ICCJ. Decizia nr. 5826/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5826/2011
Dosar nr. 431/101/2010
Şedinţa publică de la 7 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 22 ianuarie 2010, reclamanta C.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând suma de 500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru dislocarea sa şi a părinţilor săi în B., în perioada 18 iunie 1951-15 ianuarie 1956.
Prin sentinţa civilă nr. 211 din 7 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON la momentul plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut următoarele: La perioada 12 iunie 1951- 15 ianuarie 1956 reclamanta şi părinţilor ei au fost strămutaţi în localitatea O., jud. Călăraşi, în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.
În susţinerea acţiunii reclamanta a dovedit că aceasta a fost lipsită de bunurile personale, obligată să trăiască în condiţii materiale precare, suferind de foame, frig, etc, fiindu-i astfel lezată prin măsura administrativă aplicată de către regimul comunist demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, drepturi personale patrimoniale ocrotite de lege, astfel că, pentru prejudiciul moral suferit este îndreptăţită la o compensaţie materială în temeiul art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cum întinderea acestei compensaţii se stabileşte pe baza unor criterii ca durata măsuri abuzive, consecinţele produse asupra persoanei ori familiei, respectiv traumele psihice produse acestora ca urmare a atrocităţilor regimului comunist suferite în perioada aplicării măsurii administrative, s-a apreciat că acordarea sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON pentru reclamantă şi părinţii acesteia pe perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955 este suficientă, fiind exagerată suma de 500.000 euro solicitată de aceasta.
Prin decizia civilă nr. 258 din 15 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul declarat de reclamanta C.E. şi s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mehedinţi.
În consecinţă s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a acordat reclamantei daune morale în sumă de 20.000 euro, în loc de 100.000 euro, şi s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin O.U.G. nr. 62/2010, în vigoare de la 1 iulie 2010 s-a dispus modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, stabilindu-se astfel cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnări penale ori prin măsuri administrative cu caracter politic.
Cum această modificare a intervenit ulterior pronunţării sentinţei apelate, pretenţiile şi apărările părţilor au fost analizate în raport de dispoziţiile legii modificate.
Prin strămutare, familiei reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu de natură morală însă suma stabilită de prima instanţă depăşeşte plafonul legal aplicabil noii reglementări, fiind disproporţionat de mare.
Având în vedere durata măsurii luate şi a modului în care s-a desfăşurat aceasta, s-a reţinut că prejudiciul moral suferit, prin aplicarea măsurii politice administrative personal reclamantei şi părinţilor săi şi a consecinţelor negative asupra familiei din care a făcut parte şi reclamanta, poate fi reparat cu suma de 20.000 euro în loc de 100.000 euro din care 10 000 euro pentru prejudiciul moral acordat în considerarea persoanei care a suferit măsura şi câte 5000 euro pentru prejudiciul cauzat autorilor acesteia.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs ambele părţi.
1.Reclamanta prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 6 şi 9 C. proc. civ. a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său şi al respingerii apelului pârâtului.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală pentru că în mod greşit s-a reţinut aplicabilitatea O.U.G. nr. 62/2010 deşi prin apelul său pârâtul nu a invocat acest act normativ, că această ordonanţă a fost declarată neconstituţională şi că reducerea cuantumului este astfel lipsită de temeiul legal.
În final a arătat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor care este atributul instanţei care trebuie să se aprecieze după perioada dislocării, a condiţiilor inumane în care au trăit cei dislocaţi, în funcţie de îngrădirea drepturilor lor cetăţeneşti şi după ecourile ulterioare în viaţa familiilor celor împotriva cărora s-a luat măsura strămutării.
2. La rândul său, pârâtul în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În susţinerea motivelor de recurs s-a arătat că ambele hotărâri pronunţate în cauză sunt lovite de nulitate absolută pentru că judecata s-a făcut fără participarea obligatorie a procurorului.
Pe fondul cauzei s-a arătat că se impune diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate, motivat de faptul că, instanţa de apel în stabilirea sumei datorate cu titlu de despăgubiri nu a ţinut cont de modificările intervenite prin O.U.G. nr. 62/2010, de faptul că s-au obţinut despăgubiri şi în baza unor legi anterioare şi de jurisprudenţa C.E.D.O.
Analizând recursurile, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul reclamantei este nefondat.
O.U.G. nr. 62/2010 prin care s-au adus modificări Legii nr. 221/2009 a intrat în vigoare la 1 iulie 2010 data publicării în M. Of.
Cum această ordonanţă este anterioară deciziei pronunţată de instanţa de apel (15 septembrie 2010) în mod legal, hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea acestui act normativ.
Din aceleaşi motive nu se poate reţine nici critica potrivit căreia reducerea, cuantumului dispoziţiilor în temeiul acestei ordonanţe este lipsită de temei legal.
Este adevărat că prin decizia din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010 iar prin decizia din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit a) din Legea nr. 221/2009.
Aceste decizii ale Curţii Constituţionale au intervenit însă ulterior deciziei recurate şi deci nu-şi produc efectul în privinţa situaţiei reclamantei, dispoziţiile acestor ordonanţe fiind aplicabile în perioada cuprinsă între intrarea ei în vigoare 1 iulie 2010 şi data publicării deciziilor constituţionale în M. Of. la 15 noiembrie 2010, neputându-se invoca aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 în forma nemodificată.
