ICCJ. Decizia nr. 5659/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5659/2011
Dosar nr. 28942/3/2008
Şedinţa publică din 1 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 679 din 14 mai 2009 pronunţată în Dosarul nr. 28942/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.E. în contradictoriu cu pârâta SC E.O.C. SRL, cu 2.000 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că, în urma unei licitaţii publice organizate de C.N.M.P., între societatea pârâtă şi autoritatea contractantă s-a încheiat contractul de finanţare pentru execuţie proiecte din data de 18 septembrie 2007, contract în temeiul căruia societatea pârâtă s-a obligat să execute activităţile proiectului „Sistem multisenzor pentru observarea ţintelor mascate de vegetaţie", contractorul urmând să execute activităţile din anexele contractului.
Potrivit Cap. XIV din contract, privitor la proprietatea industrială şi intelectuală, rezultatele cercetării obţinute pe baza derulării contractului finanţat din fonduri publice aparţin membrilor din consorţiu, conform Acordului Ferm de Colaborare.
Potrivit planului de realizare a proiectului, întocmit pe etape, acest proiect urma să fie realizat de către societatea pârâtă, alături de Universitatea P. Bucureşti şi de o altă societate comercială, menţionându-se că directorul de proiect este reclamanta, angajată a pârâtei, conform contractului individual de muncă.
Reclamanta a comunicat societăţii pârâte demisia sa la 06 mai 2008; după cum rezultă din depoziţiile martorilor audiaţi, reclamanta a participat la elaborarea proiectului anterior menţionat, alături de o echipă formată din mai multe persoane, reclamanta realizând un studiu pentru întocmirea acestui proiect, alături de membrii echipei. Martorii audiaţi au arătat că nu a existat niciun contract cu privire la proprietatea asupra bunului finit, partenerii proiectului fiind cele trei entităţi juridice mai sus menţionate.
În raport de aceste probe administrate, instanţa a constatat că reclamanta nu a dovedit calitatea sa de autor al proiectului la întocmirea căruia a participat, dat fiind că aceasta a coordonat studiile necesare întocmirii proiectului în calitate de persoană angajată cu contract de muncă a societatea pârâtă.
Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că sunt întrunite cerinţele art. 3, 7 lit. b) din Legea nr. 7/1996, pentru ca reclamanta să pretindă recunoaşterea calităţii sale de autor al operei ştiinţifice.
Este de subliniat că între reclamantă şi societatea pârâtă nu a existat nicio convenţie care să reglementeze posibilitatea ca, după finalizarea proiectului, reclamanta să pretindă un drept întemeiat pe Legea nr. 8/1996.
Petitul privitor la plata unor despăgubiri pentru realizarea proiectelor a urmat soarta principalului, fiind de asemenea considerat neîntemeiat.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 111A din 20 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a confirmat situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, referindu-se, totodată, la înscrisurile noi depuse de către reclamantă în faza apelului.
Aşa cum reiese din adeverinţa din 24 februarie 2010 eliberată de Academia Tehnică Militară, apelanta a prezentat, în cadrul unei expuneri în luna februarie 2007, la care au participat mai mulţi specialişti (cadre didactice, cercetători şi doctoranzi) din cadrul Academiei Tehnice Militare-Centrul de Excelenţă-Laborator de Explozivi şi Muniţii, mai multe propuneri de proiecte ştiinţifice, printre care şi: „S.M.O.T.V." şi „Sistem stabilizat pentru recunoaştere şi achiziţii ţinte".
În conţinutul aceleiaşi adeverinţe, se atestă faptul că reclamanta a transmis, în februarie 2007, aceste propuneri de proiecte şi către Punctul Naţional de Contact pentru Securitate în vederea completării unei baze de date cu propuneri româneşti de proiecte, care a fost transmisă tuturor N.C.P.-urilor similare din toate celelalte ţări membre ale U.E. participante la PC7, în scopul facilitării stabilirii de parteneriate şi consorţii internaţionale.
