ICCJ. Decizia nr. 5825/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5825/2011
Dosar nr. 36184/3/2009
Şedinţa publică din 07 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 36184/3/2009, reclamanta O.T. (născută C.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009, solicitând acordarea sumei de 300.000 euro, la cursul zilei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a reclamantei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a născut la data de 3 decembrie 1943, în localitatea Cerlena - Mare, judeţul Hotin, U.R.S.S. (România înainte de cedare).
Întreaga familie, respectiv părinţii, fratele reclamantei şi reclamanta, în noaptea de 17/18 iunie 1951, au fost arestaţi şi deportaţi în Câmpia Bărăganului, lângă comuna Perieţi, Judeţul Ialomiţa, unde li s-a stabilit şi domiciliul obligatoriu, conform Decretului nr. 200/1951 al M.A.I., printr-o decizie abuzivă şi persecutorie.
Arată reclamanta, că la data deportării, avea vârsta de 7 ani şi jumătate, măsura domiciliul obligatoriu fiind executată timp de 4 ani, 3 luni şi 12 zile, respectiv în perioada 17/18 iunie 1951 - 30 septembrie 1955, conform dovezii din 1991, Ministerul de Interne - Direcţia Secretariat.
Prin măsura dispusă de statul comunist, reclamanta a fost privată de toate drepturile, de acces la serviciile medicale, educaţionale şi sociale, în condiţiile în care părinţii ei nu aveau nici o vină, ci doar erau refugiaţi legal din teritoriile cedate, fără a fi respectate măsurile de protecţie ale copilului, astfel că pedeapsa a avut un caracter politic şi abuziv, persecutoriu, implicând restricţii de libertate.
În baza Decretului Lege nr. 118/1990, reclamanta a obţinut hotărârea din 7 februarie 1991 prin care i s-a recunoscut calitatea de fost deţinut politic, obţinând o indemnizaţie în sumă de 857 lei, sumă cu caracter compensator, dar care nu poate acoperi prejudiciul moral suferit la acea vârstă şi nici în restul anilor, după executarea măsurii de domiciliu obligatoriu, când evoluţia socială, educaţională şi profesională erau condiţionate de un dosar cu origine sănătoasă, fără condamnări politice.
Reclamanta susţine că studiile au fost continuate mai târziu, că starea de sănătate a fost distrusă, fiind într-o stare depresivă cronică, din cauza frigului, foamei, sărăciei şi stresului zilnic.
Încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, măsurile severe, traiul în câmp, fără acoperiş deasupra capului, fără apă potabilă, fără alimente, fără igienă normală, sub pază armată şi cu restricţii de libertate, au constrâns-o pe reclamantă şi pe familia acesteia să ducă o viaţă sub limita demnităţii umane.
În drept se invocă disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin cererea depusă la dosar la data de 18 noiembrie 2009, reclamanta şi-a majorat cuantumul pretenţiilor la suma de 469.500 euro, pentru perioada în care a suportat măsura domiciliului obligatoriu, completând şi motivele de fapt în susţinerea cererii iniţiale.
Prin sentinţa civilă nr. 72 din 22 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte cererea, fiind obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 8.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut următoarele:
Aşa cum rezultă prin adresa din 9 ianuarie 1991 emisă de Ministerul de Interne - Direcţia Secretariat, aflată la fila 13 din dosar, reclamanta O.T. (fostă C.) a fost dislocată cu părinţii la data de 17/18 iunie 1951, comuna Fundata - Slobozia, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, fiind dislocată din zona de vest.
Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 i s-au ridicat restricţiile domiciliare la data de 30 septembrie 1955.
