ICCJ. Decizia nr. 5620/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5620/2011
Dosar nr. 3750/117/2007
Şedinţa publică din 30 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 741 din 6 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă plângerea reclamantului N.A. împotriva dispoziţiei primarului municipiului Cluj-Napoca din 18 iulie 2007, care a fost păstrată în totul.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, prin Decizia irevocabilă nr. 230 /R/2006 a Curţii de Apel Cluj, s-a stabilit că acesta este fiul lui N.A.I. şi strănepotul de frate al lui N.S.
Ca atare, chiar dacă reclamantului nu i s-a stabilit o vocaţie succesorală concretă, în ceea ce priveşte moştenirea defunctului N.S., instanţa a considerat că reclamantul, fiind strănepot de frate a lui N.S., este succesibil al acestuia, intrând în clasa a II-a a moştenitorilor, şi, pe acest considerent, are calitate procesuală activă, pentru a formula plângere împotriva dispoziţiei Primarului Municipiului Cluj-Napoca din 18 iulie 2007, prin care s-a soluţionat cererea sa cu privire la imobilul de pe str. B., înscris în C.F. Cluj-Napoca şi care a fost, în anul 1938, coproprietatea antecesorului său, N.S., în cotă parte de 1/2.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat pe faptul că restituirea în natură se face în condiţiile Legii nr. 10/2001, că nu mai este admisibilă nicio acţiune în justiţie, introdusă direct la instanţele judecătoreşti, Tribunalul a respins-o, în considerarea faptului că aceste aspecte privesc fondul cauzei şi nu pot fi soluţionate pe cale de excepţie.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, prin dispoziţia primarului Municipiului Cluj-Napoca din 18 iulie 2007, privind imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., înscris în C.F. Cluj-Napoca, s-a respins notificarea înregistrată din 21 februarie 2006, formulată de reclamant, deoarece notificarea a fost tardiv formulată, fiind depusă în afara termenului prevăzut de lege, 14 februarie 2001-14 februarie 2002, iar, în subsidiar, întrucât nu s-a făcut dovada preluării de stat a imobilului revendicat, astfel că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut de către instanţă că, în conformitate cu art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, notificările prin care se puteau solicita restituiri de imobile în natură trebuiau depuse până la data de 14 februarie 2002.
Acest termen, care a fost, iniţial, de 6 luni, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ulterior, a fost prelungit succesiv, prin OUG nr. 109/2001 şi prin OUG 154/2001, ultima dată de depunere a notificărilor fiind data de 14 februarie 2002.
Cum reclamantul a înţeles să depună notificarea la data de 21 februarie 2006, instanţa a reţinut că, din acest punct de vedere, dispoziţia primarului este legală, reţinându-se, în mod corect, că această notificare a fost depusă tardiv.
Instanţa a mai reţinut că şi cel de-al doilea motiv de respingere a notificării, referitor la faptul că imobilul din C.F. Cluj, situat administrativ în Cluj-Napoca, str. B., nu a fost preluat de stat, astfel că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, este întemeiat pentru faptul că acest imobil nu a fost niciodată preluat de stat, iar, în prezent, conform menţiunilor, este în proprietatea lui M.E., care a dobândit imobilul prin contract de vânzare-cumpărare, în anul 1966, de la foştii proprietari, N.S. şi soţia sa, născută F.V.
Instanţa a mai reţinut că reclamantul nu a depus la dosarul intern, întocmit în baza Legii nr. 10/2001, sau la dosarul cauzei, acte din care să rezulte preluarea abuzivă a imobilului din litigiu, nefiind îndeplinite astfel condiţiile art. 1169 C. civ.
În privinţa restului petitelor, instanţa le-a considerat inadmisibile, dar, pe fondul cauzei, şi nu pe excepţie, întrucât, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură, inclusiv în forma constatării ilegalităţii preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu, prin reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea antecesorilor reclamanţilor, se face numai în condiţiile legii speciale de restituire, respectiv a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, s-a reţinut că instanţa nu poate fi legal învestită pentru a soluţiona existenţa unor stări de fapt, ci doar a existenţei unui drept, în conformitate cu art. 111 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel, în termenul legal, reclamantul N.A., solicitând desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Prin Decizia civilă nr. 50A din 13 februarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul N.A. împotriva sentinţei civile nr. 741 din 6 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Cluj, pe care a menţinut-o.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a expus următoarele motive:
Primul motiv de apel invocat de reclamant se referă la faptul că stabilirea filiaţiei faţă de tatăl său s-a făcut la data de 26 ianuarie 2006, că acesta este momentul de la care începe să curgă termenul pentru depunerea notificării, termen prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (1), după modificare]. Argumentul invocat de apelant este acela că, până la data de 26 ianuarie 2006, el nu era moştenitor, în sensul art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 230 din 26 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Cluj, a fost admisă acţiunea reclamantului şi, în consecinţă, a fost stabilită filiaţia lui faţă de N.A.I., decedat la 2 august 1980. Din considerentele acestei decizii, reiese că reclamantul a aflat de identitatea tatălui său la data de 25 ianuarie 2002. Prin urmare, până la data de 25 ianuarie 2002, când a aflat de identitatea tatălui său, reclamantul s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a formula notificare, pentru a solicita aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În conformitate cu art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, notificările prin care se puteau solicita restituiri de imobile în natură trebuiau formulate în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii. Ulterior, termenul a fost prelungit succesiv, prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 154/2001, ultima dată de depunere a notificărilor fiind data de 14 februarie 2002.
