ICCJ. Decizia nr. 6047/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6047/2011
Dosar nr. 447/115/2010
Şedinţa publică din 15 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 115/2010, reclamantul S.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate că împotriva sa şi a familiei sale a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, respectiv obligarea pârâtului la plata sumei de 75.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.
Prin sentinţa civilă nr. 444 din 18 martie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul să plătească, reclamantului, echivalentul în lei a sumei de 75.000 euro.
În fapt, s-a reţinut că mama reclamantului, în baza Ordinului din 31 decembrie 1944 al Ministerului de Interne, în plină iarnă, a fost ridicată din casă şi transportată în Ucraina, pentru muncă forţată. Aici, aceasta a trăit şi muncit în condiţii extrem de grele - a fost obligată să muncească în mină, primea mâncare puţină şi proastă şi locuia într-o baracă de lemn, neîncălzită, alături de alţi deportaţi. Datorită acestor condiţii, mama acestuia s-a îmbolnăvit şi a fost transportată în România, unde a mai trăit 4 ani. Reclamantul, în vârstă de 4 ani, a fost ascuns de nişte rude, care au avut grijă de el. După ce a murit mama sa, reclamantul a trăit cu bunicii săi până la vârsta de 10 ani, după care a fost luat de o mătuşă. Perioada în care a trăit cu bunicii a fost foarte grea, întrucât au fost nevoiţi să locuiască 12 persoane într-o cameră şi o bucătărie.
În drept, instanţa a apreciat că persoanele deportate în U.R.S.S. şi succesorii acestora beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută şi în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
În cauză, reclamantul a făcut dovada, prin declaraţiile martorilor audiaţi, a nivelului de trai avut înainte şi după deportare, a condiţiilor grele în care a trăit, a privaţiunilor suferite ca urmare a deportării mamei sale.
Faţă de prejudiciile morale suferite de către reclamant, instanţa a apreciat că suma de 75.000 euro reprezintă o echitabilă despăgubire.
Prin decizia civilă nr. 327/A din 07 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate la suma de 3.000 euro şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
S-a apreciat că criticile apelantului-pârât sunt justificate doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor, din perspectiva limitării acestora prin O.U.G. nr. 62/2010.
Celelalte critici nu au fost considerate întemeiate, întrucât Legea nr. 221/2009 a fost adoptată tocmai pentru a satisface dreptul persoanelor persecutate de către dictatură, chiar dacă acestea sunt beneficiare ale Decretului-Lege nr. 118/1990 şi întrunesc condiţia de persoană supusă unei măsuri administrative cu caracter politic.
Dovada calităţii de persoană care a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic revine reclamantului, în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât textul de lege nu exclude din sfera domeniului de aplicare persoanele deportate în fosta U.R.S.S., prevederile mai sus-citate, prin trimitere la O.U.G. nr. 214/1999, fiind directe şi de strictă interpretare.
Pe baza criteriilor de stabilire a prejudiciului moral - persoana reclamantului, vârsta pe care acesta a avut-o, climatul psiho - afectiv de care a fost lipsit în familie şi în cadrul colectivităţii căreia i-a aparţinut - reţinute inclusiv de către prima instanţă, Curtea a individualizat cuantumul despăgubirilor la suma de 3.000 euro.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 15 noiembrie 2010, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Faţă de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, modificată şi completată de Ordonanţa de Urgenţă din 30 iunie 2010, s-a susţinut că reclamantul nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Acordarea daunelor morale nu se justifică, având în vedere faptul că însăşi drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
Instanţa nu poate face distincţia şi nici asocierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva reclamantului, aceasta având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus";.
Suma acordată de instanţă de apel este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că aceasta nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral” este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
La repararea daunelor morale instanţa de judecată trebuie să ţină seama şi de criteriul echităţii. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
În drept, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare”.
Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 defineşte măsura administrativă cu caracter politic după cum urmează; „orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative (...)”.
În contextul dispoziţiilor legale sus-menţionate şi a situaţiei de fapt pe deplin stabilite, sub toate aspectele ce interesează cauza pendinte, nu poate fi reţinută critica referitoare la neîndeplinirea condiţiile prevăzute de lege pentru o astfel de solicitare, întrucât posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit vizează atât persoanele care au suferit o condamnare penală, cât şi pe cele care au suportat luarea unei măsuri administrative cu caracter politic, instanţei de judecată neputându-i-se astfel imputa nerespectarea principiului de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
Chiar dacă instanţa de apel şi-a sprijinit în mod formal hotărârea pronunţată pe dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, publicată în M. Of. al României nr. 446/01.07.2010, declarate neconstituţionale prin efectul Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, soluţia pronunţată este legală şi temeinică şi se impune a fi menţinută, prin raportare la dispoziţiile de principiu ale actului de bază, în vigoare la data promovării acţiunii, redate în paragrafele anterioare.
Pentru a menţine soluţia instanţei de apel s-a avut în vedere şi faptul că, la data introducerii acţiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri civile pentru prejudiciul produs prin măsura administrativă cu caracter politic suferită de reclamant, situaţie ce trebuie conservată în cauză, întrucât dispoziţiile de drept substanţial în vigoare la data cererii de chemare în judecată trebuie aplicate pe tot parcursul procesului, date fiind exigenţele ce ţin, pe de o parte, de principiul neretroactivităţii legii şi pe de altă parte, de dreptul de acces efectiv la instanţă, în condiţii de egalitate de tratament juridic şi de nediscriminare.
Nu se poate reţine că suma acordată de instanţa de apel ar fi nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, respectiv că aceasta ar constitui un izvor de îmbogăţire fără just temei a reclamantului, întrucât în operaţiunea de cuantificare instanţa fondului s-a raportat la criteriile prescrise de lege, inclusiv la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi la cel al echităţii.
În contextul unei situaţii de fapt care a relevat deportarea mamei reclamantului, în plină iarnă, în Ucraina, pentru muncă forţată, unde a trăit în condiţii extrem de grele - a fost obligată să muncească în mină, primea mâncare puţină şi proastă şi locuia într-o baracă de lemn, neîncălzită, alături de alţi deportaţi - şi corelativ abandonarea forţată a reclamantului, în vârstă de doar 4 ani, la rude (bunici, mătuşă), fiind nevoit să locuiască împreună cu alte 12 persoane într-o cameră şi o bucătărie, nu se poate reţine că suma de 3.000 euro nu ar fi rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Nu pot fi primite criticile generale referitoare la aspectul nedovedirii pretenţiilor şi la lipsa criteriilor de cuantificare, întrucât, pe de o parte, acestea nu circumstanţiază o ipoteză concretă de nelegalitate iar, pe de altă parte, din expunerea de motive a hotărârilor fondului rezultă că instanţele anterioare au fost preocupate să stabilească pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte şi să justifice suma acordată cu titlu de despăgubiri morale prin raportare la criteriile prescrise de lege.
Astfel, au fost avut în vedere drept criterii în cuantificarea sumei acordate, durata perioadei de deportare, consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social în ceea ce-l priveşte pe reclamant şi familia acestuia, precum şi încălcările aduse prin această măsură valorilor fundamentale ale fiinţei umane, ocrotite prin art. 22 din Constituţia României, concluzia finală a instanţei de apel fiind aceea că o despăgubire de 3.000 euro cu titlu de daune morale este legală şi echitabilă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 327/A din 7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6045/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6050/2011. Civil → |
|---|