Prin Hotărârea din 17 februarie 1991 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului - Lege nr. 118/1990, reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii acordate de acest act normativ, respectiv perioada 4 ani, 3 luni şi 12 zile, pentru care a executat măsura domiciliului obligatoriu, a fost constituită ca vechime în muncă şi i s-a acordat o indemnizaţie lunară în cuantum de 857 lei, astfel că, conform adresei din 22 decembrie 2009, emisă de Casa Locală de Pensii Sector 2, totalul idemnizaţiilor lunare acordate reclamantei, sunt în valoare totală de 41.119 lei, aferentă perioadei 1 aprilie 1990 - 31 decembrie 2009.
Totodată reclamantei i s-a recunoscut şi calitatea de luptător în rezistenţa comunistă, aşa cum rezultă din Decizia nr. 1196 din 1 august 2002.
În prezenta cauză, tribunalul a considerat că este de necontestat prejudiciul moral suferit de reclamantă prin luarea măsurii administrative cu caracter politic de dislocare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale copilului şi ale omului.
Este de netăgăduit că orice arestare şi inculpare pe nedrept (în aceeaşi măsură şi orice măsură administrativă cu caracter politic) produc celor în cauză suferinţe, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile acestuia asupra stării generale a sănătăţii, a vieţii în general, precum şi asupra posibilităţilor de a se realiza din punct de vedere social, profesional şi material în astfel de condiţii.
În stabilirea şi acordarea despăgubirilor, tribunalul a apreciat că se impune a se avea în vedere principiul echităţii, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate şi o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, ţinând cont de ansamblul circumstanţelor cauzei, adică nu numai de situaţia reclamantei, ci şi de contextul general în care încălcarea s-a produs.
Având în vedere că în prezenta cauză, reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte care au fost consecinţele luării măsurii administrative, pe plan fizic şi psihic, şi în ce măsură i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, în raport de circumstanţele în care a avut loc încălcarea drepturilor reclamantei, instanţa de fond a apreciat că suma de 8.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezintă o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat în termen legal calea de atac, calificată de către instanţă prin încheierea de şedinţă din 22 iunie 2010, ca fiind apel:
- reclamanta, considerând că este nefundamentată şi netemeinică, cuprinde motive contradictorii şi solicitând modificarea în parte a sentinţei, admiterea în integralitate a acţiunii făcute la prima instanţă şi obligarea Statului Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata sumei solicitate, reprezentând despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin deportare şi stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan, în perioada 1951 - 1955.
În motivarea apelului, reclamanta a adus, în esenţă, următoarele critici:
Cu toate că instanţa recunoaşte că au fost încălcate reclamantei drepturile fundamentale ale copilului şi ale omului, fiindu-i lezate demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale ocrotite de lege, iar suferinţele fizice şi psihice ale reclamantei sunt inestimabile, totuşi consideră că nu au fost administrate probe cu privire la consecinţele pe plan fizic şi psihic, ale situaţiei familiale profesionale, sociale.
Experienţa traumatizantă a produs o netăgăduită daună morală, a condus astfel la dificultatea dezvoltării unor strategii de supravieţuire, manifestată în plan psihic cu tendinţe depresive. Realitatea acestor manifestări ca alterarea mecanismelor psihologice de adaptare sunt constatate şi în studii asupra copiilor care au supravieţuit holocaustului nazist şi asupra celor refugiaţi.
Aceste prejudicii nepatrimoniale provocate prin măsurile administrative cu caracter politic unui copil de 7 ani si 6 luni, trebuie să fie reparate în măsura suficientă, iar reparaţia să fie reală, integrală, echitabilă şi să asigure posibilităţi de reparare a suferinţelor prin care a trecut în acea perioadă juvenilă, văzându-şi reduse speranţele şi perspectivele de viaţă, cu impact asupra evoluţiei întregii sale vieţi. De aceea s-a considerat că suma solicitată drept reparare a prejudiciului moral suferit, este o suma echitabila.
- pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a declarat apel, considerând că hotărârea este, în parte netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi solicitând schimbarea sentinţei, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă, ca fiind neîntemeiată.
În motivarea apelului, pârâtul a arătat în esenţă, că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, şi sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform pct. a, de la art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Cum, în cauză, reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, considerându-se că cererea acesteia trebuie respinsă ca nefondată.
