ICCJ. Decizia nr. 5695/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5695/2011
Dosar nr. 2328/99/2009
Şedinţa publică din 4 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 547 din 17 martie 20101 a Tribunalului Iaşi au respins excepţiile necompetentei materiale şi teritoriale a Tribunalului Iaşi şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC M.U. SA şi A.V.A.S. Bucureşti şi ca atare s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantele G.G., C.E.C. şi A.I.M.,prin mandatar D.L.A., în contradictoriu cu pârâtele SC M.U. SA Iaşi şi A.V.A.S. Bucureşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Prin aceeaşi hotărâre s-a admis în parte acţiunea reclamantelor formulată în contradictoriu cu pârâta SC F. SA Iaşi şi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru suprafaţa de 500 m.p. teren, situată în Iaşi, str. F., fiind respinsă cererea reclamantelor de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul casă de locuit.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că reclamantele au formulat în baza Legii nr. 10/2001 o notificare adresată prefectului judeţului Iaşi. Prin sentinţa civilă nr. 1806 din 3 octombrie 2007, SC T.F. şi SC F. SA Iaşi au fost obligate să soluţioneze notificarea. Ca atare, instanţa a stabilit cărei entităţi îi revine obligaţia acordării măsurilor reparatorii. A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
S-a mai reţinut că la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 imobilul neconstruit se afla în deţinerea SC F. SA Iaşi, care a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei totale de 27.432,20 m.p., suprafaţă din care face parte şi terenul în litigiu, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 7 august 2001.
Terenul în litigiu a făcut obiect al contractului încheiat din 19 martie 2004 între SC F. SA Iaşi în calitate de vânzătoare şi SC T.F. SA, actualmente SC M.U. SA Iaşi în calitate de cumpărătoare. Capitalul SC M.U. SA este în proporţie de 100% privat autohton. În prezent pe suprafaţa de 100 m.p. se află corpul principal depozit frigorific, iar suprafaţa de 400 m.p. este ocupată de curtea interioară a SC M.U. SA. Ca atare, s-a reţinut că entitatea obligată să primească şi să soluţioneze notificarea formulată de reclamanţi este pârâta SC F. SA Iaşi.
Pârâtele SC M.U. SA Iaşi şi A.V.A.S. Bucureşti neavând calitatea de unităţi deţinătoare, nu au calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu.
Cererii reclamantelor de aplicare a măsurilor reparatorii pentru echivalent pentru imobilul casă de locuit îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât pârâta SC F. SA Iaşi cât şi reclamantele C.E.C., G.G. şi A.I.M. prin procurator D.L.A. iar prin Decizia civilă nr. 143 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a respins apelul pârâtei şi s-a admis apelul, s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul obligării pârâtei SC F. SA Iaşi să transmită notificarea ce vizează imobilul construcţie casă de locuit din Iaşi, str. F., spre competentă soluţionare primarului municipiului Iaşi.
Au fost păstrate restul dispoziţiilor hotărârii instanţei de fond, reţinându-se următoarele considerente:
Aşa cum corect a reţinut Tribunalul reclamantele au formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificarea adresată prefectului judeţului Iaşi, iar prin sentinţa civilă nr. 1806 din 3 octombrie 2007, Tribunalul Iaşi, a obligat pârâta SC F. SA Iaşi la emiterea dispoziţiei.
SC F. SA Iaşi are calitate de unitate deţinătoare în sensul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu.
Cum restituirea în natură nu este posibilă entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să propună persoanei îndreptăţite măsuri reparatorii prin echivalent, aşa cum s-a stabilit şi în cauză.
În raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 în litigiu în mod legal s-a reţinut că A.V.A.S. nu are calitate procesuală pasivă.
Numai în situaţia unei societăţi comerciale integral privatizate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispoziţiile art. 29 din acest act normativ sunt fără echivoc în sensul că măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia de stat care a efectuat privatizarea.
Ca atare, în raport de aceste considerente şi de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. se va respinge apelul formulat de către SC F. SA Iaşi.
În ce priveşte apelul formulat de C.E.C., A.I.M., G.G.
Sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive a SC M.U. SA Iaşi se va avea în vedere considerentele expuse mai sus în apelul formulat de SC F. SA.