Ulterior întocmirii şi prezentării proiectelor, în perioada mai-iunie 2007, apelanta a avut întâlniri cu partenerii ce urmau să contribuie la realizarea practică a acestora.
Această împrejurare de fapt reiese din adeverinţa din 24 februarie 2010 emisă de Universitatea P. Bucureşti-Facultatea I.A., precum şi din corespondenţa electronică ataşată la dosar.
Martorul A.J. a declarat că, în perioada aprilie-mai 2007, reclamanta l-a contactat pentru realizarea componentei economice, care cădea în sarcina martorului, după ce în prealabil aceasta întocmise componenta tehnică a proiectului, stabilind ca moment al depunerii proiectului luna iunie 2007.
Martorul G.M.O. a arătat că reclamanta a adus formularul B, care reprezintă componenta tehnică a lucrării, fiind contactat de aceasta în primăvara anului 2007.
Aceste două declaraţii ale martorilor propuşi de reclamantă nu sunt contrazise de declaraţiile martorilor propuşi de pârâtă, cât timp acestea din urmă se referă strict la procedura de aducere la îndeplinire a proiectului, adică la execuţia acestuia, iar nu la crearea proiectului. Astfel, aceşti doi martori se referă la parteneri şi la clauzele din contractul acestora, care a fost încheiat în etapa de execuţie a proiectului.
Or, aşa cum în mod corect a subliniat apelanta, trebuie să se facă distincţia clară între momentul elaborării proiectului-componenta tehnică (cu problemele subsecvente dacă există o operă, cine este autorul etc.) şi momentul aducerii la îndeplinire a proiectului (punerea în executare). Pretenţia reclamantei are în vedere primul moment, iar nu cel de-al doilea.
Instanţa de apel a constatat că, din probatoriul administrat, reiese fără dubiu că reclamanta este autoarea celor două proiecte ce au făcut obiectul prezentării din februarie 2007.
Intimata a invocat faptul că ideile nu pot face obiectul protecţiei dreptului de autor, astfel cum prevede art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor.
Curtea a apreciat, însă, că nu este vorba despre idei în cauză, ci despre proiecte, care pot face obiectul unei asemenea protecţii, după cum rezultă şi din art. 7 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege.
Constatându-se existenţa unei opere originale de creaţie intelectuală, precum şi calitatea reclamantei de autor al acestei opere, rezultă că în patrimoniul reclamantei s-a născut un drept de autor cu privire la cele două proiecte elaborate.
Curtea a apreciat ca nerelevantă, pentru calitatea de autor, activitatea reclamantei anterioară încheierii contractului de muncă, referitoare la crearea proiectului, interesând doar activităţile îndeplinite ulterior contractului de muncă şi referitoare la execuţia proiectului. Astfel, au fost înlăturate toate apărările intimatei pe acest aspect, deoarece, potrivit cap. XIV din contractele de finanţare amintite, drepturile de proprietate intelectuală şi autor au fost lăsate sub incidenţa dreptului comun, nefiind încheiate convenţii care să deroge de la aceasta.
Astfel, instanţa de apel a constatat că primul capăt al cererii introductive de instanţă este întemeiat.
Analizându-se cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la acordarea de daune, s-a constatat că prima instanţă nu a intrat în cercetarea acestuia, fiind respins pe cale de consecinţă ca urmare a respingerii primului capăt de cerere, conform regulii accesorium sequitur principale.
Or, instanţa de apel nu se poate pronunţa cu privire la acest capăt de cerere pentru prima oară direct în apel, o astfel de soluţie fiind de natură să lipsească părţile de un grad de jurisdicţie. Instanţa de trimitere va fi ţinută, însă, de considerentele prezentei decizii cu privire la modul de soluţionare a primului capăt de cerere, apreciind, cât priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, dacă se impune sau nu a se cere reclamantei precizări, în temeiul art. 129 C. proc. civ., cu privire la obiectul acestui capăt de cerere (cuantum şi mod de evaluare a prejudiciului ce se pretinde a fi fost suferit).