2. În ceea ce priveşte recursul pârâtului, acesta va fi admis în limitele care vor fi arătate în continuare:
Critica vizând nulitatea hotărârii pentru nelegalitatea constituirii instanţei de judecată, având în vedere neparticiparea procurorului, este nefondată.
Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, rezultă că participarea procurorului nu este obligatorie în legătură cu soluţionarea oricăror cereri care îşi au temeiul juridic în acest act normativ.
Dispoziţiile art. 4 alin. (5) care prevăd că „judecata cererilor se face cu participarea obligatorie a procurorului"; trebuie interpretate sistematic, cu referire la celelalte alin. ale aceluiaşi art. şi care stabilesc ipotezele în care constituirea instanţei de judecată trebuie să se facă prin includerea procurorului.
Or, din conţinutul art. 4 alin. (1) şi (2) rezultă că este vorba de acele cereri în care, prealabil acordării despăgubirilor morale, se solicită ca prin hotărârea pronunţată, să se constate caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative.
În speţă însă, reclamanta nu a formulat cererea în acest sens, solicitând direct obligarea statului la plata daunelor morale, astfel că participarea procurorului nu era obligatorie, pentru a se putea considera că în absenţa acestuia instanţa ar fi fost nelegal constituită.
În ceea ce priveşte critica legată de cuantumul despăgubirilor acordat,e critici formulate de ambele părţi se constată următoarele:
În dezvoltarea criticii, reclamanta susţine că în mod greşit s-a redus cuantumul despăgubirilor acordate prin aplicarea O.U.G. nr. 62/2010, instanţa fiind cea care trebuie să aprecieze în funcţie de condiţiile fiecărei cauze.
Pârâtul, în dezvoltarea aceleiaşi critici, arată că diminuarea despăgubirilor nu s-a făcut în mod corespunzător, în condiţiile Legii nr. 221/2009 modificată, că nu s-a arătat de ce despăgubirile acordate nu au fost suficiente şi nu s-a făcut incidenţa jurisprudenţei C.E.D.O. în această materie.
Critica reclamantei se va respinge ca nefondată în timp ce critica pârâtului va fi admisă, urmând ca analiza asupra acestei critici să se facă în comun.
Într-adevăr, prin O.U.G. nr. 62/2010 aplicabilă cauzei aşa cum s-a arătat s-a stabilit cuantumul despăgubirilor ce se pot acorda pentru prejudiciul moral creat prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic, conform art. 5 alin. (1) lit a) din Legea nr. 221/2009.
În fapt, reclamanta împreună cu părinţii săi au fost dislocaţi şi strămutaţi în B., în perioada 18 iunie 1951-15 ianuarie 1956, în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.
Demersul judiciar al reclamantei a fost început în baza Legii nr. 221/2009 iar pe parcursul judecării apelului la 1 iulie 2010 s-a adoptat O.U.G. nr. 62/2010 prin care la pct. 1 al art. I s-a stabilit cuantumul despăgubirilor ce se pot acorda în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) astfel: de până la 10.000 euro pentru persoana care a făcut obiectul măsurii administrative, 5.000 euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I şi 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
La pct. 2 al aceluiaşi articol s-a introdus alin. 11 al art. 5 prin care s-a prevăzut ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa va lua în considerare fără a se limita la acestea şi alte criterii precum: durata pedepsei privative, perioada de timp scursă după condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi a O.U.G. nr. 214/1990 cu modificările şi completările ulterioare.
Luând în considerare criteriile textului legal menţionat se constată că instanţa poate acorda o despăgubire până la plafonul stabilit de lege, în condiţiile speciale ale fiecărei cauze.
Reclamanta solicită plata daunelor morale în numele şi pentru părinţii săi, ca urmare a suferinţelor îndurate prin luarea măsurii administrative.
Cum susţinerile reclamantei au fost dovedite este cert că acesteia şi părinţilor săi i s-au creat un prejudiciu moral care trebuie reparat.
La stabilirea cuantumului acestui prejudiciu, atât din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. cât şi din perspectiva practicii judiciare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie să se ţină seama şi de alte principii şi reguli, care statuează în echitate, ceea ce înseamnă că în cuantificarea prejudiciului trebuie să se ţină seama şi de modul în care ceilalţi membrii ai comunităţii, care au suferit condamnări politice sau măsuri administrative asemănătoare cu aceea invocată de către reclamantă, au solicitat sau nu asemenea despăgubiri, care a fost nivelul aproximativ de viaţă, de realizări profesionale, al celorlalte persoane, contemporane cu reclamanta, din perspectiva unui mod de trai asemănător cu cel invocat prin acţiune.
Astfel, reclamanta împreună cu părinţii săi este îndreptăţită conform art. 3 din Legea nr. 221/2009 să primească daune morale pentru suferinţele sale din timpul strămutării forţate, dar la stabilirea acestor daune trebuie avută în vedere suferinţa concretă, iar nu cea pretinsă în mod interesat.
Ca atare, Înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma strămutării de 8.000 euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a C.E.D.O. care recunoaşte şi dreptul la despăgubirile băneşti echitabile.
În concluzie, pentru aceste motive în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite recursul, se va modifica decizia recurată, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate de pârât reclamantei la suma de 8.000 euro şi se va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mehedinţi împotriva deciziei civile nr. 258 din 15 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia recurată în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor acordate de la suma de 20.000 euro la 8.000 euro.
Respinge recursul declarat de reclamanta C.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5824/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5827/2011. Civil → |
|---|
