ICCJ. Decizia nr. 6053/2011. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6053/2011
Dosar nr. 326/64/2011
Şedinţa publică din 15 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 14285 din 13 decembrie 2010, Judecătoria Braşov a declinat competenţa de soluţionare a cererii principale, formulate de reclamanţii M.I. şi M.S., în contradictoriu cu pârâţii S.A. şi S.C., precum şi competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale, formulată de pârâţi în contradictoriu cu reclamanţii, în favoarea Tribunalului Braşov.
În argumentarea acestei soluţii, judecătoria a arătat că prin obiectul acţiunii introductive reclamanţii au solicitat evacuarea pârâţilor din imobilul situat în strada C. pentru lipsa titlului.
Pe calea cererii reconvenţionale, pârâţii au solicitat în contradictoriu cu reclamanţii să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 250.000 euro (echivalent în lei de 1.075.000) reprezentând preţul achitat pentru imobil şi valoarea îmbunătăţirilor aduse acestuia; instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea acestor sume de către pârâţii reconvenţionali, să se constate caracterul simulat al contractului de închiriere autentificat sub nr. XX din 25 octombrie 1999 de Biroul Notarial Public P.Ş.; să se constate că acest contract de închiriere a produs efecte numai pe perioada 25 octombrie 1999-15 martie 2000 şi doar în scopul schimbării beneficiarului utilităţilor ce deserveau acest imobil, nefiind achitată chirie pentru acesta, să se constate că îmbunătăţirile aduse imobilului au fost efectuate de pârâţi în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. YY din 25 octombrie 2010 de Biroul Notarial Public P.Ş.; obligarea pârâţilor reconvenţionali la plata sumei de 84.000 RON ca efect al operării clauzei de dezicere, conform antecontractului de vânzare-cumpărare, actualizată cu indicele de referinţă al preţurilor pe perioada 17 decembrie 1999 şi până la plata efectivă a acestei sume, cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la caracterul evaluabil în bani al litigiului, judecătoria a reţinut că potrivit considerentelor deciziei în interesul Legii nr. 32/2008” (...) pentru determinarea competenţei materiale după valoare şi implicit, a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauzele civile şi comerciale se va avea în vedere natura dreptului care fundamentează acţiunea, particularizând-o şi transferându-i din caracterele sale”- (parag. penultim considerente DIL nr. 32/2008).
Dreptul care fundamentează cererea principală de faţă este chiar dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului, aceştia urmărind, ca prin evacuarea pârâţilor să intre în posesia bunului pentru a-şi putea exercita efectiv dreptul de proprietate asupra acestuia.
Nu se poate susţine că acest petit, în cazul de faţă ar avea un caracter neevaluabil în bani pentru simplul motiv, că însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia amintită a statuat că ”acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conţinut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale”(...)” a susţine că există acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică (...)”.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, având în vedere valoarea dreptului de creanţă a cărui realizare o urmăresc reclamanţii reconvenţionali, instanţa a apreciat ca fiind pe deplin incidente aprecierile anterior expuse.
Prin sentinţa civilă nr. 185/D din 29 martie 2011, Tribunalul Braşov a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei în soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, declinând competenţa de judecată în favoarea Judecătoriei Braşov.
Drept consecinţă, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Curţii de Apel pentru a hotărî asupra conflictului.
A arătat Tribunalul în considerentele sentinţei de declinare că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat evacuarea pârâţilor din imobilul situat în strada C., susţinând că a avut încheiat cu aceştia contract de închiriere, încheiat în formă autentică, iar termenul de închiriere a expirat la data 31 decembrie 2008.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1410, 1414 şi urm. C. civ.
Prin cererea reconvenţională formulată, pârâţii reclamanţi reconvenţionali au solicitat să se constate caracterul simulat al contractului de închiriere; să se constate existenţa dreptului de retenţie al pârâţilor pentru suma de 250.000 euro, suma reprezentând valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului; să se constate că îmbunătăţirile au fost efectuate în baza antecontractului de vânzare cumpărare; să fie obligaţi pârâţii reconvenţionali la plata sumei de 84.000 RON în baza clauzei de dezicere.
Conform prevederilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Acest text de lege reglementează o formă a prorogării de competenţă a cererilor accesorii şi incidentale.
Cererea reconvenţională este o cerere incidentală care cade în competenţa de soluţionare a instanţei competentă să soluţioneze cererea principală.
