestea, Curtea a reţinut că trecerea unui interval de timp de 10 ani de zile, care este imputabil Primăriei Municipiului Bucureşti nu poate fi invocat în apărare de către instituţia publică, care avea obligaţia legală de a răspunde la notificare într-un termen rezonabil.
În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007.
Cu privire la susţinerea apelantei referitoare la natura termenului de 60 de zile, prevăzut de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că, indiferent de natura acestuia, Primăria Municipiului Bucureşti nu are nicio justificare cu privire la faptul că timp de 10 ani de zile nu a soluţionat notificarea, deşi erau depuse la dosarul administrativ toate documentele solicitate, documente care au stat la baza sentinţei civile nr. 1395 din 4 decembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 30641/3/2008 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Cu privire la critica referitoare la obligaţia sa de a înainta dosarul către Secretariatul C.C.S.D., Curtea a reţinut că această obligaţie a fost stabilită prin dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007.
Prima instanţă a acordat, în mod corect, eficienţă juridică normelor juridice menţionate, atunci când a dispus obligarea apelantei să înainteze în termen de 30 de zile de la data emiterii dispoziţiei întreaga documentaţie către Secretariatul C.C.S.D.
Împrejurarea că se instituie ca obligaţie obţinerea unui aviz de legalitate de la instituţia prefectului, ca urmare a exercitării controlului de legalitate de către acesta, vizează îndeplinirea unei proceduri administrative între instituţiile statului, pentru soluţionarea notificării, care nu poate fi opusă persoanei îndreptăţită. O astfel de obligaţie nu înlătură obligaţia de comunicare directă a dosarului către Secretariatul C.C.S.D. instituită în dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a declarat recurs prin care a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În susţinerea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit s-a admis acţiunea reclamantei din moment ce aceasta nu a făcut dovezi cu privire la preluarea abuzivă a imobilului şi la faptul că valoarea despăgubirilor primite pentru imobilul expropiat reprezintă valoarea reală din momentul exproprierii.
Mai arată că reclamanta nu a făcut dovezi, nici în sensul art. 5 din Legea nr. 10/2001, respectiv, că nu a primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră.
Prin întâmpinare intimata reclamantă N.M.E. a formulat excepţiie de inadmisibilitate şi de nulitate a recursului.
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a arătat că recursul vizează soluţia de la fond împotriva căreia nu s-a formulat apel iar cu privire la excepţia de nulitate a arătat că motivele invocate nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Recursul va fi respins.
Examinând mai întâi excepţia de nulitate a recursului aceasta se va respinge ca nefondată pentru următoarele considerente:
Recurentul invocă ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că nelegalitatea deciziei recurate, constă în faptul că reclamanta nu a făcut dovezi cu privire la preluarea abuzivă a imobilului şi la faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare acordării de măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul expropiat.
Aceste susţineri sunt susceptibile de a fi încadrate în dispoziţiile textului menţionat, astfel că excepţia de nulitate va fi respinsă.
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a recursului se constată următoarele:
Prin decizia recurată a fost respins apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 513/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 95/2009 pronunţată de aceeaşi instanţă.
Cererea completatoare formulată de reclamantă a vizat două capete de cerere pe care instanţa cu ocazia cercetării fondului a omis să le analizeze şi anume: cererea prin care s-a solicitat înaintarea întregii documentaţii privitoare la imobil, către Secretariatul C.C.S.D. şi cererea de obligare a pârâtei la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 500.000 lei pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiei de mai sus.
Printr-o primă critică, recurentul susţine că instanţa de apel a admis în mod greşit acţiunea reclamantei pentru că acesta nu a dovedit preluarea abuzivă a imobilului şi nici faptul că valoarea despăgubirilor primite pentru imobilul expropiat reprezintă valoarea reală din momentul exproprierii.
Această critică este inadmisibilă pentru că priveşte capătul de cerere formulat de reclamantă care a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 95 din 4 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sentinţă care nu a fost atacată cu apel.
Apelul are caracter devolutiv însă acest caracter are două limite, respectiv, instanţa ierarhic superioară cercetează cauza numai cu privire la motivele indicate în cererea de apel şi, prin această cale de atac se realizează controlul judiciar numai asupra hotărârii atacate.
Se observă că prin hotărârea atacată cu apel s-au soluţionat ultimele două cereri ale reclamantei şi nu primul petit al acţiunii, împotriva căreia s-au formulat critici în prezentul recurs.
A realiza controlul judiciar cu privire la alte pretenţii decât cele susţinute prin cererea de apel nu este posibil, astfel că, din acest punct de vedere această critică este inadmisibilă pentru că altfel s-ar încălca în mod grav principiul dublului grad de jurisdicţie.
Cât priveşte critica referitoare la neanalizarea cauzei din perspectiva art. 5 din Legea nr. 10/2001, se constată că nici aceasta nu poate fi analizată pentru că nu a fost formulată în apel, fiind formulată pentru prima dată în recurs.
Conform art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului de faţă îl constituie decizia curţii de apel, iar această instanţă nu s-a pronunţat asupra acestui aspect, astfel încât, este inadmisibil şi motivul de recurs omisso medio, prin care se formulează pentru prima dată o critică care nu a fost invocată în apel.
Respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părţile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, în sensul că partea care nu a declarat apel nu poate declara recurs, dar şi faptul că partea care a declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva Deciziei nr. 543/ A din 24 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5534/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5579/2011. Civil → |
|---|