Prin urmare, la data de 25 ianuarie 2002, dată aflată în interiorul termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (1) după modificare], reclamantul avea posibilitatea de a formula notificare, însă nu a făcut-o. Acţiunea de stabilire a filiaţiei era de natură să întrerupă termenul pentru depunerea actelor doveditoare prevăzute de art. 23, în forma actuală.
Hotărârea judecătorească de stabilire a filiaţiei are caracter declarativ de drepturi, şi nu unul constitutiv, astfel că reclamantul avea calitatea de moştenitor, în perioada prevăzută de lege, pentru formularea notificării. Nimic nu-l împiedica pe reclamant să formuleze notificarea, dovada calităţii de moştenitor urmând să o facă cu soluţia dată acţiunii în stabilirea paternităţii.
Este real că, potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul era obligat să indice, în cuprinsul notificării, imobilul pentru care solicita măsuri reparatorii.
Curtea a apreciat însă, că această împrejurare nu constituie un motiv care face ca termenul de depunere a notificării să nu curgă, ci, eventual, reprezintă o imposibilitate obiectivă de formulare a acesteia, care ar fi justificat o eventuală repunere în termen, în sensul art. 103 alin. (2) C. proc. civ., fiind vorba de un termen de decădere, şi nu unul de prescripţie.
Chiar dacă s-ar aprecia, aşa cum susţine reclamantul, că, până la data pronunţării deciziei civile nr. 230/2006 a Curţii de Apel Cluj, prin care a fost stabilită filiaţia faţă de tatăl său, a fost în imposibilitate de a formula notificarea, fiind vorba de un termen de decădere, pentru a opera repunerea în termen, conform art. 103 alin. (2) C. proc. civ., notificarea trebuia formulată în 15 zile de la încetarea împiedicării. Or, reclamantul a formulat notificarea abia în data de 21 februarie 2006.
Prin concluziile scrise depuse, reclamantul a arătat că termenul de decădere nu operează potrivit regulilor termenului de prescripţie, astfel că instituţia repunerii în termen este operabilă doar la termenul de prescripţie, în baza disp. art. 103 alin. (2) C. proc. civ. Aşadar, reclamantul nu a dorit să beneficieze de dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ.
Sentinţa instanţei de fond a fost apreciată ca legală şi sub aspectul faptului că imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Acest act normativ se aplică imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B. şi imobilul X situat în Cluj-Napoca, str. B. nu au intrat în proprietatea Statului Român. Aceasta rezultă din faptul că, în evidenţele Statului Român, nu există acte de preluare a imobilului.
Susţinerile apelantului sunt contrazise de conţinutul C.F. Cluj, din care rezultă că s-a dezmembrat, casă din cărămidă acoperită cu ţiglă cu 4 camere, 1 bucătărie, dependinţe, curte şi grădină, loc de casă.
Declaraţia numiţilor N.V. şi N.S., autentificată, cererea din 21 mai 1964, adresată de proprietara de C.F. Sfatului Popular al oraşului Cluj-Napoca, adresa şi înregistrările din C.F., dovedesc că proprietarii de C.F. au vândut cele două imobile numiţilor M.L. şi M.A. şi soţia, M.E., care, de altfel, şi-au intabulat dreptul de proprietate, în anii 1959 şi 1966.
Rezultă, astfel, cu certitudine că imobilul în litigiu nu a intrat în proprietatea Statului Român şi, în consecinţă, nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.A., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii cererii astfel cum a fost formulată.