În subsidiar, s-a arătat că în speţă au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, fapt reţinut de către instanţa de fond, dar neapreciat suficient.
De asemenea, instanţa nu ar fi reţinut nici un criteriu pe baza căruia a ajuns la cuantumul despăgubirilor, acestea fiind stabilit în mod arbitrar.
S-a precizat de către apelant că într-o cauză similară, s-a pronunţat şi Tribunalul Ialomiţa Secţia Civilă prin sentinţa civilă nr. 1997/ F din 17 decembrie 2009 (Dosarul nr. 4221/98/2009), prin care a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.
Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor invocate şi ţinând seama de actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Pornind de la critica invocată de către recurentul - pârât, Curtea a apreciat că sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, uzitată la pronunţarea înaintea primei instanţe, este folosită de legiuitor într-un sens larg, incluzând atât prejudiciul moral suferit ca urmare a unei hotărârii judecătoreşti de condamnare, cât şi cel produs prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic.
Fiind vorba de discriminare politică în ambele situaţii, nu există vreo raţiune pentru care în cazul condamnării penale printr-o hotărâre să se acorde daune morale, iar când s-a dispus o măsură administrativă, din aceleaşi motive, să nu fie permisă acordarea daunelor morale.
Pe de altă parte, verificând conţinutul dispoziţiilor legale cuprinse în art. 5 alin. (1) al Legii, se observa la reglementările din cadrul lit. b) şi c) că, de fiecare dată când legiuitorul a dorit să se refere la condamnare în sens strict, a menţionat expres „prin hotărâre de condamnare”.
În ceea ce priveşte cuantumul acestei despăgubiri, Curtea a avut în vedere, în concordanţă şi faţă de criteriile stabilite de art. 5 alin. (11) din Lege (completare), raportarea la perioada în care reclamanta a avut domiciliu obligatoriu, vârsta acesteia (7 - 11 ani), gravitatea măsurii luate împotriva părinţilor săi care s-au răsfrânt şi asupra sa, consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, produse de sentimentele de nedreptăţire şi dezrădăcinare, pe care le-a resimţit, obligarea de a se obişnui cu alt mediu, alţi oameni, fără a avea o explicaţie rezonabilă. În funcţie de aceste criterii, cuantumul despăgubirii cuvenite a fost apreciat ca îndestulător, raportat la suma stabilită de către prima instanţă, de 8.000 de euro, motiv pentru care, prin Decizia civilă nr. 172/ A din 8 iulie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, a respins apelurile declarate.
Împotriva Deciziei civile nr. 172/ A pronunţata la data de 08 iulie 2010 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civila, au declarat recurs atât recurenta, cât şi pârâtul Statul Român.
Recurenta reclamantă susţine că, Decizia civila nr. 172/ A din 8 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, este nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii sub următoarele trei aspecte: un prim aspect vizează faptul că prin decizia pronunţată în Dosarul nr. 36184/3/2009, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece a avut în vedere la momentul motivării deciziei pronunţate, un act normativ - O.U.G. nr. 62/2010 - care nu intrase în vigoare la închiderea dezbaterilor.
O.U. nr. 62/2010 pe care instanţa de apel a avut-o în vedere la soluţionarea prezentului dosar a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2010, deci ulterior introducerii cererii ulterior închiderii dezbaterilor, astfel că instanţa de apel nu se putea raporta la prevederile acestui act normativ, chiar daca era în vigoare la momentul pronunţării deciziei recurate.
Raportul juridic trebuia analizat de Curtea de Apel Bucureşti, la momentul naşterii acestuia, şi nu ulterior. Momentul naşterii raportului juridic, respectiv dreptul substanţial de a solicita despăgubiri s-a născut după apariţia Legii nr. 221/2009, în momentul depunerii acţiunii petitorii la instanţa de fond.
