ICCJ. Decizia nr. 5704/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5704/2011
Dosar nr. 14423/63/2009
Şedinţa publică din 4 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 12 ianuarie 2009 reclamantul I.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice de către regimul comunist la 16 ani de muncă silnică şi 7 ani degradare civică.
În motivarea acţiunii reclamantul arată că s-a opus asocierii forţate în cooperative impusă de regimul comunist, motiv pentru care a fost „ condamnat abuziv în baza unor legi care au atentat la liberalităţile fundamentate ale cetăţenilor.
Mai arată că, după arestarea sa, soţia şi copilul au rămas fără nici un sprijin, iar după executarea celor 5 ani şi jumătate de muncă silnică s-a reîntors în sat, însă nu a putut găsi de lucru, astfel că a fost nevoit să plece la Constanţa.
În drept, au fost invocate disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
A formulat întâmpinare Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Dolj şi a solicitat respingerea acţiunii, apreciind că acţiunea este neîntemeiată şi nelegală şi că reclamantul nu a făcut dovada concretă a prejudiciului suferit în perioada de detenţie, cuantumul prejudiciului pretins este foarte mare.
Prin sentinţa civilă 174 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Dolj s-a admis în parte acţiune precizată şi a fost obligat pârâtul, către reclamant, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea prin Decizia penală nr. 575 din 17 septembrie 1959 a Tribunalului Militar Craiova la 16 ani muncă silnică şi 7 ani degradare cinică, în cuantum de 200.000 euro.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin hotărârea penală nr. 575 din 17 septembrie 1959 a Tribunalul Militar Craiova, dată în Dosarul nr. 540/1959, reclamantul I.N. a fost condamnat alături de alţi inculpaţi la pedeapsa de 16 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică, în baza art. 209 pct. 1 alin. (1) C. pen., pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. S-a dispus de asemenea confiscarea întregii averii personale a inculpatului. Prin Decretul nr. 176/1964 a fost graţiat de restul pedepsei pe care o mai avea de executat.
Potrivit sentinţei penale de condamnare, infracţiunea reţinută în sarcina reclamantului a avut ca elemente constitutive intenţia opunerii la colectivizarea agricolă, deoarece reclamantul, nutrind sentimente ostile faţă de transformarea socialistă a agriculturii, făcând agitaţie în rândul ţăranilor care, în ziua de 24 iunie 1959 se adunaseră la sediul Sfatului Popular al comunei Dăbuleni pentru a lămuri situaţia terenurilor pe care aveau grâu şi care intraseră în perimetrul G.A.C-ului, a transformat această adunare într-o acţiune de agitaţie în masă, îndreptată împotriva G.A.C-ului şi organelor Sfatului Popular al comunei Dăbuleni.
Tribunalul a apreciat că reclamantul a suferit un prejudiciu de natură morală, care reprezintă atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică, sănătatea, integritatea, demnitatea şi alte asemenea valori constitutive ale personalităţii.
O astfel de încălcare a avut loc prin tratamente inumane la care a fost supus reclamantul alături de alţi deţinuţi, prin privarea sa de liberate aducându-i-se atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind prezumate şi de notorietatea suferinţelor fizice şi psihice provocate de o asemenea măsură extremă, privativă de dreptul suprem al oricărui om, acela la libertate sub toate aspectele, prejudiciul trebuind să fie reparat prin acordarea de despăgubiri.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, tribunalul a reţinut că repararea integrală a prejudiciului are un caracter relativ, fiind imposibil de echivalat pecuniar daunele de natură morală şi a acordat reclamantului o despăgubire care vine să compenseze prejudiciul astfel cum a fost descris mai sus, în cuantum de 200.000 euro, echivalent în lei, având în vedere şi recunoaşterile încălcării drepturilor fundamentale amintite, prin stabilirea drepturilor conform deciziei emisa in baza Decretului - Lege nr. 118/1990, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi principiul proporţionalităţii daunelor morale acordate cu gravitatea suferinţelor psihice încercate de reclamant prin privarea de libertate în acea perioadă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, susţinând că s-au acordat daunele morale în mod netemeinic şi nelegal, fără ca reclamantul să fi făcut dovada repercusiunilor negative asupra stării sale psihice şi fizice, adică dovada legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Pârâtul a criticat cuantumul despăgubirilor morale, apreciind că este prea mare, nefiind respectat principiul acordării unei juste despăgubiri. S-a făcut referire la situaţia familială a reclamantului, care anterior condamnării era agricultor, trăia în mediul rural, aceeaşi ocupaţie având-o şi după eliberare, aşa încât nu a existat un impact profesional.
