ICCJ. Decizia nr. 1653/2011. Civil. Obligaţie de a face. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1653/2011

Dosar nr. 29245/3/2008

Şedinţa publică din 24 februarie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 30 iulie 2008, reclamantul Municipiul Câmpina i-a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Culturii şi cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul Naţional de Artă al României, solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie un număr de 202 bucăţi schiţe şi desene în creion, peniţă şi laviu, dintre care 20 bucăţi mari, iar restul mici, având drept autor pe pictorul N.G.

În motivarea cererii, s-a susţinut, în esenţă, că reclamantul a cumpărat bunurile menţionate de la G.N.G., fiul pictorului N.G., în baza contractului de vânzare - cumpărare, autentificat din 6 noiembrie 1939, de Judecătoria Mixtă Câmpina, iar, după vânzare, acestea au rămas, în depozit, la fostul Muzeu T.S., în anul 1950, la înfiinţarea Muzeului Naţional de Artă al României, fiind preluate de către acesta, unde sunt înregistrate şi în prezent. S-a arătat că pârâtul refuză restituirea bunurilor, deşi recunoaşte că acestea sunt înregistrate în patrimoniul său.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 80 din Legea nr. 182/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 936 din 1 iulie 2009, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată către reclamant, pentru autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile 995 din 27 iunie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 182/2000, excepţie invocată de pârâţi, tribunalul a reţinut că, atâta vreme cât, prin această lege specială, nu s-a prevăzut un termen de prescripţie, devin incidente dispoziţiile de drept comun cu privire la imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare mobiliară.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 995 din 27 iunie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă prin Decizia nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă o altă cerere de revendicare formulată de reclamant împotriva aceloraşi pârâţi cu privire la bunurile care fac obiectul prezentului dosar, cerere care nu a fost pusă în executare în termenul de prescripţie a executării silite, lucru constatat prin sentinţa civilă nr. 2149/2008 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Tribunalul a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi că hotărârea anterioară se află în puterea lucrului judecat, cu aplicarea şi a art. 166 C. proc. civ.

Plecând şi de la dispoziţiile art. 405 C. proc. civ., în actuala reglementare, tribunalul a apreciat că hotărârea nu-şi mai pierde autoritatea de lucru judecat, care reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea, şi că această exclusivitate presupune ca un nou litigiu să nu mai fie cu putinţă, chiar dacă reclamantul se află în termenul de prescripţie al dreptului la acţiune.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat, în termen legal, apel, reclamantul Municipiul Câmpina, motivând în felul următor:

În mod greşit, tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, considerând că cele două elemente, respectiv puterea de lucru judecat şi autoritatea de lucru judecat se suprapun, lucru total nereal.

Apelantul a comparat textul art. 405 alin. (3) C. proc. civ., în forma actuală, cu art. 404 C. proc. civ., în forma anterioară OUG nr. 138/2000, şi a arătat că, în condiţiile reglementării prezente, reclamantul, sub condiţia de a nu i se fi prescris dreptul material la acţiune, poate să iniţieze un nou proces în care hotărârea anterioară trebuie privită de instanţă nu doar ca un mijloc de probă, ci instanţa trebuie să ţină seama de puterea de lucru judecat a acesteia, pe care, potrivit noii reglementări, nu o mai pierde odată cu pierderea executorialităţii.

Pe de altă parte, apelantul a susţinut că, în procesul anterior, cererea de chemare în judecată a fost formulată în numele Consiliului Local al Municipiului Câmpina, ca administrator al domeniului public şi privat al unităţii administrativ-teritoriale, şi a fost semnată de reprezentanţii legali ai Municipiului Câmpina, în concret, primarul şi secretarul acestuia, în baza unui mandat special, dat de către Consiliul Local, în şedinţa ordinară din decembrie 2001, în vreme ce acţiunea prezentă a fost formulată de către Municipiul Câmpina, în calitate de proprietar al domeniului privat şi public, conform art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001.

Intimaţii pârâţi au formulat întâmpinare la cererea de apel, solicitând respingerea acestuia, iar intimatul Muzeul Naţional de Artă al României a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, faţă de dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 182/2000 (fost art. 80 din această lege).