Se susţine că actul normativ pe care instanţa de apel ş-a fundamentat soluţia la pronunţarea deciziei recurate, a fost declarat în prezent neconstituţional.
Un alt aspect cu privire la care se consideră că decizia instanţei este lipsită de temei legal, astfel cum prevede art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ar fi acela că s-a constatat în mod nelegal că reclamanta nu este îndreptăţită să primească despăgubirile în cuantumul solicitat, întrucât ar fi primit anterior despăgubiri în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.
O altă critică vizează incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinându-se că prin decizia pronunţată, instanţa de apel se contrazice în motivarea acesteia, deoarece, deşi a considerat la momentul solicitării probatoriului că sunt suficiente înscrisurile depuse la dosar, anterior, în motivarea deciziei aceasta constată că reclamanta nu a produs suficiente dovezi privind consecinţele măsurii administrative.
Prin respingerea probei testimoniale, instanţa de apel a împiedicat-o să-şi dovedească susţinerile, inclusiv prin mărturiile prezentate de persoane care au suportat aceleaşi condiţii inumane.
Se invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Motivele invocate de recurentul Statul Român vizează următoarea critică:
Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, este netemeinică şi nelegală (în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece în mod greşit instanţa a respins apelul Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, menţinând obligaţia de plată către reclamantă a sumei de 8.000 de euro cu titlu de despăgubiri, interpretând astfel în mod eronat art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Persoanele care au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, beneficiază de despăgubirile prevăzute la lit. b) şi constau în echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative îndreptate împotriva lor, dacă acestea nu au fost restituite sau nu au fost obţinute despăgubiri în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei.
Cum în cauza de faţă reclamanta nu a suferit o condamnare, ci aceasta a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, se susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare într-o alta localitate.
Astfel, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că raţiunea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând în dezdăunarea celor nevinovaţi şi, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcţie preventivă, existenţa unor asemenea dispoziţii fiind de natură să sporească vigilenţa organelor judiciare în verificarea şi aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.
Se mai invocă ignorarea faptului că în speţă au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului Lege nr. 118/1990, fapt reţinut de către instanţa de apel, dar neapreciat suficient, prin urmare într-o astfel de situaţie devin incidente dispoziţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Se invocă în drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi Legea nr. 221/2009.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
Motivele de recurs invocate de recurenta - reclamantă nu pot fi primite.
Recurenta a susţinut o eronată aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente, critică ce nu se justifică: instanţa de apel a considerat în mod just că reclamanta se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic, iar în privinţa cuantumului acestor despăgubiri, instanţele de judecată au respectat criteriile stabilite de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta - reclamantă; prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se prevede faptul că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcţie de circumstanţele cauzei, instanţa va ţine seama şi de măsurile reparatorii acordate prin Decretul - Lege nr. 187/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, dispoziţii legale pe care instanţa de apel le-a interpretat în mod just.
Nici susţinerea recurentei privind aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010 nu poate conduce la susţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod corect că dispoziţiile aplicabile în speţa supusă judecăţii sunt dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, citându-se dispoziţiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 ca o confirmare a interpretării realizate de prima instanţă.
Cu privire la susţinerea relativă la neconstituţionalitatea dispoziţiilor actului normativ declarat astfel de Curtea Constituţională, instanţa reţine că, fiind în prezenţa lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalităţii în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra ordinii juridice astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei.
Din punct de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continuă să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) pe temeiul Legii nr. 221/2009 - dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, care este de imediată şi generală aplicare.
Rezultă de aici, că decizia Curţii Constituţionale reprezintă un temei juridic nu numai pentru respingerea, ca nefondate, a cererilor în prima instanţă, dar chiar şi pentru reformarea în apel, întrucât partea nu se poate prevala de vreun drept câştigat, câtă vreme acesta era în curs de naştere sau de constituire la momentul la care a intervenit constatarea caracterului neconstituţional ai normei legale ce fundamenta pretenţia părţii.