S-a arătat că declaraţia martorului audiat de prima instanţă este subiectivă, acesta fiind fost deţinut politic şi promovând, la rândul său, o acţiune împotriva statului, că martorul s-a referit la suferinţele sale, iar nu la situaţia personală a reclamantului.
Apelantul a arătat că suma pretinsă de reclamant era nejustificată şi că evaluarea despăgubirilor nu poate excede noţiunii de satisfacţie echitabilă consacrată de practica instanţei de la Strasbourg în aplicarea art. 50 din C.E.D.O.
Prin Decizia nr. 293 din 7 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dolj împotriva sentinţei civile nr. 174 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Dolj, secţia civilă, în contradictoriu cu reclamantul I.N.
A fost schimbată sentinţa apelată şi pârâtul obligat să plătească reclamantului 10.000 euro daune morale, echivalat în lei la data plaţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în esenţă că Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi au fost adoptate Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimul politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative, faţă de care legea din 2009 are caracter de complinire.
Prin art. 1 din Legea nr. 221/2009 se stabileşte că se repară măsurile abuzive reprezentate de condamnările cu caracter politic, definite prin enumerare şi trimitere expresă la infracţiunile în baza cărora a fost pronunţată condamnarea. Modalitatea practică de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 din Lege, care, în alin. (1) dispune că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic se poate adresa instanţei de judecată, pentru a cere obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Concluzia este aceea că sunt îndreptăţite la repararea prejudiciului moral persoanele care au fost victima unor condamnări cu caracter politic, care nu a fost satisfăcut adecvat prin legea veche, sau moştenitorii acestora, prejudiciul suferit fiind prezumat de lege.
Cum reclamantul a dovedit că a fost condamnat politic în anul 1959 pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art 209 C. pen., text enumerat expres în art. 1 din Legea nr. 221/2009, şi că a executat o pedeapsă privativă de libertate timp de 5 ani, se constată că toate condiţiile impuse de art. 1 şi 5 din Legea nr. 221/2009 sunt îndeplinite, caz în care acţiunea a fost corect admisă.
Susţinerea pârâtului, în sensul că acţiunea nu a fost probată s-a reţinut ca nefondată, deoarece, aşa cum s-a arătat, legea prezumă existenţa unui prejudiciu prin aceea că dă dreptul de a pretinde despăgubiri morale celor ce au suferit o condamnare politică.
Condamnarea penală, executarea unei pedepse în închisorile comuniste, într-un regim deosebit de restrictiv, de strict, în condiţii inumane, deja de notorietate publică, lipsirea de bunurile personale, îndepărtarea de familie, de societate, produc suferinţe pe plan moral, social şi chiar fizic. Astfel de măsuri au lezat demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale şi nepatrimoniale ocrotite de lege şi au drept consecinţe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Declaraţia martorului audiat a fost corect apreciată ca fiind concludentă şi pertinentă, chiar dacă acesta este un fost deţinut politic, tocmai pentru că martorul a cunoscut personal regimul de detenţie al deţinuţilor politici.
S-au reţinut ca fondate şi criticile privind modul de apreciere asupra cuantumului despăgubirilor, cuantumul stabilit de tribunal fiind prea mare.
