ICCJ. Decizia nr. 6078/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6078/2011
Dosar nr. 26332/3/2010
Şedinţa din camera de consiliu de la 15 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 21 martie 2010, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al deportării acesteia şi a soţului său – B.M., decedat în anul 1997, în perioada 28 ianuarie 1945 - 15 decembrie 1949, în URSS (Ural), şi totodată, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 500.000 euro, echivalent lei la data executării, pentru prejudiciul moral suferit.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că organele de miliţie au venit la domiciliul acesteia şi în mod abuziv, au procedat la deportarea sa şi a soţului său în URSS, călătorie ce a avut loc în condiţii mizere, iar până la locul de destinaţie a durat o lună.
S-a mai arătat, că pe toată durata măsurii de deportare condiţiile de trai au fost extrem de dure, această măsură represivă reprezentând o gravă încălcare a principiilor dreptului internaţional.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 221/2009 şi anexate la dosar, de către reclamantă, o serie de înscrisuri în dovedirea cererii pe care a promovat-o.
Prin sentinţa civilă nr. 1833 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad cu motivarea că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cererea de constatare a caracterului politic al condamnării se soluţionează de Tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Verificându-şi, la rândul său, competenţa teritorială în soluţionarea pricinii, Tribunalul Arad a invocat excepţia necompetenţei teritoriale iar în examinarea căreia, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 instituie un caz de competenţă teritorială exclusivă, dispunând judecarea cererilor privind condamnările penale ori măsurile administrative cu caracter politic de către Tribunalul, secţia civilă, în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Competenţa teritorială exclusivă este o competenţă absolută reglementată de norme imperative.
Astfel, art. 159 pct. 3 C. proc. civ. arată, în mod expres, că necompetenţa este de ordine publică „când pricina este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura";.
În speţă, domiciliul reclamantei este în străinătate (Germania), element de extraneitate care atrage incidenţa Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, iar potrivit art. 148 - 149 din lege este atrasă competenţa instanţelor judecătoreşti române.
Potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1993, în cazul în care instanţele române sunt competente, dar nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului Bucureşti sau la Tribunalul Municipiului Bucureşti.
Este şi cazul în speţă în care norma de competenţă face trimitere la Tribunalul domiciliului reclamantei, domiciliu aflat însă în străinătate.
În cauză competenţa teritorială nu poate fi determinată de parte prin alegerea unui domiciliu procesual, deoarece ar însemna acordarea posibilităţii ca partea să-şi aleagă instanţa de judecată, eludând norma de drept de la art. 155 din Legea nr. 105/1992, precum şi semnificaţia juridică a domiciliului ca clement de identificare a persoanei juridice, astfel cum este acesta reglementat de art. 13 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 25 şi urm. din Ordonanţa de Urgenţă nr. 97/2005.
Prin urmare, Tribunalul Arad, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 390 din 31 martie 2011, a constatat necompetenţa sa teritorială în soluţionarea cauzei şi competenţa teritorială exclusivă a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea acţiunii civile formulate de reclamanta B.M.; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, potrivit art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, copia cărţii de identitate, rezultă că domiciliul reclamantei este în Germania, aşa cum s-a indicat şi în cererea de chemare în judecată, unde aceasta locuieşte efectiv.
Împrejurarea că domiciliul reclamantei este în Germania, ţară care face parte din Uniunea Europeană, alături de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Din nota de fundamentare a regulamentului (pct. 11) rezultă că, normele de competenţă trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului.
Potrivit dispoziţiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, instanţele româneşti sunt competente să soluţioneze litigiile dintre o parte română şi o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România.
Totodată, potrivit art. 155 din legea menţionată, în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului Bucureşti sau la Tribunalul Bucureşti.
În cauza de faţă, instanţele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit între un reclamant cu domiciliul în Germania şi o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel de litigii, potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de legea română [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], sunt date în competenţa Tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază reclamantul, înţelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice şi nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.
Această interpretare se impune justificat de faptul că domiciliul procesual este lăsat la alegerea persoanei, iar prin reţinerea sa drept criteriu pentru determinare a competenţei teritoriale s-ar ajunge la eludarea dispoziţiei prevăzută de textul de lege mai sus arătat, aşa cum, de altfel, greşit a procedat Tribunalul Bucureşti.
Aşa fiind, cum domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate şi cum, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili care anume Tribunal de pe teritoriul României este îndreptăţit să soluţioneze litigiul, în conformitate cu dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6054/2011. Civil. Obligaţie de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 6120/2011. Civil → |
|---|