Împotriva deciziei anterior menţionate a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC E.O.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., după cum urmează:
În mod greşit, instanţa de apel a reţinut calitatea de autor a reclamantei asupra proiectelor care au stat la baza obţinerii celor două contracte de cercetare, încheiate cu C.N.M.P. din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, fără ca în dosar să existe probe în acest sens.
Instanţa şi-a întemeiat soluţia, dar şi indicaţiile din considerente, în principal, pe cele două „documente" depuse de reclamanta-apelantă la ultimul termen de judecată, cu toate că acestea conţin vicii evidente care impuneau înlăturarea lor; în cazul în care se considera că ele conţin afirmaţii care trebuie probate şi verificate, se impunea repunerea cauzei pe rol, cerere pe care, de altfel, recurenta – pârâtă a formulat-o în concluziile depuse până la termenul de pronunţare.
Deşi în cuprinsul celor două „adeverinţe", emise de Academia Tehnică Militară şi de Universitatea P. Bucureşti - Facultatea I.A., se face referire la propuneri de proiecte – în legătură cu „Sistemul stabilizat pentru recunoaştere şi achiziţii ţinte –S.S.R.A.T.", instanţa a reţinut, în mod eronat, că acest document atestă faptul că apelanta-reclamantă este autoarea unor proiecte.
Cele două „adeverinţe" (care pot fi interpretate ca fiind, cel mult, mărturii extrajudiciare) tind să „ateste" că în lunile ianuarie-februarie 2007, reclamanta-apelantă a prezentat celor două instituţii doar propuneri de proiecte, şi nu proiecte, iar din declaraţiile celor doi martori citaţi de instanţă în considerente nu rezultă nici măcar acest fapt.
Deşi în partea de început a considerentelor, instanţa a scos în evidenţă faptul că din cele două adeverinţe rezultă că apelanta-reclamantă este doar realizatoarea unor propuneri de proiecte, în cuprinsuldeciziei, justificând soluţia de recunoaştere a dreptului de autor al apelantei, instanţa face referire la art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, text care se referă, între altele, la proiecte şi nicidecum la propuneri de proiecte.
Propunerile de proiecte pot fi asimilate mai degrabă ideilor şi nicidecum proiectelor.
Există un număr de 18 sisteme similare realizate de un număr de 6 firme din Germania, Canada, Suedia şi S.U.A., fapt cunoscut chiar şi de către reclamantă.
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Reclamanta nu a arătat în ce constă opera al cărei autor se pretinde, iar contractul de finanţare pentru execuţie proiecte nu este generator de drepturi de autor, nici măcar pentru societăţile sau persoanele fizice care vor avea contribuţii esenţiale la realizarea sistemului.
Admiterea cererii reclamantei ar avea drept consecinţă obligarea tuturor celor care fac cercetări şi încheie cu Statul Român contracte de finanţare să plătească despăgubiri uriaşe, din venituri inexistente, celor ce au avut doar ideea realizării acestora.
Dacă o asemenea cerere ar fi acceptată, s-ar crea un precedent periculos care ar avea, în mod cert, ca efect încetarea tuturor contractelor de cercetare existente şi neîncheierea altor contracte, ducând practic la încetarea oricărei cercetări ştiinţifice în România.
Niciunul din cele două sisteme nu poate genera drepturi de autor, ci numai drepturi de proprietate industrială şi intelectuală – după realizarea sistemelor – în favoarea persoanelor juridice implicate în cele două contracte - societăţi comerciale şi instituţii -, în niciun caz persoanelor fizice, salariaţi ai acestora.