De aceea, nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Nu este vorba, în această situaţie, despre raporturi juridice stabilite de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se determina legea incidenţă la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situaţiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că, atât drepturile patrimoniale, cât şi obligaţiile corelative ale părţilor, configurate prin acordul lor de voinţă îşi păstrează întinderea, durata, modalităţile de exercitare şi de executare stabilite la data perfectării actului juridic).
Aşadar, în cazul situaţiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Nici ultimul motiv de nelegalitate invocat, respectiv motivul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se justifică. Decizia instanţei de apel nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, se arată în considerente acele motive de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Criticile recurentei vizează, mai degrabă, nemulţumirea faţă de modul de administrare a unor probe şi faţă de soluţia pronunţată pe fondul cauzei, critici ce nu se pot încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nici motivele de recurs invocate de recurentul - pârât Statul Român nu se justifică. Aşa cum în mod just a considerat şi instanţa de apel, se justifică acordarea de despăgubiri şi în situaţia luării unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind interpretate în mod corect dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Din economia generală a textelor cuprinse în Legea nr. 221/2009 şi din interpretarea logică şi teleologică a acestora, rezultă cu prisosinţă faptul că toate persoanele, atât cele condamnate politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referinţă, (cu caracter de drept politic sau constatat judiciar), beneficiază, aşa cum rezultă din art. 5 alin. (1) din Lege, de dreptul la despăgubiri morale şi/sau materiale.
Ambele nedreptăţi, respectiv condamnarea şi măsura administrativă, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist fără nicio diferenţiere sub aspectul caracterului politic şi abuziv şi vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar şi care au suferit ca urmare, consecinţele penale sau administrative sancţionatorii şi aducătoare de prejudicii materiale şi morale.
Prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se prevede faptul că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcţie de circumstanţele cauzei, instanţa va ţine seama şi de măsurile reparatorii acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. Or, ambele acte normative au ca obiect, fără diferenţieri, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, persoanelor deportate, respectiv atât persoanelor condamnate politic, cât şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive. De asemenea, s-a avut în vedere că toate aceste persoane s-au împotrivit regimului politic anterior şi au suferit ca urmare, măsuri abuzive penale/sau administrative, care, la rândul lor, au produs acestor persoane prejudicii morale şi/ sau materiale ce urmează a fi reglementate în mod adecvat.
De asemenea, dacă legiuitorul ar fi dorit să excludă în mod categoric de la despăgubirile pentru prejudiciul moral, persoanele ce au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, pornind aprecierea de la premisa că cele două acte normative anterioare au fost de natură să repare în totalitate sub acest aspect nedreptăţile făcute ar fi folosit ca tehnică legislativă, aceleaşi proceduri utilizat la redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.
Or, evitarea unei duble reparaţii, este valabilă atât în privinţa prejudiciului de ordin material, cât şi a celui de ordin moral, iar nerespectarea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul şi în condiţiile noii legi.
Acestea sunt considerentele în temeiul cărora Curtea apreciază că persoana faţă de care s-au luat măsuri administrative politice sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al celor două acte normative anterioare: Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Nici critica recurentului pârât Statul Român privind cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel nu se justifică.
În mod just Curtea de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în ceea ce priveşte stabilirea acestui cuantum al despăgubirilor.
Acest cuantum se stabileşte prin aprecierea, în raport de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori sau i-au afectat situaţia familială, profesională sau socială. În cuantificarea acestor despăgubiri, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.
În cauză, în mod just s-a reţinut că a fost dovedită măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva reclamantei şi în mod legal au fost cuantificate despăgubirile la 8.000 euro de instanţa de judecată, apreciindu-se că această sumă este de natură a compensa prejudiciul moral suferit de reclamantă.
Pentru aceste considerente se vor respinge recursurile declarate şi în baza art. 312 C. proc. civ. şi se va menţine decizia Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta O. (fostă C) T. şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 172/ A din 8 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5822/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5851/2011. Civil → |
|---|
