ICCJ. Decizia nr. 5579/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5579/2011
Dosar nr. 4099/115/2009
Şedinţa publică din 29 iunie 2011
Deliberând, asupra cauzei de faţă constată:
Prin acţiunea introdusă la data de 17 decembrie 2009, reclamantul M.O. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român – M.E.F.P. prin D.G.F.P. Caraş - Severin, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza H.C.M. nr. 200/1951.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că bunicii săi au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului, urcaţi în vagoane concepute pentru transportul vitelor şi lăsaţi într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu ţăruşi iar străzile şi locurile de casă erau repartizate pe etnii. S-a mai arătat că au primit drept „cadou” din partea statului paie pentru chirpici, tocuri de uşi şi ferestre, şi au fost invitaţi să-şi ridice singuri locuinţele. În funcţie de numărul de copii, fiecare familie trebuia să contribuie cu chirpici şi pentru construirea dispensarului, şcolii şi Sfatului Popular.
Calvarul deportării a luat sfârşit abia în anul 1956 când, după normalizarea relaţiilor cu Iugoslavia lui T., au primit permisiunea de a se întoarce la casele lor.
În ceea ce priveşte daunele morale suferite, reclamantul a arătat că acestea constau în dureri psihice sau fizice produse de intervenţia în forţă şi brutală a organelor represive, de modul şi durata în care s-a făcut deplasarea, de condiţiile găsite la domiciliul forţat, (lipsa unei locuinţe, lipsa resurselor alimentare, lipsa asistenţei medicale, expunerea la intemperii), acestea ducând neîndoios la un calvar fizic şi moral lesne de constatat şi apreciat.
S-a mai arătat că prin strămutarea în altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, a adus o gravă restrângere a satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii deportaţilor şi urmaşilor acestora, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere pe o lungă durată de timp.
Prin deportare a fost încălcat dreptului la viaţa privată care înglobează generic dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate, apartenenţa religioasă, integritatea fizică şi morală, viaţa sentimentală.
S-a mai arătat că singura compensaţie oferită de către Statul Român a fost indemnizaţia lunară primită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, disp. art. 8 şi urm. din C.E.D.O. şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, ratificată de România prin Legea nr. 30/1004, cu modificările ulterioare, Decretul Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999.
Pârâtul Statul Român prin M.E.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului.
Astfel s-a arătat că prin indemnizaţia lunară stabilită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a asigurat o compensare a prejudiciului moral suferit şi că suma de 500.000 euro solicitată de reclamant în baza Legii nr. 221/2009 este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit.
Pe parcursul judecăţii la data de 20 ianuarie 2010 reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtului şi la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit, evaluat la suma de 300.00 lei, precizare la care ulterior a renunţat.
Prin sentinţa civilă nr. 427 din 16 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a fost admisă în parte acţiunea reclamantului în sensul că pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei de 110.000 euro cu titlu de daune morale.
Prin aceeaşi hotărâre s-a luat act de renunţarea de către reclamant la judecarea precizării de acţiune.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Familia reclamantului, constituită din bunicii acestuia a fost deportată în Câmpia Bărăganului.
La data la care familia reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situaţie materială bună, fiind cunoscuţi în localitate ca „oameni înstăriţi”.
Astfel, aceştia aveau o casă cu mai multe camere, anexe, acţiuni la o moară de apă, animale şi pământ, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, respectiv peste 5 ani, cu excepţia casei care, aşa cum relevă martorii, era distrusă, fiind ocupată de o companie de grăniceri.
Obligaţi să lase în urmă tot ceea ce au avut, familia reclamantului, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsaţi în câmp, sub cerul liber.
Această măsură, a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu dispusă în temeiul H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009, dispoziţie legală conform căreia „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanţei de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…)”.
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, s-a apreciat că i-au fost cauzate familiei reclamantului prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat prin lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, s-a apreciat că suma de 500.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercursiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Faţă de cele expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale familiei reclamantului, s-a apreciat că suma de 110.000 euro reprezintă o indemnizaţie echitabilă însemnând aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acţiunii.
În motivare apelantul a invocat că bunicii reclamantului nu au suferit o condamnare politică, astfel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, că suma acordată nu este conformă principiilor proporţionalităţii şi echităţii, astfel reclamantul îmbogăţindu-se fără justă cauză cu suma stabilită în mod subiectiv şi neechitabil.
Prin Decizia nr. 311 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, pârâtul a fost obligat către reclamant la plata sumei de 1.500 euro, cu titlu de despăgubiri şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta ordonanţă se aplică cererilor nesoluţionate printr-o hotărâre definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanţei.
Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 modificată prevede că se acordă despăgubiri pentru daune morale şi descendenţilor persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Raportând faptul deportării antecesorilor reclamantului (necontestat) la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată, s-a reţinut că susţinerile apelantului potrivit cu care reclamantul nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 sunt nefondate.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate s-a arătat că nici sistemul nostru legislativ şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natură a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci pentru a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
În cauză, prima instanţă a avut în vedere criteriile mai sus enunţate. Este de observat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 prevăd că descendenţii de gradul II ai persoanelor ce au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri de până la 2.500 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea (lato sensu) antecesorului lor.