De altfel, pentru eventuale drepturi de autor pe care reclamanta le pretinde pentru cel de-al doilea contract - contractul de finanţare pentru execuţie proiecte din 18 septembrie 2007, pentru realizarea proiectului „sistem stabilizat pentru recunoaştere şi achiziţii ţinte" –, trebuia să cheme în judecată Universitatea P. Bucureşti, şi nu societatea pârâtă, care în acest contract are doar calitatea de partener.
Instanţa a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 8/1996, deoarece, pentru a vorbi de un drept de autor este necesar să existe o operă şi persoana care să fi creat acea operă.
Or, la data promovării acţiunii, nu exista nici „sistemul multisenzor pentru observarea ţintelor mascate de vegetaţie", nici „sistemul stabilizat pentru recunoaştere şi achiziţii ţinte" încheiat de către instituţia coordonatoare Universitatea P. Bucureşti, sisteme asupra cărora reclamanta solicită să-i fie recunoscut dreptul de autor.
Primele etape ale realizării lor au demarat după ce reclamanta nu mai era salariata societăţii recurente, iar proiectele urmează a fi realizate abia la finele anului 2010, astfel încât nu există nici autorul acestora.
Potrivit art. XIV din contractul de finanţare pentru execuţie proiecte din 18 septembrie 2007, dreptul de proprietate industrială şi intelectuală asupra sistemului ce va fi realizat aparţine membrilor Consorţiului, respectiv societăţii pârâte şi partenerilor de contract (SC S.S. şi A. SRL şi Universitatea P. Bucureşti - persoane juridice) şi în niciun caz persoanelor fizice (salariate ale instituţiilor menţionate) care vor participa la realizarea lui.
Potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 8/1996, existenţa acestui acord face ca dreptul de autor pentru opera ce va fi realizată sa aparţină membrilor consorţiului, respectiv societăţii pârâte şi partenerilor SC S.O. şi A. SRL şi Universitatea P. Bucureşti - persoane juridice.
Cu toate acestea, instanţa de apel şi-a bazat soluţia pe prevederile art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, deşi din probele administrate a reieşit, fără dubiu, că anterior implicării reclamantei în realizarea sistemului menţionat, aceasta nu era decât deţinătoarea unei propuneri de proiect şi nu a unui proiect în sensul art. citat.
Au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 297 C. proc. civ.
În primul rând, instanţa menţionează eronat că soluţia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare s-ar baza pe alin. (1) teza a II –a din acea normă, care se referă la nelegala citare a părţilor, şi nu la necercetarea fondului cauzei. Ca atare, desfiinţarea sentinţei deoarece prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului se întemeiază pe alin. (1) teza I –a din art. 297.
În al doilea rând, dispoziţiile art. 297 nu permit instanţei de apel să judece parţial fondul cauzei, respectiv a primului capăt de cerere şi să trimită cauza spre rejudecare parţială, pentru cel de-al doilea capăt de cerere, cu indicaţii prin considerente de a respecta Decizia de apel în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, ceea ce transformă hotărârea într-o veritabilă decizie de îndrumare.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Motivele de recurs vizează, în esenţă, legalitatea deciziei de apel, prin prisma modului în care instanţa de apel a soluţionat fondul cauzei, însă şi din perspectiva normelor de procedură privind judecata în apel.
Urmează a fi analizate cu precădere aspectele procedurale invocate de către recurentă, în condiţiile în care o eventuală admitere a recursului din această perspectivă ar face inutilă cercetarea criticilor vizând fondul cauzei, instanţa de control judiciar nefiind legată de ordinea în care partea însăşi a redat criticile formulate.
1. În contextul motivelor de recurs privind modul de aplicare a normelor de procedură vizând judecata în apel, se reţine că instanţa de apel, prin Decizia recurată, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, în temeiul art. 297 alin. (1) teza a II –a C. proc. civ.