Prin Decizia civilă nr. 299A din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul – reclamant Municipiul Câmpina împotriva sentinţei civile nr. 936 din 1 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Curtea a expus următoarele argumente:

În cauza prezentă, reclamantul a formulat o cerere în revendicare mobiliară, invocând dreptul său de proprietate dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 6 noiembrie 1939, încheiat cu G.N.G., precum şi faptul că pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României este detentor precar, şi solicitând obligarea pârâţilor să îi predea în natură bunurile.

Prin sentinţa civilă pronunţată în litigiul anterior, sub nr. 995 din 27 iunie 2002, de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului Municipiul Câmpina asupra bunurilor mobile în discuţie şi au fost obligaţi pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor şi Muzeul Naţional de Artă al României să le predea efectiv reclamantei.

Aceasta hotărâre, rămasă irevocabilă, se bucură de putere de lucru judecat, cu efectele de exclusivitate, incontestabilitate, obligativitate şi executorialitate.

Noţiunea de „autoritate de lucru judecat" este folosită, în literatură şi practică, pentru a desemna efectul de exclusivitate al puterii de lucru judecat, deci doar o parte a puterii de lucru judecat.

În cauză, se pune problema care sunt consecinţele împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de executare silită, în condiţiile art. 405 C. proc. civ., asupra acestei hotărâri.

Prescripţia dreptului de executare silită afectează numai caracterul executoriu al acestei hotărâri, rămânând deplin eficiente celelalte atribute ale autorităţii de lucru judecat, neatinse de pierderea dreptului de executare silită. Acesta este şi logica pentru care art. 405 C. proc. civ. prevede stingerea numai a dreptului de executare silită, dar nu şi a puterii de lucru judecat, întrucât, într-adevăr, prescripţia dreptului de executare silită vizează numai acest efect de executorialitate ataşat puterii de lucru judecat, iar nu şi celelalte atribute legate de incontestabilitate, exclusivitate şi obligativitate.

Mai departe, întrebarea ridicată în cauză este: reclamanta, căreia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin hotărârea anterioară, în mod irevocabil, mai poate formula o a doua cerere de chemare în judecată pentru a obţine din nou obligarea pârâţilor la predarea bunurilor, sau aceasta a doua cerere este paralizată printr-un fine de neprimire absolut, peremptoriu, de inadmisibilitate, din perspectiva exclusivităţii primei hotărâri?

Această hotărâre anterioară a recunoscut în favoarea reclamantului un drept de proprietate. Din perspectiva reclamantului, puterea de lucru judecat a acestei prime hotărâri prezintă un aspect pozitiv, în sensul că reclamantul se poate prevala, într-o nouă judecată, de acest drept de proprietate recunoscut, iar, din perspectiva pârâţilor, această hotărâre prezintă un aspect negativ, în sensul că acestea nu mai pot repune în discuţie acest drept al reclamantului (în configuraţia existentă la data pronunţării primei hotărâri, căci, sub aspect teoretic, pot fi incidente în cauză situaţii de fapt care să fi condus la schimbarea acestei situaţii, în sensul că, de pildă, de la data primului proces, reclamanta şi-ar fi pierdut dreptul de proprietate anterior recunoscut, în vreme ce pârâţii l-ar fi dobândit printr-unul din modurile legale de dobândire a proprietăţii).

Consecinţele pe care exclusivitatea hotărârii le are asupra unei noi cereri ulterioare trebuie determinate plecând de la aceste efecte, pozitiv şi negativ, ale hotărârii anterioare şi de la ceea ce reprezintă, în esenţă, hotărârea anterioară, în raporturile dintre părţi, în condiţiile art. 1201 C. civ.

Astfel, dacă un nou proces este declanşat chiar de către partea care a pierdut primul proces şi care tinde, astfel, în această nouă judecată, să repună în discuţie dreptul tranşat în favoarea celeilalte părţi, în judecata anterioară, având în vedere că, din perspectiva acestei părţi, puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare are efectul negativ menţionat mai sus, noua cerere de chemare în judecată urmează a fi respinsă, căci acest nou proces tinde, practic, la înlăturarea celor, irevocabil, soluţionate anterior, la înlăturarea, practic, a efectelor hotărârii anterioare. In acest caz, exclusivitatea hotărârii anterioare operează sub aspectul negativ menţionat, în sensul paralizării unei noi încercări a părţii care a pierdut primul proces de a înlătura puterea de lucru judecat a primei hotărâri.