În ce priveşte stabilirea de către tribunal a dreptului reclamantelor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în mod legal Tribunalul a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 247/2009, persoana îndreptăţită având dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
S-a mai reţinut că nu instanţa este cea care stabileşte valoarea acestora, ci C.C.S.D., existând obligativitatea unei anumite proceduri care se va desfăşura în faţa acestei Comisii în conformitate cu art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 şi că apelul reclamantelor este întemeiat în ceea ce priveşte cererea pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul casă de locuit, construcţia fiind demolată.
Potrivit art. 32 din Legea nr. 247/2005, în situaţia imobilelor –construcţii demolate, notificarea formulată de persoana îndreptăţită se soluţionează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziţia motivată a primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află imobilul.
Or, reţine instanţa de apel, imobilul din litigiu, imobilul din Iaşi, str. F., (construcţia demolată) se află în raza teritorială a primarului municipiului Iaşi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii C.E.C., G.G. şi A.I.M. solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 304 pct. 5, 7, şi 9 C. proc. civ.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurentele susţin că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care nu s-a analizat motivul de apel privind greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC M.U. SA.
Se mai susţine că a fost încălcat şi principiul disponibilităţii, cu atât mai mult cu cât nu s-a clarificat situaţia imobilului notificat, ceea e determină aplicarea diferită a prevederilor Legii nr. 10/2001.
Se mai susţine că instanţa de apel nu a manifestat rol activ şi nu a stăruit pentru aflarea adevărului în cauză atât timp cât nu a redat în hotărârea atacată toate motivele de apel formulate.
Recurentele mai învederează faptul că atât timp cât imobilul notificat a făcut obiectul unei donaţii care nu a fost perfectată în formă autentică, conform legii, acesta a fost preluat fără titlu valabil, iar în situaţia acestor imobile, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1072001 prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei de restituire.
O altă critică vizează incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprind emotivele pe care se sprijină, invocând astfel încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
În aceeaşi idee se mai învederează că instanţa nu a făcut nici o referire la aplicarea deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Un alt motiv de recurs invocat de recurente vizează greşita aplicare a legii, în condiţiile în care nu s-a stabilit în concret valoarea de piaţă a terenului conform standardelor internaţionale de evaluare, şi în condiţiile în care nu s-au acordat efectiv despăgubirile băneşti solicitate.
Astfel, susţin recurentele că în condiţiile în care şi-au păstrat calitatea de proprietari asupra imobilului notificat şi având în vedere că pârâtele au refuzat în mod culpabil, soluţionarea notificării în temeiul prevăzut de lege, este inechitabil să nu li se acorde despăgubirile băneşti reglementate de Legea nr. 10/2001.
Recurentele au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel a analizat cauza prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apellatum şi a faptului că imobilul construcţie fiind demolat, sunt incidente dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 247/2005.
Este nefondată şi critica legată de neacordarea efectivă a despăgubirilor, în condiţiile în care după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competenţa de a stabili cuantumul final al despăgubirilor aparţine C.C.S.D., conform procedurilor reglementate de acest act normativ.
Trimiterea la dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă însă lipsa plenitudinii de competenţă a instanţelor de judecată şi o încălcare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Legea nr. 247/2005 a scindat în două procedura administrată de acordare a măsurilor reparatorii, în sensul că în faţa unităţii deţinătoare se emite doar decizie sau dispoziţie prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar ulterior Comisia Centrală stabileşte valoarea finală a despăgubirilor şi emite titlul de despăgubire.
Or, şi Decizia emisă de Comisia Centrală este supusă cenzurii instanţei de judecată (de contencios administrativ de această dată).
Prin urmare, nici o etapă a procedurii administrative de restituire nu scapă controlului instanţelor de judecată, acestea având plenitudine de competenţă în funcţie de etapa procedurii de restituire sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Or, stabilirea despăgubirilor conform Titlului VII înseamnă că valoarea finală a dispoziţiilor este stabilită de Comisia Centrală, cu posibilitatea atacării deciziei în instanţa de contencios administrativ.
În acest sens şi dispoziţiile art. 13 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind modul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, prevăd că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubiri.
Ca atare, din perspectiva celor expuse dar şi a faptului că hotărârea instanţei de apel se circumscrie exigentelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentelor sunt nefondate şi nefiind incidente dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se respinge ca nefondat, recursul reclamantilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.E.C., G.G. şi A.I.M. împotriva deciziei nr. 143 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5697/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5694/2011. Civil → |
|---|