Din considerentele deciziei, rezultă că o asemenea soluţie a avut în vedere faptul că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului celui de-al doilea capăt de cerere. Ca atare, a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) teza I –a C. proc. civ., astfel cum, în mod corect, se pretinde prin motivele de recurs, şi nu ale tezei a II –a din acelaşi art. 297 alin. (1), indicată explicit în Decizia de apel.
Această neregularitate reprezintă, însă, o simplă eroare materială, ce nu afectează legalitatea deciziei recurate, câtă vreme soluţia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare pentru necercetarea fondului, împrejurare la care s-a făcut referire explicită în considerente, îşi găseşte corespondent în una dintre ipotezele din art. 297 C. proc. civ., fără a avea relevanţă că, formal, s-a constatat întrunirea exigenţelor prevăzute de o altă ipoteză decât cea indicată.
Drept urmare, sunt nefondate susţinerile recurentei referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 297 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva modului de aplicare a primei teze a alin. (1), căreia îi corespunde soluţia efectiv adoptată în apel, aceea de desfiinţare cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile art. 297 nu interzic dezlegarea de către instanţa de apel a unor aspecte de fapt sau de drept, care să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei, dispusă pentru împrejurarea că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei.
Asemenea situaţii sunt întrunite atunci când judecarea în primă instanţă s-a realizat pe baza unei excepţii procesuale – chiar dacă acea excepţie nu a fost explicit indicată şi denumită -, iar instanţa de apel apreciază că soluţia de admitere a excepţiei este greşită, tranşând aspectele de fapt şi de drept ce interesează acea excepţie procesuală.
Acesta este cazul şi în speţă: deşi tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, constatarea pe care s-a întemeiat această soluţie – a nedovedirii calităţii reclamantei de autor al celor două proiecte în legătură cu care a formulat, în prezentul cadru procesual, pretenţii materiale de la pârâtă - corespunde, în fapt, unei excepţii procesuale, aceea a lipsei calităţii procesuale active.
Drept urmare, apreciind că reclamanta are statutul de autor al celor două proiecte, instanţa de apel a dezlegat chestiunea legitimării procesuale active, în mod corect, a constatat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea fondului cererii în pretenţii.
Un asemenea mecanism procedural, desprins din prevederile art. 297 alin. (1) teza I –a C. proc. civ., este posibil în condiţiile în care, deşi reclamanta a formulat două capete de cerere distincte - constatarea calităţii de autor şi obligarea pârâtei la despăgubiri, în fapt, se identifică unul singur, cel vizând despăgubirile.
Atât timp cât reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o cerere în realizare, tinzând la dezdăunarea din partea pârâtei, determinarea calităţii reclamantei de titular al dreptului subiectiv pretins reprezintă o chestiune prejudicială, care trebuie dezlegată în cadrul cererii în pretenţii, indiferent dacă reclamanta a formulat sau nu un capăt de cerere distinct cu acest obiect.
În atare context, nedovedirea existenţei dreptului subiectiv în patrimoniul reclamantei echivalează cu lipsa calităţii procesuale active în cererea în pretenţii, astfel cum a apreciat implicit şi instanţa de apel atunci când a desfiinţat sentinţa în totalitate (şi nu parţial, chiar dacă a reţinut că ar fi vorba despre două capete de cerere), motiv pentru care nu se poate constata o încălcare a prevederilor art. 297 C. proc. civ., criticile pe acest aspect fiind nefondate.
2. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a pretenţiilor reclamantei privind calitatea sa de autor al proiectelor „Sistem multisenzor pentru observarea ţintelor mascate de vegetaţie" şi „Sistem stabilizat pentru recunoaştere şi achiziţii ţinte", se reţine că toate motivele de recurs pe acest aspect tind la infirmarea concluziei instanţei de apel privind întrunirea unei asemenea calităţi, indiferent de încadrarea juridică pe care recurenta a înţeles să o dea criticilor sale.