Atunci când însă noua cerere este formulată de partea care a câştigat anterior procesul, deci de persoana care se poate prevala de un drept recunoscut anterior, este evident că această persoană nu tinde la înlăturarea puterii de lucru judecat a hotărârii anterioare şi nu tinde la a repune în discuţie acest drept recunoscut anterior (nu ar avea interes să o facă), ci, dimpotrivă, invocând deplin puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare, tinde numai la obţinerea unui nou titlu executoriu pentru satisfacerea efectivă a dreptului său. În acest caz, nu se tinde la înlăturarea exclusivităţii hotărârii anterioare, ci, dimpotrivă, această exclusivitate constituie un argument de sprijin al cererii reclamantului. De aceea, în acest caz, exclusivitatea hotărârii anterioare nu paralizează cererea reclamantului, ci, dimpotrivă, o sprijină, iar, atât timp cât însuşi dreptul de acţiune nu s-a prescris, această cerere trebuie soluţionată, hotărârea anterioară valorând, în noul proces, cu puterea dată de art. 1201 C. civ., a unei prezumţii absolute, cu dublul aspect, pozitiv, respectiv, negativ, menţionate mai sus.

Raţionamentul expus poate fi verificat şi prin luarea în considerare a următoarelor aspecte:

Acţiunea în revendicare prezentă este acţiunea reclamantului care se pretinde proprietar împotriva pârâtului despre care se pretinde că este un posesor neproprietar şi prin care se solicită obligarea pârâtului să predea aceste bunuri în natură. Această predare implică recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului şi, în final, stabilirea obligaţiei propriu-zise de restituire a bunurilor (obligaţie care justifică, în ultimă instanţă, interesul cererii reclamantului de obţinere a unui titlu executoriu), aceste două aspecte fiind cele tranşate într-o acţiune în revendicare - anume dreptul de proprietate (iar nu doar posesia, ca într-o acţiune posesorie) şi predarea efectivă a bunului (acţiunea în revendicare fiind o acţiune în realizare, spre deosebire de o acţiune în simpla constatare a dreptului).

Prin pierderea caracterului executoriu de către sentinţa civilă nr. 995/2002, aceasta nu şi-a pierdut caracterul de putere de lucru judecat în ce priveşte recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului, pierderea caracterului executoriu afectând doar posibilitatea de executare silită a obligaţiei de predare.

Aşadar, întrucât sentinţa anterioară şi-a pierdut executorialitatea, dar dreptul de proprietate este încă în fiinţă şi poate fi valorificat (fiind un drept perpetuu, care nu se stinge prin neuz), după cum dreptul material la acţiune nu s-a prescris, se poate formula o nouă cerere de chemare în judecată, care să aibă ca obiect o nouă pretenţie de restituire a bunurilor, însă, în noua judecată, se poate pune în discuţie numai situaţia de fapt intervenită ulterior pronunţării primei sentinţe, anume dreptul reclamantului şi posesia pârâţilor trebuie verificate din perspectiva unor cauze care au intervenit ulterior primei sentinţe (cauzele anterioare fiind verificate în primul proces, privitor la care hotărârea anterioară are puterea prevăzută de art. 1201 C. civ.).

Nu se poate admite că, odată ce s-a prescris dreptul de executare silită, dar nu s-a prescris însuşi dreptul material la acţiune, reclamantul căruia i-a fost recunoscut un drept să fie paralizat în acţiunea de apărare a acestui drept, tocmai prin invocarea hotărârii judecătoreşti care i-a recunoscut dreptul. O asemenea construcţie nu rezistă logicii şi este fundamental contradictorie.