Întinderea compensaţiei pretinse de reclamant pentru prejudiciul suferit ca victimă a unei condamnări politice nu poate constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, instanţa ţinând seama de aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză. Un ghid în aplicarea acestor criterii îl poate constitui practica instanţei europene de contencios al drepturilor omului, respectiv cuantumul daunelor morale pe care aceasta le acordă pentru situaţii similare de condamnări pe nedrept, deşi situaţiile juridice nu pot fi echivalente.
Astfel, în cauza Kondos, Hotărârea. din 7 februarie 2008, C.E.D.O. a stabilit un cuantum al despăgubirilor morale de 3 000 euro pentru violarea art. 5 parag. 1 din Convenţie; în cauza Canciovici despăgubirile morale au fost cuantificate la 6 000 euro pentru neaducerea reclamantului arestat în faţa unui magistrat şi interceptarea convorbirilor telefonice, în cauza Rosenberg din 10 februarie 2010 prejudiciul moral a fost stabilit la 3.000 euro.
În speţă, faţă de perioada de timp cât reclamantul a executat pedeapsa, faţă de împrejurarea că s-au obţinut despăgubiri şi în temeiul legilor reparatorii anterioare, acordarea unei despăgubiri de 200 000 euro este excesivă, instanţa de apel considerând că se impune stabilirea unui cuantum de 10 000 euro despăgubiri morale.
Împotriva Deciziei 293 din 7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova au declarat recurs reclamantul I.N. şi pârâtul Statul Roman.
1. Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut că decizia este nelegală întrucât a stabilit daunele morale la suma de 10.000 euro, care nu repară integral prejudiciu.
Scopul acordării daunelor morale este dat de principiul de drept, potrivit căruia reparaţia trebuie să fie integrală, dar suma acordată în speţă este modică în raport cu gravitatea regimului la care a fost supus.
S-a susţinut, de asemenea, că s-a expus riscându-şi chiar viaţa pentru a-şi apăra dreptul de proprietate, opunându-se colectivizării la un moment în care proprietatea era apărată prin documente internaţionale, inclusiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
2. Recurentul Statul Român a pretins nelegalitatea soluţiei, tot din perspectiva motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că deşi Legea nr. 221/2009 este un act normativ special, trebuie avute în vedere condiţiile generale ale răspunderii delictuale pentru ca aceasta să fie angajată. Critica formulată de pârât este formulată şi în raport de motivele prev. de art. 304 pct. 6-8 C. proc. civ.
Or, nu s-a demonstrat că reclamantului i-au fost cauzate în mod direct suferinţe psihice care să fie cuantificate la suma acordată.
Prejudiciul moral suferit de o persoană se determină în funcţie de personalitatea acesteia, de suferinţele fizice şi psihice suferite de victimă în plan social, profesional şi moral, iar prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a avut în vedere repararea unor asemenea daune suferite efectiv şi nu îmbogăţirea fără justă cauză a acestor persoane.
S-a arătat că suma de 10.000 euro acordată reclamantului cu titlu de daune morale, nu ţine seama de împrejurările reale ale speţei, respectiv, în ce măsură condamnarea reclamantului i-a afectat personalitatea, onoarea, demnitatea, cinstea, sănătatea şi integritatea corporală, ori prestigiul profesional.
Acordarea daunelor morale trebuie să respecte principiul stabilirii unei juste despăgubiri, şi să nu fie disproporţionată faţă de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferite.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, înalta Curte constată următoarele:
În primul rând, sub aspectul îndreptăţirii reclamantului de a primi daune morale, contrar susţinerilor din recursul Statului Român, se constată că legitimarea acestuia este dată de însăşi dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care, circumstanţiind sfera persoanelor cărora li se cuvin asemenea despăgubiri, fac referire la persoanele care au suferit în mod direct condamnări cu caracter politic, sau au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi la descendenţii acestor persoane, până la gradul al II-lea inclusiv.