În motivarea cererii de recurs, recurentul a susţinut că, prin Decizia civilă nr. 230 din 26 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Cluj, i-a fost stabilită filiaţia faţă de N.A.I., tatăl său, decedat, astfel încât, ca şi fraţii săi consangvini, are vocaţie succesorală, de la data de 26 ianuarie 2006, şi, în consecinţă, are dreptul de a formula notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Recurentul a mai arătat că a făcut dovada preluării abuzive, de către Statul român, a imobilului în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950 şi a H.C.M. nr. 1390/1953, dreptul de proprietate al statului nefiind înscris în C.F. Cluj.
Intimatul Primarul municipiului Cluj-Napoca, prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., s-a opus admiterii recursului, întrucât Legea nr. 247/2005 nu-i repune pe revendicatori în termenul de depunere a notificărilor, termen care a expirat la data de 14 februarie 2002.
În plus, imobilul în litigiu nu face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a intrat niciodată în proprietatea Statului Român, neexistând documente de preluare a acestui imobil, iar înscrierile din C.F. dovedesc faptul că proprietarii tabulari au vândut imobilul în litigiu numiţilor M.L., M.A. şi M.E.
În şedinţa publică din 13 mai 2010, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
La data de 21 iunie 2010, recurentul reclamant N.A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., solicitând suspendarea judecăţii cauzei şi sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea acestei excepţii.
În şedinţa publică din 30 iunie 2011, recurentul a solicitat că, în situaţia în care instanţa va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, să dispună suspendarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de suspendare a cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:
În actuala reglementare procesual civilă, calea de atac a recursului, în ipoteza hotărârilor susceptibile şi de apel şi de recurs, poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate reglementate în mod exhaustiv în pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.
În cauza dedusă judecăţii, motivele de recurs formulate de către recurentul N.A. pun în dezbatere posibilitatea acestuia de a formula notificare pentru restituirea imobilului situat în Cluj – Napoca, str. B., înscris în C.F. Cluj-Napoca, ca urmare a vocaţiei succesorale stabilită ulterior expirării termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, precum şi aspecte relative la preluarea imobilului în litigiu de către stat şi dreptul de proprietate asupra acestui imobil.
Or, chiar dacă aceste motive nu sunt structurate într-o manieră profesionistă, partea nefiind asistată de avocat la momentul formulării recursului, şi nu sunt încadrate în drept, expunerea lor face posibilă, în virtutea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., încadrarea acestora în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecinţa examinării validităţii lor de către instanţa învestită în acest scop, din perspectiva normelor de drept substanţial la care pot fi raportate.
Pentru aceste argumente, instanţa apreciază că nu se impune aplicarea sancţiunii nulităţii recursului, pentru imposibilitatea încadrării motivelor de recurs, în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304, pct. 1-9 C. proc. civ., astfel încât va respinge excepţia nulităţii recursului exercitat de reclamantul N.A.
Cum cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de recurentul N.A., viza soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., care prevăd că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, din perspectiva art. 21 din Constituţie şi art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul de acces la un tribunal, Înalta Curte, reţinând că, în cauză, s-a adoptat soluţia respingerii excepţiei nulităţii recursului exercitat de reclamantul N.A., cu consecinţa analizării fondului acestui recurs, apreciază că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a devenit lipsită de interes, astfel încât se impune respingerea sa.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecăţii cauzei, formulată de către reclamantul N.A., în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendare care ar fi trebuit să fie dispusă, în opinia acestuia, în ipoteza în care s-ar fi admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, ca o consecinţa imediată a respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru considerentele deja expuse.
Totuşi, din raţiuni de rigoare, instanţa de recurs consideră necesar să precizeze că, în opinia sa, instituţia suspendării facultative, judecătoreşti, reglementată de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu este incidentă, în ipoteza în care se formulează o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât procedura în faţa instanţei de contencios constituţional nu vizează o judecată asupra fondului dreptului, care să determine dezlegarea unei cauze cu care instanţa de drept comun a fost învestită, în sensul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar legiuitorul, ca urmare a abrogării, prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a temeiului juridic special, în baza cărora judecata trebuia suspendată, atunci când era sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, a adoptat un nou motiv de revizuire, pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., în temeiul căruia partea interesată poate declanşa o nouă procedură, în situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate invocată de această parte este admisă, iar judecata cauzei s-a finalizat.
Examinând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte reţine următoarele:
Ceea ce constituie obiect de dezbatere în cauză şi, implicit, motiv de recurs, este interpretarea şi aplicarea legii speciale - nr. 10/2001, care instituie un termen legal, imperativ, de decădere de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv, prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 154/2001, până la data de 14 februarie 2002, în care persoana interesată trebuie să formuleze notificare pentru obţinerea măsurilor reparatorii, în natură sau prin echivalent, pentru imobilele preluate de stat, ce fac obiectul de reglementare al acestei legi.