În consecinţă, Curtea a constatat că, în mod greşit, prima instanţă a respins cererea reclamantului, prin luarea în considerare a unui fine de neprimire, decurgând din puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare, raţionamentul instanţei inferioare întemeindu-se, în mod esenţial greşit, pe invocarea, împotriva reclamantului, a efectului negativ al puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, când, de fapt, acest efect negativ operează faţă de partea care a pierdut primul proces, iar nu în detrimentul părţii care a câştigat acel proces.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât prin întâmpinare, Curtea a constatat că aceasta vizează cererea de chemare în judecată, iar nu cererea de apel, în care este în discuţie, exclusiv, soluţia dată de tribunal excepţiei autorităţii de lucru judecat şi, faţă de soluţia dată în apel, de trimitere spre rejudecare, această excepţie urmează a fi avută în vedere de către tribunal.

Împotriva acestei decizii, a exercitat recurs pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, solicitând casarea deciziei, iar, pe fond, respingerea apelului, cu menţinerea soluţiei instanţei de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut că excepţia de ordine publică a autorităţii de lucru judecat a fost reţinută în mod legal de către instanţa de fond.

În acest sens, dispoziţiile art. 166 C. proc. civ., în modalitatea în care este redactată această normă imperativă, şi menţiunea „chiar înaintea instanţelor de recurs" reprezintă răspunsul legiuitorului, în sensul că această excepţie de ordine publică obligă instanţa de judecată, în faţa căreia se ridică, să o constate şi să o admită.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a invocat faptul că Decizia din apel se sprijină pe motive străine de natura pricinii, motivele fiind contradictorii.

Astfel, instanţa de apel, în afara textului legal, a practicii constante a instanţelor de judecată în ceea ce priveşte această excepţie, face consideraţii care nu au legătură cu cauza, căutând argumente care sunt străine de natura pricinii şi contradictorii. În acest sens, chiar dacă se susţine că hotărârea anterioară se bucură de exclusivitate, incontestabilitate, obligativitate şi executorialitate, acestea sunt argumente care conduc către admiterea excepţiei, cu consecinţa procedurală a paralizării acţiunii adversarului.

Autoritatea de lucru judecat trebuie analizată şi prin prisma neexecutorialităţii hotărârii anterioare, ca efect al prescripţiei dreptului de a mai solicita executarea silită. Acest efect al pierderii puterii de executorialitate este o sancţiune civilă prevăzută de legiuitor, iar excepţia autorităţii de lucru judecat nu poate conferi vreun beneficiu celui căruia i s-a prescris titlul executor.

Această sancţiune a prescripţiei, alăturată celei de autoritate de lucru judecat, este menită să salvgardeze circuitul civil şi să nu se poată formula noi cereri cu acelaşi obiect, între aceleaşi părţi, pentru că una dintre părţi nu a fost diligentă cu prima sa hotărâre.

Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat faptul că Decizia din apel este lipsită de fundament juridic, prin aplicarea greşită a legii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, s-a susţinut faptul că art. 163 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie coroborat cu art. 1201 din C. civ., iar analiza acestor texte, prin metodele de interpretare gramaticală, logică, a silogismului judiciar, teleologică, istorică şi sistemică conduc la concluzia că instanţa de apel a încălcat spiritul şi litera legii.

Logica juridică a instanţei de apel este în totală opoziţie cu legea, dar şi cu raţiunile care stau la baza acestei excepţii de autoritate de lucru judecat. Scopul în care poate fi invocată excepţia, pentru a paraliza acţiunea reclamantului, are în vedere şi stabilitatea circuitului civil, curmarea insecurităţii acestui circuit, când discutăm de bunuri mobile.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 şi pct. 9 din C. proc. civ., s-a invocat faptul că Decizia din apel schimbă natura şi înţelesul vădit lămurit şi neîndoielnic al hotărârilor anterior pronunţate în cauză, cu încălcarea evidentă a legii.

Astfel, instanţa de apel consideră acţiunea apelantei-reclamante imprescriptibilă, cu grava încălcare a legii civile, această interpretare fiind contrară art. 1909 din C. civ., care prevede pentru bunurile mobile alte termene decât pentru bunurile imobile.

În opinia recurentului, este evident că Decizia este nelegală, atât timp cât se folosesc motivări fără legătură cu cauza, referitoare la bunuri imobile, în cauză, rigorile fiind altele, întrucât sunt în discuţie bunuri mobile.