Raportând considerentele mai sus arătate la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 221/2009 modificată, s-a acordat reclamantului suma de 1500 euro cu titlu de despăgubiri.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au formulat recurs atât reclamantul M.I. (la 18 noiembrie 2010) cât şi pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
I. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Caraş Severin în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii pe fond a acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În susţinerea motivului de recurs s-a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 5 din Legea nr. 221/2009, deoarece reclamantul nu a suferit o condamnare politică ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
S-a mai arătat că drepturile prevăzute şi acordate prin decretul Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate politic, că Legea nr. 221/2009 nu prevede posibilitatea acordării daunelor morale decât persoanelor care au suferit o condamnare şi că suma de 1.500 euro acordată este nejustificată.
În final s-a arătat că instanţa nu poate face distincţia şi nici asocierea unei măsuri luată împotriva reclamantului cu o condamnare în sensul legii speciale, că suma acordată reprezintă o îmbogăţire fără just temei, că mărimea daunelor morale care se pot acorda reclamantului se apreciază în funcţie de principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi de criteriul echităţii.
II. Reclamantul a solicitat modificarea deciziei recurate în principal în sensul respingerii apelului declarat de pârât şi în subsidiar obligarea acestuia la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri.
În susţinerea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 299 şi urm C. proc. civ., reclamantul a arătat în primul rând că hotărârea pronunţată de instanţa de apel cu aplicarea O.U.G. nr. 62/2010 este nelegală, pentru că dispoziţiile art. 1 şi 2 din această ordonanţă sunt neconstituţionale şi în al doilea rând chiar în condiţiile aplicării acestui act normativ fiind vorba de ambii bunici, suma totală la care era îndreptăţit era de 5.000 euro, respectiv câte 2.500 de euro pentru fiecare autor.
Analizând recursurile declarate de părţi, Înalta Curte constată următoarele:
I. Recursul declarat de pârât nu este fondat.
Contrar susţinerilor recurentului - pârât, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, ci şi celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Faptul că la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic.
Aceasta pentru că, astfel cum rezultă din conţinutul său, alin. (1) al art. 5 din lege, deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic, sens în care dispune că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1998 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…)”.
Prin urmare, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale - enumerate în continuare de textul enunţat (lit. a) şi b)), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Nu poate fi primită interpretarea susţinută de recurentul - pârât, în sensul că n-ar putea fi acordate despăgubiri decât pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare cu caracter politic, nu şi pentru cel suferit printr-o măsură administrativă cu caracter politic, întrucât ea ignoră sensul dispoziţiilor legale enunţate şi, în final, însăşi raţiunea pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, de a asigura repararea prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii morale şi materiale celor care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
Prin urmare, recunoscând reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.
II. Recursul declarat de reclamant este fondat.
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 iar prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Cum acest act normativ a fost aplicabil din 1 iulie 2010 până în 14 noiembrie 2010 (datele la care aceste acte au fost publicate în M. Of. (iar decizia recurată a fost pronunţată la 29 septembrie 2010, în mod corect instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea acestei ordonanţe.
În ceea ce priveşte cea de a doua critică referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate, critică ce se regăseşte în ambele recursuri, acesta va fi analizată în comun.
Astfel, în timp de reclamantul susţine că suma acordată este insuficientă chiar în condiţiile aplicării O.U.G. nr. 62/2010 deoarece a înţeles să solicite repararea prejudiciului moral de pe urma ambilor bunici, pârâtul arată că suma acordată reprezintă o îmbogăţire fără just temei nerespectându-se principiile proproţionalităţii şi al achităţii.
În fapt, se constată că familia bunicilor reclamantului formată din cei doi soţi, a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic ce a constat în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, timp de peste 4 ani, măsuri întemeiate pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.
Prin urmare reclamantul beneficiază de dreptul de a obţine despăgubiri morale de la stat, în condiţiile Legii nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
Prin strămutarea obligatorie a bunicilor reclamantului în Câmpia Bărăganului s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.
La 1 iulie 2010 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 62/2010 prin care, la art. 1 pct. 1 s-a modificat alin (1) lit. a) a art. 5 din Legea nr. 221/2009, prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare iar la pct. 2 s-a introdus alin. (1)1, după alin. (1) al art. 5, prin care se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin (1), instanţa judecătorească va lua în considerare fără a se limita la acestea, „durata pedepsei privative de libertate”, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic si social”, precum şi măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Or, prin raportare la datele concrete ale cauzei ţinănd cont de criteriile menţionate de textele legale se constată că suma de 1.500 euro acordată reclamantului este insuficientă.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale şi de condiţiile decente de trai, obligarea de a muncii forţat produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional.
Astfel de măsuri lezează demnitatea, libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege şi are drept consecinţe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Pentru aceste motive se apreciază că suma de 5.000 euro, câte 2.500 euro pentru prejudiciul cauzat autorilor reclamantului este o sumă care stabileşte un echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate care să permită reclamantului anumite avantaje pentru atenuarea suferinţelor morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În cea ce priveşte critica pârâtului vizând faptul că reclamantul beneficiază de măsuri reparatorii în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 aceasta nu este fondată în raport de dispoziţiile art. 3 alin (1) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 întrucât această lege are caracter de complinire şi nu de înlăturare a drepturilor deja stabilite prin legi anterioare.
În consecinţă se va admite recursul reclamantului, se va modifica decizia recurată în sensul că pârâtul va fi obligat la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri şi se va respinge recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva Deciziei nr. 311 din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, care o modifică în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş-Severin la plata sumei de 5.000 euro către recurentul - reclamant, cu titlu de despăgubiri.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş - Severin împotriva aceleeaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5571/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5582/2011. Civil → |
|---|