În acest context, Înalta Curte constată că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită de către instanţa de apel, astfel încât nu este posibilă evaluarea modului în care Curtea de Apel a apreciat că sunt întrunite cerinţele art. 3 şi art. 7 lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Pentru stabilirea situaţiei de fapt, instanţa de apel a valorificat cele două documente înfăţişate de reclamantă, intitulate „adeverinţe", reţinând, pe baza lor, că reclamanta a prezentat, în cadrul unei expuneri în luna februarie 2007, la care au participat specialişti, mai multe propuneri de proiecte ştiinţifice, inclusiv pentru cele două proiecte din cauză. A reţinut, totodată, că, ulterior întocmirii şi prezentării proiectelor, în perioada mai – iunie 2007, reclamanta a avut întâlniri cu partenerii ce urmau să contribuie la realizarea practică a acestora. În continuare, instanţa de apel se referă doar la proiecte.
Prin motivele de recurs, nu se contestă conţinutul acestor înscrisuri (a căror reapreciere nici nu ar fi posibilă în prezenta etapă procesuală, în care se analizează exclusiv legalitatea, nu şi temeinicia deciziei recurate), ci se susţine că, pe baza lor, instanţa de apel a reţinut argumente contradictorii, a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996.
Se observă, din considerentele anterior, o inconsecvenţă a instanţei de apel în utilizarea termenilor prin care descrie obiectul creaţiei intelectuale pentru care a stabilit calitatea de autor a reclamantei, însă aceasta nu relevă existenţa unuia dintre cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., după cum a susţinut recurenta, ci, aşa cum s-a menţionat deja, o insuficientă determinare a situaţiei de fapt.
Pentru recunoaşterea calităţii de autor a unei persoane fizice, conform art. 3 din Legea nr. 8/1996, este esenţială existenţa unei opere originale de creaţie intelectuală.
Instanţa de apel a apreciat că o asemenea operă există, reprezentată fiind de proiectele ştiinţifice „Sistem multisenzor pentru observarea ţintelor mascate de vegetaţie" şi „Sistem stabilizat pentru recunoaştere şi achiziţii ţinte". Conţinutul acestor proiecte a fost identificat prin componenta lor tehnică – pe care a creat-o reclamanta -, instanţa de apel făcând distincţie între momentul elaborării proiectelor şi cel al execuţiei acestora.
În contextul unei asemenea distincţii operate în apel şi ţinând cont de susţinerile reclamantei în sensul că „opera" sa este lucrarea vizată de prima dintre cele două etape menţionate anterior, Înalta Curte apreciază că persoanei fizice care a conceput proiectele i s-ar putea recunoaşte, în principiu, calitatea de autor, contrar susţinerilor recurentei, care se referă, în realitate, la cea de-a doua etapă, cea a execuţiei proiectelor.
În această din urmă fază, urma a se obţine o altă „operă", ce se confundă cu „rezultatul cercetării" şi pentru care s-a prevăzut în art. 45 din contractele de finanţare a proiectelor (din 18 septembrie 2007 şi din 18 septembrie 2007) că aparţin „membrilor consorţiului", deci persoanelor juridice în cadrul cărora urma a se realiza proiectele. Această fază a punerii în aplicare a proiectelor nu are legătură cu cauza, deoarece reclamanta a formulat pretenţii exclusiv în legătură cu prima etapă, pretenţii care trebuie analizate ca atare.
Nu rezultă, însă, cu certitudine, din considerentele deciziei de apel, motivul pentru care s-a considerat că partea tehnică a celor două proiecte poate constitui o operă ştiinţifică originală, în sensul art. 7 lit. b), ţinându-se cont de faptul că obiectul protecţiei în cazul unei opere ştiinţifice este forma în care autorul şi-a expus rezultatul activităţii sale de cercetare.