Motivarea instanţei are la bază o viziune proprie, plecând de la aprecierea că există efecte negative ale autorităţii de lucru judecat, deci efectele pozitive ale autorităţii de lucru judecat trebuie să fie aplicate în favoarea recurentului.

Împotriva aceleiaşi decizii, a formulat recurs şi pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 299/ A din 27 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel, secţia a IV-a civilă, şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, având în vedere următoarele considerente:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-au invocat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prin care se reglementează faptul că instanţa de judecată este obligată a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, putând încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi produse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Recurentul a apreciat că sintagma „cadrul hotărârii" priveşte atât considerentele, cât şi dispozitivul hotărârii, acesta din urmă constituind ordinul instanţei cu privire la raportul juridic dedus judecăţii, şi care, după învestirea cu formulă executorie, este susceptibil de executare silită, hotărârea definitivă şi irevocabilă dobândind putere de lucru judecat doar prin dispozitiv, şi numai în măsura în care termenii acestuia - expres şi limpede exprimaţi - îi precizează întinderea şi înţelesul. Dispozitivul sentinţei - astfel exprimat - înlătură orice echivoc cu privire la eventualele pretenţii formulate de părţi în faza de executare.

Recurentul a susţinut că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă, în fapt şi în drept, la toate pretenţiile formulate de către părţi şi să conducă, în mod logic şi convingător, la soluţia din dispozitiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. „în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi":

Din perspectiva dispoziţiilor imperative ale tezei a doua din articolul menţionat, rezultă greşita dezlegare dată pricinii de către instanţa de apel, prin examinarea superficială, şi chiar printr-o motivare omisivă, în ceea ce priveşte mijloacele de apărare utilizate de către intimatul - pârât Muzeul Naţional de Artă al României, în spiritul respectării principiului contradictorialităţii şi al egalităţii de tratament al părţilor în procesul civil.

Astfel, deşi instanţa de apel învestită cu soluţionarea apelului, reţine, iniţial, în cadrul considerentelor, poziţia procesuală a intimatului - pârât Muzeul Naţional de Artă al României, care, în mod expres, la acordarea cuvântului în dezbaterea apelului, a invocat, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 182/2000, excepţia inadmisibilităţii motivelor de apel, ca o consecinţă a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, ulterior, se mărgineşte la a analiza şi a se pronunţa exclusiv pe soluţia dată de instanţa de fond excepţiei autorităţii de lucru judecat, prin aceasta, pronunţând o hotărâre insuficient motivată, susceptibilă astfel de a fi reformată prin admiterea acestui motiv de recurs.

Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, reţinută, cu titlu generic, de către instanţa de apel ca fiind invocată de pârât, fără însă a-l individualiza în persoana Muzeului Naţional de Artă al României, soluţia de admitere a apelului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, fără ca instanţa să pună în discuţia părţilor această excepţie şi să se pronunţe asupra ei, conduce, fără putinţă de tăgadă, la exprimarea, în dispozitiv, a unor măsuri total golite de conţinut şi, pe cale de consecinţă, la pronunţarea unei hotărâri cuprinzând motive contradictorii, susceptibilă de a fi modificată prin admiterea recursului, prefigurând o antepronunţare, sau chiar, prin raportare la dispoziţiile art. 3 C. civ., o vădită denegare de dreptate.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează punctul 9 al articolului 304 C. proc. civ., aplicarea greşită a legii, s-a invocat faptul că instanţa, admiţând apelul, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, a pronunţat o soluţie, prin interpretarea eronată şi trunchiată, a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.

Or, în speţă, instanţa de fond, în mod corect, a rezolvat procesul, soluţionarea cauzei, în temeiul excepţiei de fond a autorităţii de lucru judecat, făcând de prisos, în totul, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., cercetarea în fond a pricinii, câtă vreme, admiţându-se această excepţie şi constatându-se că subzistă prezumţia „res iudicata pro veritate habetur", ca o consecinţă a existenţei triplei identităţi de elemente, posibilitatea formulării unei noi cereri a fost paralizată, efectele produse fiind asemănătoare unor apărări pe fond.