În speţă, instanţele de fond au reţinut că, prin dispoziţia primarului Municipiului Cluj-Napoca din 18 iulie2007, privind imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., înscris în C.F. Cluj-Napoca, s-a respins notificarea înregistrată din 21 februarie 2006, de reclamantul N.A., deoarece a fost tardiv formulată.
Recurentul a invocat, în combaterea acestei tardivităţi, împrejurarea că stabilirea filiaţiei fată de tatăl său, care constituie şi temeiul juridic al formulării notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost realizată, în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 230 din 26 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Cluj şi, deci, termenul pentru depunerea notificării nu ar putea curge decât de la această dată.
Acest motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, această calificare fiind confirmată de legiuitor în dispoziţiile imperative ale art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi sens, cât timp este stabilit printr-o normă juridică, este un termen legal, ce nu poate fi prelungit sau scurtat de instanţe sau de părţi, imperativ, înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un act de procedură, şi absolut, întrucât nerespectarea lui afectează valabilitatea actului de procedură, în speţă, al notificării.
Este de reţinut că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, hotărârea din anul 1975, că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, şi că există posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii, cu condiţia ca aceste limitări să urmărească un scop legitim şi sa păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat şi mijloacele folosite, între interesul public şi imperativul apărării drepturilor individuale.
O modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, instituite de state, pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins sau al respectării termenelor pentru efectuarea unui act.
Accesul la justiţie presupune, în mod necesar, însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unui tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, în fapt şi în drept. Or, prin Legea nr. 10/2001, au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
În speţa supusă analizei, se constată că reclamantul N.A. nu a formulat notificare în termenul legal, 14 februarie 2001 — 14 februarie 2002, şi nici cerere de repunere în termen, în condiţiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ., în analiza căreia s-ar fi putut analiza dacă motivele invocate pentru nerespectarea termenului reglementat de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată reprezintă împrejurări mai presus de voinţa sa, în sensul art. 103 alin. (2) C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, reclamantul este decăzut, în condiţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
Aplicarea normelor de drept procedural garantează securitatea raporturilor juridice şi nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamantul nu are un bun actual, şi nici un motiv de discriminare, în sensul art. 14 al Convenţiei sau Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, cât timp aceeaşi normă de drept procedural (în speţă, cea referitoare la termenul de notificare) se aplică tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerinţă, cum ar fi, în speţa supusă analizei, deposedarea abuzivă de către stat, de un anumit bun, într-o perioadă de timp determinată.
Pentru aceste argumente, primul motiv de recurs apare ca evident nefondat.
Asupra celui de-al doilea motiv de recurs invocat în cauză, prin care se invocă preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu, Înalta Curte constată că acesta se impune a fi analizat numai pentru că au existat două motive de respingere a notificării formulate de reclamant, cel de-al doilea motiv fiind relativ la faptul că imobilul din C.F. Cluj, situat administrativ în Cluj-Napoca, str. B., nu a fost preluat de stat, astfel că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, altminteri, existând un motiv procedural peremptoriu, cel al depunerii tardive a notificării, care echivalează cu faptul că procedura administrativă nu se poate finaliza cu o soluţie pronunţată pe fondul dreptului, acest motiv nu putea determina modificarea soluţiei pronunţate în cauză.
În acest context, deşi s-a depus, la dosar, anexa pentru completarea listelor anexe la Decretul nr. 92/1950, în care este menţionată, numita N.B., pentru un apartament situat în Cluj, str. V., recurentul nu a răsturnat menţiunile din C.F., care au efect constitutiv, şi din care rezultă că nr. top din C.F. Cluj s-a dezmembrat în, casă din cărămidă acoperită cu ţiglă, cu 4 camere, 1 bucătărie, dependinţe, curte şi grădină, loc de casă şi că proprietarii de C.F. au vândut cele două imobile numiţilor M.L., M.A. şi M.E., care şi-au intabulat dreptul de proprietate, în anii 1959 şi 1966.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii incidente, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.A. împotriva deciziei nr. 50A din 13 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă, asigurări sociale, pentru minori şi familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 3021 lit. c) C. proc. civ., formulată de reclamantul N.A.
Respinge cererea de suspendare a judecăţii cauzei, formulată de către reclamantul N.A., în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.A. împotriva deciziei nr. 50A din 13 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă, asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Cu recurs în termen de 48 ore de la pronunţare, în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Irevocabilă pentru restul dispoziţiilor deciziei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5659/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5595/2011. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