Era necesar, din această perspectivă, a se analiza detaliat atare „componentă tehnică", ce face parte integrantă din contractele de finanţare, precizându-se dacă aceasta constă fie în parametrii tehnici (mecanici, electrici, optici, automate logice), fie în soluţiile tehnice ce urmau a fi utilizate pentru realizarea modelelor experimentale vizate de proiecte, ori atât în parametrii tehnici, cât şi în soluţiile constructive sau chiar în alte dimensiuni ale proiectelor, ce trebuie relevate ca atare.
După identificarea certă a lucrării despre care reclamanta pretinde că reprezintă o operă, în sensul legii, era necesară demonstrarea integrării sale în categoriile de opere prevăzute de art. 7 din lege, precum şi a caracterului de originalitate, esenţial pentru protecţia operei. Nu este nevoie a se demonstra aptitudinea lucrării de a conduce la realizarea modelelor experimentale, deoarece aplicabilitatea practică este o condiţie pentru brevetabilitatea unei invenţii, nu şi pentru recunoaşterea dreptului de autor (dreptul de autor neputând purta, oricum, asupra unei invenţii).
De asemenea, ar fi trebuit ca instanţa să se raporteze la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, pentru a exclude orice posibilitate de asimilare a lucrării reclamantei cu vreuna dintre categoriile de activităţi pentru care nu operează protecţia legală a dreptului de autor.
Nu este suficientă referirea doar la idei, din cuprinsul acestor categorii, deoarece chiar şi atare referire ar fi trebuit făcută în concret, în legătură cu o lucrare ştiinţifică clar identificată şi precis structurată.
Nu este exclus, de exemplu, ca lucrarea reclamantei să reprezinte doar un procedeu sau o metodă de funcţionare, pentru care nu beneficiază de protecţie legală, observându-se schemele grafice din cele două proiecte şi împrejurarea că proiectele tind la realizarea unor modele experimentale de echipament militar, prin folosirea unor obiecte cunoscute (camere TV, radar laser, sistem G.P.S.), însă asamblate şi valorificate într-un anumit mod, pe care reclamanta îl explică prin proiecte.
De asemenea, este posibil ca lucrarea să nu fie originală (nu în sens de noutate, ca în cazul invenţiilor, ci de manieră de exprimare a creativităţii personale a autorului) ori să reprezinte, în fapt, o invenţie, pentru care nu se poate recunoaşte dreptul de autor.
Toate aceste aspecte trebuiau clarificate de către instanţa de apel în scopul dezlegării chestiunii calităţii reclamantei de autor în sensul art. 3 din Legea nr. 8/1996, astfel încât, în absenţa unei lămuriri corespunzătoare a situaţiei de fapt, instanţa de control judiciar nu este în măsură a determina legalitatea concluziei privind existenţa unei opere originale şi a calităţii reclamantei de autor al acesteia, precum şi a modului de aplicare a prevederilor art. 3, 7 şi 9 din Legea nr. 8/1996.
Pe temeiul art. 314 C. proc. civ. – fără a fi necesară raportarea la vreunul dintre cazurile de recurs descrise de art. 304 C. proc. civ. -, se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru clarificarea situaţiei de fapt prin prisma considerentelor anterior expuse, relative la definirea certă a lucrării tehnice elaborate de către reclamantă (lucrare grafică, plan constructiv, construcţie teoretică, procedeu sau metodă de funcţionare etc.), avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din lege, precum şi la eventuala identificare a unei opere originale.
În măsura în care instanţa de apel, în rejudecare, va considera că este necesară efectuarea unei expertize de specialitate, pentru clarificarea aspectelor tehnice anterior arătate, este la latitudinea sa recurgerea la un atare mijloc de probă, ale cărui obiective le va stabili instanţa, după punerea lor în dezbaterea părţilor, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. Pe baza constatărilor şi concluziilor expertului, Curtea de Apel, va dezlega aspectele de drept ce interesează cauza, în raport de considerentele prezentei decizii.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC E.O.C. SRL împotriva deciziei nr. 111A din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5656/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5620/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