În aceste condiţii, soluţia de admitere a apelului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, este nelegală, o cerere nouă neputând fi primită, pentru că s-ar opune tocmai puterea lucrului judecat, autoritatea de lucru judecat putând exista nu numai în ce priveşte fondul cauzei, ci şi în legătură cu excepţiile, dacă este vorba de excepţii de fond, cum este cazul în speţă.

Intimatul reclamant Municipiul Câmpina a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursurilor declarate în cauză, ca nefondate, depunând, la dosar, Decizia nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor succede:

Asupra recursului exercitat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României:

Analizând primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 teza a doua C. proc. civ., (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii), care trebuie citit în legătură cu art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte apreciază că motivarea instanţei de apel întruneşte calităţile impuse de dispoziţiile procedurale, aceasta exprimând, în mod coerent si consistent, raţionamentul - argumentele în fapt si în drept - prin care a ajuns la deznodământul judiciar din etapa apelului.

Asupra motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii), ce conţine cele două ipoteze - nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanţial sau interpretarea eronată a unei norme juridice aplicabile, Înalta Curte, esenţializând, reţine că, prin acest motiv, se critică încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează excepţia autorităţii de lucru judecat.

Pe planul dreptului substanţial, prin dispoziţiile art. 1200 pct. 4 C. civ., această excepţie este reglementată ca o prezumţie legală, irefragrabilă, iar, pe planul dreptului procesual, această excepţie are natura unei excepţii de fond, absolute, peremptorii, conform art. 166 C. proc. civ., coroborat cu art. 1201 C. civ.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale, întrucât, împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, formează un bloc de convenţionalitate, excepţia autorităţii de lucru judecat reprezintă o limitare permisă a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, cu condiţia ca aceasta să fie o limitare legală (să aibă bază în dreptul intern), să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică şi să fie proporţională, să păstreze un balans rezonabil între interesul general şi imperativul apărării drepturilor individuale, între mijloacele folosite şi scopul vizat, pentru a nu afecta însăşi substanţa dreptului de acces la un tribunal (a se vedea în acest sens cauza L. împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006).

Rămâne să analizăm modul în care a fost soluţionată această excepţie în cauza dedusă judecăţii.

Prima instanţă a apreciat că sentinţa civilă nr. 995 din 27 iunie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, irevocabilă prin Decizia nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admisă prima acţiune în revendicare formulată de reclamantul Municipiul Câmpina împotriva pârâţilor din prezenta cauză se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel încât un nou litigiu având acelaşi obiect, aceeaşi cauză juridică şi care poartă între aceleaşi părţi nu mai poate fi primit.

Reţinând şi dispoziţiile art. 405 C. proc. civ., în actuala reglementare, tribunalul a apreciat că hotărârea nu-şi mai pierde autoritatea de lucru judecat, care reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea, şi că această exclusivitate presupune ca un nou litigiu să nu mai fie cu putinţă, chiar dacă reclamantul se află în termenul de prescripţie al dreptului la acţiune.

Mai mult, instanţa de fond a apreciat că pasivitatea creditorului în executarea hotărârii în termenul legal de prescripţie nu poate atrage, pentru acesta, posibilitatea formulării unei noi acţiuni, chiar dacă se află în termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, întrucât o parte nemulţumită de o hotărâre judecătorească ar putea rămâne în pasivitate cu privire la executarea ei şi, după ce hotărârea şi-ar pierde puterea executorie, ar putea exercita o nouă acţiune pentru a obţine măsuri mai favorabile.

În opoziţie, instanţa de apel a considerat că prescripţia dreptului de executare silită afectează numai caracterul executoriu al acestei hotărâri, rămânând deplin eficiente celelalte atribute ale autorităţii de lucru judecat, neatinse de pierderea dreptului de executare silită, aceasta fiind şi logica pentru care art. 405 C. proc. civ. prevede stingerea numai a dreptului de executare silită, dar nu şi a puterii de lucru judecat, întrucât, într-adevăr, prescripţia dreptului de executare silită vizează numai efectul de executorialitate, ataşat puterii de lucru judecat, iar nu şi celelalte atribute legate de incontestabilitate, exclusivitate şi obligativitate.