Faţă de dispoziţiile textului legal mai sus citat, la stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei nu s-a avut în vedere valoarea obiectului cererii reconvenţionale, această cerere urmând a fi soluţionată de instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Curtea de Apel Braşov prin sentinţa civilă nr. 5/F/Cc din 11 aprilie 2011 statuând asupra conflictului negativ de competenţă ivit între judecătorie şi Tribunal, conflict negativ în sensul prevederilor art. 20 pct. 2 C. proc. civ., a apreciat că soluţionarea litigiului este de competenţa judecătoriei.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, acţiunea în justiţie promovată de titularii cererii de chemare în judecată, din perspectiva criteriului patrimonial sau nepatrimonial, este evidentă, aceasta tinzând la respectarea dreptului subiectiv al reclamanţilor în folosinţa bunului imobil proprietatea lor, de unde şi caracterul patrimonial al acţiunii. Astfel cum se poate desprinde din temeiul de drept al cererii introductive, reclamanţii şi-au fundamentat acţiunea pe dispoziţiile art. 1410, 1411 C. civ., referitoare la locaţiune, situaţie în care dreptul pretins este folosinţa bunului, care se evaluează în raport de preţul acestei folosinţe, stabilit în contract. Or, Tribunalul a arătat valoarea acestei folosinţe, estimată la suma de 2.193 RON până la data formulării acţiunii, valoare care reţine competenţa după materie a judecătoriei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâţii reclamanţi S.A. şi S.C. invocând incidenţa dispoziţiilor art. pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii critică hotărârea sub următoarele aspecte.
- Instanţa de apel a făcut o greşită apreciere privind dreptul pe care se fundamentează cererea principală ca fiind dreptul de folosinţă al imobilului.
- Există o vădită contradicţie între considerentele şi temeiul de drept reţinut respectiv art. 17 C. proc. civ.
- Prin menţinerea soluţiei pronunţată de Tribunal se stabileşte incorect că litigiul să parcurgă numai două etape procesuale, fond şi recurs şi în această situaţie s-ar încălca norme legale imperative privind cererea reconvenţională, a cărei valoare este de 250.000 RON.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:
Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă.
Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti.
Primul art. al C. proc. civ. consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie al judecătoriilor.
Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, în sensul că ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă.
1. Făcând referire la primul motiv de recurs invocat, prin care se susţine că cele două instanţe (Tribunal, Curte de Apel) au făcut o greşită apreciere a dreptului pe care se fundamentează „cererea principală”, se va reţine ca nefondată această critică, faţă de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. care consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie al judecătoriilor, cum legal a fost reţinut şi de cele două instanţe la calificarea acţiunii în justiţie promovată de titularii cererii de chemare în judecată.
2. Tot fără suport legal este şi critica prin care se susţine existenţa unei contradicţii între considerentele hotărârii.
Există contradicţie între considerente atunci când din unele rezultă netemeinicia acţiunii iar din altele faptul că nu este întemeiată.
În speţa supusă analizei acest motiv de nelegalitate nu este aplicabil, dispoziţiile art. 17 din C. proc. civ., fiind corect reţinut în considerente, în ceea ce priveşte determinarea competenţei de soluţionare a cererii reconvenţională.
Chiar dacă cuantumul pretenţiilor petentei reconvenţionale ar fi superior pragului prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. (250.000 euro) nu înseamnă că judecătoria nu mai este competentă material să soluţioneze pricina, având în vedere că sub aspectul competenţei conform art. 17 acţiunile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece acţiunea principală şi aceasta, deşi s-ar nesocoti norme de competenţă materială sau exclusivă.
În aplicarea acestui text este unanim admis că dacă cererile aflate în raport de accesorialitate sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti trebuie să opereze prorogarea de competenţă în favoarea instanţei competente să judece cererea principală chiar dacă s-ar încălca norme de competenţă materială sau exclusivă, deoarece există pentru aceasta un temei juridic şi anume art. 17 C. proc. civ.
Drept urmare, critica ce vizează contradicţia dintre considerente şi temeiul de drept reţinut respectiv, dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. nu este sustenabilă.
Mai mult, în determinarea competenţei materiale de soluţionare a litigiilor nu pot fi invocate ca argumente, fazele procesuale ce urmează a fi parcurse până la soluţionarea definitivă a litigiilor, cum greşit se reţine în ultimul motiv de nelegalitate invocat de recurent.
Aşadar, având în vedere cele reţinute, se constată că în cauza pendinte nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate respectiv dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte în baza art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii S.A. şi S C. împotriva sentinţei nr. 5/F/Cc din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6052/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6054/2011. Civil. Obligaţie de a face.... → |
|---|
