ICCJ. Decizia nr. 6042/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6042/2011
Dosar nr. 2609/3/2010
Şedinţa publică din 15 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 25 ianuarie 2010, reclamantul L.V. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să o oblige pe pârâtă să înainteze, potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dosarul pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de lege şi recunoscute prin sentinţa civilă nr. 474/2007 a Tribunalului Bucureşti, Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor, pentru a se continua procedura potrivit art. 16 sus-menţionat.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 1542 din 26 noiembrie 2007, definitivă prin decizia civilă nr. 474/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a stabilit că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri în echivalent pentru imobilul-teren în suprafaţă de 227,50 m.p., situat în Bucureşti, strada T., în contradictoriu cu pârâta.
Deşi reclamantul a notificat-o pe pârâta la data de 06 august 2009 şi 29 septembrie 2009, pârâta nu înaintează dispoziţia cu propunerea de acordare a despăgubirilor pe care urma să o emită, iar Comisia Centrală răspunde reclamantului că cererea sa este îndreptăţită şi că va iniţia corespondenţă în acest sens, cu Primăria Municipiului Bucureşti, situaţia rămânând însă, neschimbată.
Pârâta nu a depus întâmpinare la dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 377 din 19 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 2609/3/2010, s-a admis acţiunea, pârâta fiind obligată să înainteze dosarul notificării nr. 8789/2001 formulate de reclamant, către Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor, împreună cu propunerea de acordare de despăgubiri, conform deciziei civile nr. 474 din 11 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti a avut în vedere proba cu înscrisuri administrată în cauză, şi prevederile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 alin. (1) – (9), constatând totodată, că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale sus-menţionate, stabilite în sarcina ei, printr-o hotărârea judecătorească definitivă.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, s-a arătat că prima instanţă în mod greşit a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să înainteze dosarul notificării către Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor, întrucât potrivit art. 16 alin. (21), nou introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 urmează a fi înaintate Comisiei Centrale, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, aşadar ulterior exercitării controlului de legalitate.
S-a criticat sentinţa şi pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.000 RON, solicitându-se admiterea apelului şi diminuarea acestei sume, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., faţă de obiectul acţiunii.
S-a solicitat admiterea apelului şi respingerea acţiunii, iar în sens contrar, aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. privind reducerea cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 587/A din 25 octombrie 2010 a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, potrivit deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie depuse la dosar, obligaţia apelantei-pârâte Primăria Municipiului Bucureşti s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească, ignorată de către pârâtă şi care a dobândit şi caracter irevocabil, prin respingerea recursului, încă din data de 12 iunie 2009, fără a fi pusă în executare de bună voie, de instituţia obligată, nici după notificările reclamantului dispuse prin executorul judecătoresc.
Susţinerea că prima instanţă, în mod greşit, a obligat-o pe apelantă să înainteze dosarul de notificare cu propunerea de despăgubiri, Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor, întrucât înaintarea dosarului, potrivit legii, se face numai după avizul de legalitate al instituţiei prefectului, nu poate fi primit ca argument pentru ca apelanta-pârâtă să ignore hotărârea judecătorească irevocabilă - decizia civilă nr. 474/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi să n-o pună în executare, inclusiv prin formularea propunerii de acordare de despăgubiri.
Nimic nu împiedică pe apelantă să obţină avizul de legalitate al instituţiei prefectului, spre a înainta dosarul de notificare, conform art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Comisiei Centrale, nefiind dovezi la dosar în sensul art. 1169 C. civ., că apelanta ar fi efectuat demersuri pentru obţinerea avizului sus-menţionat, şi nu l-ar fi obţinut.
S-a mai reţinut că nu se justifică reducerea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului prin Primar General şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii susţinând că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului să acorde măsuri reparatorii şi că în acest sens există autoritate de lucru judecat motivat de faptul că, prin Dosarul nr. 39036/32/2006 reclamanta a solicitat acelaşi lucru, existând astfel o hotărâre irevocabilă prin care s-au acordat despăgubiri.
- Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 modificată privind obligativitatea ca alături de notificare să se depună alăturat şi celelalte acte doveditoare ale proprietăţii şi că reclamantul nu s-a achitat de această obligaţie legală nerespectând astfel dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
- Cheltuielile avocatului nu pot fi încadrate în prevederile art. 132 din statutul profesiei de avocat.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:
Prin demersul judiciar reclamantul L.V. a solicitat obligarea pârâtei să înainteze potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 dosarul pentru acordarea despăgubirilor către, Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor motivând că, este beneficiarul unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit definitiv şi irevocabil că, are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 227,5 m.p. situat în Bucureşti, strada T.
În recurs se invocă primordial existenţa autorităţii lucrului judecat motivat de faptul că pe rolul instanţelor judecătoreşti s-a mai purtat un litigiu între acelaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, respectiv „acordarea de măsuri reparatorii”, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 39036/32/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţându-se astfel o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care s-a recunoscut reclamantului dreptul la despăgubiri.
Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, rezultă că, în cauza supusă analizei nu există autoritate de lucru judecat întrucât cea de-a doua cerere de chemare în judecată (cauza pendinte) are alt obiect, altă cauză, respectiv se solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligarea pârâtei să înainteze dosarul la Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor şi nicidecum obligarea pârâtei să soluţioneze notificarea prin emiterea unei dispoziţii de acordare a despăgubirilor în condiţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 modificată, cum greşit se reţine prin motivele de recurs.
În concluzie criticile în recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 modificată nu au legătură cu demersul judiciar unde s-a precizat corect ca temei de drept dispoziţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor.
Celelalte critici din recurs se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. - cheltuieli de judecată.
În conformitate cu dispoziţiile legale ce reglementează cheltuielile de judecată, partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
„A cădea în pretenţii” înseamnă a pierde procesul.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenţii”.
În cauza pendinte, soluţia pronunţată a fost în sensul obligării pârâtului să înainteze dosarul la Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor şi drept urmare prin pronunţarea acestei soluţii este cert că pârâtul se află în culpă procesuală şi legal a fost obligat la restituirea cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte respectarea sau nerespectarea art. 132 din Statutul profesiei de avocat, temei de drept invocat de recurentă în argumentarea criticii ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată, trebuie precizat că, temeiul de drept ce reglementează instituţia cheltuielilor de judecată în desfăşurarea proceselor pe rolul instanţelor îl constituie dispoziţiile art. 274 şi 275 C. proc. civ. şi nicidecum art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
În privinţa reducerii onorariului avocatului trebuie subliniat că, în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabelul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Cum, în speţa supusă analizei, onorariul avocatului a fost de 1.000 RON, nu se justifică reducerea cheltuielilor de judecată, având în vedere complexitatea cauzei.
În concluzie hotărârea recurată este legală şi nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 587A din 25 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6040/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6045/2011. Civil → |
|---|