În cauză, Înalta Curte reţine, astfel, că ceea ce formează obiect de controversă este corelaţia între prescripţia executării silite şi autoritatea de lucru judecat, precum şi consecinţele acesteia asupra dreptului de proprietate dedus judecăţii şi modalităţii prin care acesta poate fi „resuscitat", prin promovarea unei noi acţiuni în justiţie, în ipoteza existenţei unei hotărâri irevocabile anterioare, care şi-a pierdut executorialitatea.

În acest sens, spre deosebire de reglementarea anterioară (fostul art. 404 C. proc. civ.) care prevedea că „o hotărâre judecătorească anterioară, ce nu s-a executat în timp de 30 ani de la data sa, nu se va mai putea executa şi va pierde puterea de lucru judecat", prin reglementarea actuală (art. 405 C. proc. civ.), se prevede expres doar pierderea puterii executorii a titlului nevalorificat înăuntrul termenului de prescripţie (alin. (3) – prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie.).

Prescripţia dreptului de a cere şi obţine executarea silită nu este o continuare a prescripţiei dreptului material la acţiune, ci o prescripţie de sine stătătoare, care priveşte posibilitatea de a solicita executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a face sau a nu face ceva, corespunzător obiectului obligaţiei.

Astfel, prescripţia dreptului de a cere şi obţine executarea silită funcţionează ca o sancţiune procesuală pentru creditor şi un beneficiu legal pentru debitorul care a fost susceptibil de a fi urmărit în bunurile sale, constituind o cauză legală de stingere a puterii executorii a oricărui titlu.

Este în dezbatere, în acest context, sancţionarea a două atitudini şi stabilirea prevalenţei uneia dintre ele: a creditorului care, având un titlu executoriu, nu a acţionat pentru punerea lui în valoare sau, dimpotrivă, a debitorului care, ştiind că a fost condamnat, nu s-a conformat obligaţiei stabilite în sarcina sa de instanţă şi nu a executat-o de bunăvoie.

Or, principul care trebuie să prevaleze în materia executării este acela al îndeplinirii benevole, din oficiu, a obligaţiilor, şi nu al recurgerii la forţa coercitivă a statului, mai ales în ipoteza în care debitorul obligatiei de executare este statul sau un reprezentant al său, în cauză, pârâtul recurent Muzeul Naţional de Artă al României (a se vedea în acest sens cauza S. împotriva României, hotărârea din 24 martie 2005).

Rezultă că, deşi puterea de lucru judecat şi executorialitatea sunt atribute diferite ale hotărârii judecătoreşti, ele sunt în interdependenţă şi se influenţează.

A considera, însă, că subzistă puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, cu consecinţa paralizării unei noi acţiuni introdusă de persoana căreia i s-a recunoscut dreptul pretins, în condiţiile în care această hotărâre este lipsită de executorialitate, prin efectul prescipţiei dreptului de a cere executarea silită, dar în ipoteza în care dreptul material la acţiune nu s-a prescris, ar echivala, în opinia instanţei de recurs, cu lăsarea fără substanţă a dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 din Convenţie.

Astfel, pentru ipoteza în care dreptul material la acţiune este imprescriptibil sau mai lung decât termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, trebuie să i se recunoască părţii interesate posibilitatea de a introduce o nouă acţiune, în valorificarea aceluiaşi drept, în vederea constituirii unui nou titlu, fără a i se opune excepţia autorităţii de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunţată anterior.

În acest context, consideraţiile instanţei de fond privind eventuala pasivitate voluntară a creditorului, care ar putea spera în obţinerea unei soluţii mai favorabile, în ipoteza exercitării unei noi acţiuni, nu pot întemeia, cel puţin în cazul dedus judecăţii, deci nu au caracter de generalitate, soluţia pronunţată, întrucât reclamantul - Municipiul Câmpina - obţinuse recunoaşterea deplină a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile solicitate şi obligarea pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României la restituirea acestora, situaţia sa fiind mai defavorabilă, în ipoteza celui de-al doilea proces, în care hotărârea anterioară va putea fi folosită doar ca mijloc de probă, existând posibilitatea administrării şi a altor mijloace de probă, ce pot conduce la stabilirea unei situaţii de fapt diferite şi la o nouă evaluare judiciară, nemaiexistând o imutabilitate a verificării jurisdicţionale.