Promovând acţiunea, reclamantul şi-a dovedit îndreptăţirea la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, astfel încât orice critică referitoare la acest aspect este nefondată.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, criticile au fost formulate prin intermediul ambelor recursuri, reclamantul susţinând că suma stabilită de instanţa de apel este neîndestulătoare, iar pârâtul că, dimpotrivă, suma acordată nu ţine seama de valorile concrete pe care le sancţionează acordarea unor asemenea despăgubiri.
Sub acest aspect al cuantificării daunelor morale, reclamantul a pretins că operaţiunea trebuie să fie astfel realizată, încât să asigure o reparare integrală a prejudiciului produs, întrucât acesta este principiul de drept care trebuie să fundamenteze orice răspundere delictuală.
Prin promovarea unor asemenea critici, reclamantul nu trebuie să ignore natura prejudiciului şi faptul că scopul acordării daunelor morale nu constă, aşa cum se pretinde, în asigurarea unei „restituiri, a unei repuneri în situaţia anterioară", ci doar realizarea unei satisfacţii morale pentru suferinţele morale pricinuite.
O asemenea comensurare a prejudiciului moral, aptă să asigure o reparaţie integrală, aşa cum se susţine, nici nu este posibilă, întrucât atingerea adusă prin fapta ilicită, vizând atribute esenţiale ale personalităţii umane (libertate, viaţă, demnitate) nu se poate pune problema ca o dată încălcate acestea să fie restabilite prin acordarea unor sume de bani.
În realitate, scopul acestor daune trebuie să fie reprezentat în primul rând, de asigurarea unei satisfacţii morale, iar nu a uneia patrimoniale.
De aceea, aprecierea lor se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Astfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul nepatrimonial al despăgubirii.
Faptul că, reparaţia trebuie să fie una echitabilă, înseamnă că nu poate ignora natura valorilor nesocotite, dar şi că ea nu poate constitui un temei al îmbogăţirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune care, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă în primul rând pe plan afectiv şi moral, iar constatarea caracterului politic al condamnării, reprezintă în sine o recunoaştere a conduitei morale şi a demnităţii reclamantului.
De altfel, elementele de fapt principale, care au fundamentat soluţia, au vizat regimul de detenţie sever căruia i-a fost supus reclamantul şi consecinţele care s-au produs ulterior pe planul vieţii acestuia.
În aceste condiţii, având în vedere cele arătate mai sus, majorarea cuantumului daunelor morale se impune, ţinând seama de funcţia de compensaţie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.
De aceea, se va constata că prin admiterea apelului pârâtului şi obligarea acestuia la 10.000 euro cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului, nu s-a avut în vedere scopul acestor dezdăunări şi cerinţa caracterului lor echitabil.
în acelaşi timp însă, nu vor fi luate în considerare, fiind lipsite de fundament juridic, susţinerile din recurs ale pârâtului, conform cărora, în stabilirea despăgubirilor trebuie avută în vedere plafonarea limitelor acestora, introdusă prin O.U.G. nr. 62/2010.
Aceasta, întrucât ordonanţa de urgenţă menţionată a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, iar potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, dispoziţiile constatate neconstituţionale încetându-şi efectele juridice într-un termen de 45 de zile de la data publicării deciziei în M. Of.
Astfel, rezultă că recurentul pârât îşi fundamentează critica pe un text fără existenţă juridică şi, drept urmare, neproducător de consecinţe, în sensul pretins de către parte.
Pentru considerentele anterior expuse, fiind găsite întemeiate criticile reclamantului în partea referitoare la majorarea daunelor morale, urmează să fie admis recursul acestuia şi, dând eficienţă principiului echităţii, să fie modificată decizia recurată, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor morale la suma de 160.000 euro, sau echivalentul în lei la data plăţii.
Recursul pârâtului urmează să fie respins ca nefondat, pentru considerentele arătate mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul I.N. împotriva Deciziei nr. 293 din 7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia recurată, în sensul că obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 160.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dolj împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5700/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5822/2011. Civil → |
|---|