Acestea sunt considerentele, în virtutea cărora motivul de recurs, invocat de recurentul pârât Muzeul Naţional de Artă al României, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat şi, deci, inoperant în cauza dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8 Cod proc. civ., prin care s-a invocat faptul că Decizia din apel schimbă natura şi înţelesul vădit lămurit şi neîndoielnic al hotărârilor anterior pronunţate în cauză, cu încălcarea evidentă a legii, Înalta Curte reaminteşte că acest motiv de recurs se raportează la denaturarea naturii şi înţelesului vădit lămurit şi neîndoielnic al unui act juridic dedus judecăţii, act juridic în sens de negotium, cu încălcarea art. 969 C. civ., care reglementează principiul pacta sunt servanda, iar nu la o eventuală hotărâre judecătorească, pronunţată într-un litigiu anterior între părţi, ce nu are natura unui act juridic, astfel încât dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt improprii pentru susţinerea acestui motiv.

Dacă admitem că, prin acest motiv de recurs, se invocă şi încălcarea legii civile, respectiv a art. 1909 C. civ., şi, din această perspectivă, motivul de recurs poate fi calificat ca nefondat, câtă vreme instanţa de apel nu a analizat acest temei juridic în soluţionarea cauzei, iar părţile interesate nu au exercitat apel împotriva modului în care a fost soluţionată, în primă instanţă, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Asupra recursului exercitat de pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional:

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul invocă dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi", pentru a justifica critica sa privind greşita dezlegare dată pricinii de către instanţa de apel, prin examinarea superficială, şi chiar printr-o motivare omisivă, în ceea ce priveşte mijloacele de apărare utilizate de către intimatul - pârât Muzeul Naţional de Artă al României, ceea ce ar atrage, în opinia acestuia, şi încălcarea principiului contradictorialităţii şi al egalităţii de tratament al părţilor în procesul civil.

Ca specie a pretinsei nemotivări, recurentul invocă nesoluţionarea de către Curtea de Apel Bucureşti a excepţiei inadmisibilităţii, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 182/2000, ceea ce ar atrage, în mod paradoxal, deopotrivă, o antepronunţare, dar şi o denegare de dreptate.

Un asemenea motiv nu poate fi primit, întrucât instanţa de apel nu a omis a se pronunţa asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, dar, apreciind că instanţa de fond a soluţionat, în mod nelegal, cauza, în temeiul unei excepţii peremptorii, a autorităţii de lucru judecat, a aplicat, în mod corespunzător, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe, stabilind, în mod expres, că această excepţie urmează a fi avută în vedere de către tribunal.

Astfel, prin aceste măsuri, au fost pe deplin respectate garanţiile procesuale ale părţilor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie şi protejează dreptul la un proces echitabil.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe punctul 9 al art. 304 C. proc. civ., în partea privind aplicarea greşită a legii, Înalta Curte reţine că, deşi se tinde a se critica aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., critica recurentului priveşte, în realitate, modul de soluţionare a autorităţii de lucru judecat de către instanţa de apel. Astfel, în opinia acestuia, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, de către prima instanţă, a făcut de prisos, în tot, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., cercetarea în fond a pricinii. Această teză ar putea fi primită însă numai în ipoteza în care şi instanţa de apel, ca şi prima instanţă, ar fi apreciat că există tripla identitate – de părţi, de obiect şi de cauză juridică, ce caracterizează autoritatea/ puterea de lucru judecat, în ipoteza contrară, existentă în speţă, în care cauza nu ar fi trebuit dezlegată prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, aplicarea soluţiei impuse de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., de către Curtea de Apel Bucureşti, este cea legală.

În ceea ce priveşte argumentele pentru care instanţa de recurs apreciază că nu este incidentă, în cauză, excepţia autorităţii de lucru judecat şi că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, acestea au fost expuse odată cu examinarea recursului exercitat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României şi îşi menţin, pe deplin, valabilitatea şi în analiza recursului declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Pentru considerentele enunţate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional împotriva deciziei nr. 299/ A din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional împotriva deciziei nr. 299/ A din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1786/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1046/2011. Civil. Anulare act. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1653/2011. Civil. Obligaţie de a face. Recurs